[Terminat] Un sarut la miezul noptii

[BloodyInnocence]

Capitolul V

Trecuse o lună de când l-am întâlnit pe acel necunoscut care îmi promisese că va încerca să mă ajute, însă nu mai auzisem nimic de la el de atunci. La început nu am dat atentie acestei lipse de comunicare dintre noi, dar când a trecut o saptamână fară să primesc nici un semn de la el îndoială a început să îşi facă simtită prezenta îngrozitoare. Încet, începeam să mă îndoiesc de promisiunea lui, de faptul că avea să mă ajute să ajung acasă. Nu puteam să îl învinuiesc dacă se razgândise. Eram o necunoscută care nu putea să îl ajute cu nimic, care nu putea să îi ofere nimic în schimbul ajutorului şi sacrificiului sau. Iar pe deasupra, avea să îşi facă doi inamici destul de puternici şi periculoşi ceea ce avea să îl pună în pericol în timp ce eu mă aflam în siguranţă printre familia mea, sus pe cer. Era un sacrificiu prea mare. Mi-a trebuit ceva timp să ajung la aceste idei deoarece la început eram furioasă atât pe el cât şi pe mine pentru că m-a mintit şi eu iar am cazut în minciuna altuia, dar mi-a trecut când am înteles cât de mult risca acel necunoscut.

Conştientizând faptul că nimeni în afara mea nu avea să mă salveze am început să îmi creez propriul plan de a scapa.
Luna era pe mijlocul cerului alintând totul în jur cu razele ei reci şi ireale. Stateam la umbra copacului ferită de acea lumină care m-ar fi dat de gol în prima secundă în care razele argintii mi-ar fi atins pielea, însă nu puteam să stau la nesfârşit ascunsă sub umbra falnicului brad deoarece lupii erau pe urmele mele. Aveau să mă gasească şi aveau să o facă în curând, aşadar, trebuia să iau o hotarâre: să păşesc pe acea câmpie şi să încerc să o traversez sperând că voi ajunge pe partea cealaltă în siguranta altor copaci unde nu existau lupi sau să mă predau cerând îndurare. Ambele solutii erau periculoase şi nici una nu mă încântă.

Planul meu nu se desfăşurase întocmai cum aş fi sperat. Mă aşteptasem să nu pot scapa de acei vârcolaci şi să trebuiască să mă arunc în bratele celuilalt lord, dar ceea ce nu prevazusem fusese posibilitatea ca eu să mă pierd şi să nu îmi mai amintesc în ce directie trebuia să fugă pentru a ajunge sub protectia lui. Din pacate atunci când auzisem acele creaturi urlând în timp ce se apropiau din ce în ce mai mult de mine, nu mă mai gândisem la directia în care fugeam ci doar începusem să alerg terifiată, încercând să îi pierd. Aşa am ajuns în acel loc care îmi aducea aminte de teritoriul celuilalt lord. Acea pajişte din fata mea îmi dadea o senzatie ciudată şi ştiam că atunci când va păşi pe ea, îndepartându-se de protectia copacilor, avea să dea peste un alt monstru, peste o altă creatură ciudată care va aparea din senin pentru a-şi proteja teritoriul. Nu ştia ce să facă. Să rişte sperând că poate acela nu va aparea sau să ramână acolo şi să fie la mila lordului vârcolac.

- Nu există îndurare acolo unde te va duce el, am auzit o voce şoptind în întuneric parcă venind de peste tot şi în acelaşi timp de nicaieri.
Şi ştiam că avea dreptate. Acel cuvânt, „îndurare”, nu există pentru unicul stapân al domeniului. Nu puteam să cer nimic. Nu aveam dreptul. Avea să fie atât de furios încât dacă mă prindea nu s-ar fi putut abtine din a nu mă omorî din bataie. Abuzul lui fusese motivul principal pentru care am decis să încerc să îmi recapat libertatea. A fost un moment de groază care m-a facut să fug, să îmi înrautăţesc şi mai mult situatia. Eram sigură că dacă m-aş mai fi gândit la acel plan al meu şi l-aş mai fi revizuit, nu m-aş fi aflat în acea situatie, dar era prea târziu pentru regrete în acea secundă. Deasemenea începusem să am îndoieli mari asupra acelei decizii de a fugi. Începusem să cred că poate dacă aş fi ramas aş fi supravietuit noptii şi m-aş fi trezit a doua zi cu dureri groaznice, dar macar m-aş fi trezit. Aşa, în situatia în care mă gaseam, nu aveam deloc garantia că aş fi apucat să vad soarele de dimineaţă. Nu puteam întelege ce m-a facut să cred că îmi puteam recapata libertatea, în fond, aceea, din pacate, era ţinută de doi stapâni, doi lorzi ai întunericului, nu numai de unul aşa cum ar fi fost normal. Şi unul era mai groaznic decât celalalt, parcă încercând să se întreacă să vadă cine reuşea să mă traumatizeze mai tare.

Lupii se apropiaseră din ce în ce mai mult, iar eu trebuia să mă decid cât mai repede. Nici nu mi-am dat seama cât de scurt era timpul. În câteva secunde, acesta expirase. Alegerea trebuia luată. Inima îmi batea nebuneşte din cauza fricii şi a adrenalinei dar tot ceea ce auzeam erau urletele îngrozitoare şi din ce în ce mai apropiate ale haitei. Respiratia îmi era sacadată, iar mâinile, ca şi restul trupului, îmi tremurau îngrozitor oricât încercam disperată să mă opresc. Mă uitam în întunericul abisal al padurii, nici eu nu întelegeam de ce, deoarece nu faceam decât să mă îngrozesc şi mai tare decât eram, din cauză că începusem să vad ochii lupilor care mă urmareau. Cu greu am reuşit să îmi dezlipesc privirea de acea scenă de groază pentru a mă uita la luminişul scaldat în razele eterne şi înghetate ale lunii, dar cumva privirea mea se îndrepta din nou spre acele perechi de ochi doar ca să mă fortez din nou să mă uit la luminiş.

Decizia trebuia finalizată, numai că nu gaseam curajul pentru a alege. Era ca şi cum ai obliga pe cineva să aleagă între a se îneca în lac sau în ocean. Nici una nu era bună pentru că sfârşitul era în final acelaşi: moartea sau transformarea, în ambele cazuri.
Am tras aer în piept pentru a mă linişti. Totul până în acea clipă când am inhalat aerul plin de esenta întunericului, stelelor şi a padurii s-a petrecut într-un ritm alert şi constant fară nici o clipă de respiro şi aş fi bagat mâna în foc, fiind convinsă că nu trecuseră decât şaptezeci şi ceva de minute de când mi-am luat talpăşita din castel, dar o parte a mintii miele ştia adevarul, ştia că trecuseră mai mult de două ore de atunci. Pentru prima oară în acea seară totul a început să încetinească, mişcându-se înfiorator de lent. Mi-am închis ochii pentru a încerca să mă gândesc logic. Nu am reuşit. Ceva din apropierea mea mi-a distras atentia şi într-o zecime de secundă calmul acela a disparut în timp ce viaţă şi ritmul alert s-au napustit asupra mea şi au adus şi un prieten. Privirea mi-a cazut pe umbră unui lup imens ce se afla la numai câţiva metrii de mine. Blana lui albă sclipind pentru o secundă în lumina lunii care se strecură din loc în loc printre crengile pline de frunze ale copacilor. M-am panicat în acea clipă şi fară să mă gândesc, din pur instinct, an luat-o la goană. Am reuşit să păşesc în acel luminiş chiar atunci când în spatele meu falcile lupului s-au închis muşcând doar aerul. Am împietrit acolo unde am aterizat în acea pajişte, sub acele raze înghetate în eternitate dorind numai să scap de lupii ce mă urmareau şi simtind o mică bucurie întelegând că am scapat de ei. Dacă aş fi reuşit să îmi fac picioarele să se mişte aş fi putut să fug din acel loc spre siguranţă celorlalti copaci de partea cealaltă, unde aş fi fost la adapost pentru un timp de lordul pe al carui teritoriu mă gaseam. Nu facusem decât să fug în cuşca altui monstru spre ghinionul meu.
Unde se ascunseseră toti aceşti monştri atunci când mă aflam sus pe cer şi urmaream viata de pe Pamânt, nu îmi puteam explica. Nu îi vazusem decât foarte rar şi ramasesem cu impresia că erau foarte rari, dar aflasem destul de repede cât de tare mă înşelasem.

Era nevoie de ceva foarte nesemnificativ pentru a-l atrage pe acel lord am observat nemultumită de acest aspect, un singur pas, un simplu singur contact al razelor lunare cu pielea mea că a aparut în fata mea materializându-se din nimic. Am ramas uimită vazându-l pe Vladimir aparând în locul altui monstru necunoscut. Mă uitam la acela neîntelegând ce cauta acolo deoarece eram mai mult decât sigură că nu mă aflam pe teritoriul sau, dar nu conta. Era mai bine că era el decât o altă creatură necunoscută.

M-a apucat de încheietura mâinii drepte aducându-mi trupul în mijlocul acelei pajişti cât mai departe de acolitii periculoşi ai lui Alexander care se opriseră mârâind ameninţător exact acolo unde cu numai câteva secunde statusem. Îi puteam auzi de la acea distanţă considerabilă cum mârâiau şi muşcau aerul furioşi că pradă a reuşit să scape. Mi-a dat drumul, dar s-a uitat la mine cu o aşa expresie încât orice gând coerent din mintea mea a zburat undeva departe de unde nu puteam să îl recuperez. Am înteles, totuşi, că el nu va ezita să mă omoare dacă încercam să fug aşa că am întepenit acolo unde m-a pus neîndraznind să mă îndepartez de prezenta lui care mă sufocă. Nu mi-am dat seama atunci că amândoi ne uitam unul în ochii celuilalt şi că de fapt de aceea mă simteam sufocată de prezenta sa.

- Ce mică este lumea, ne reîntâlnim din nou, printesă celestă, a rostit pe un ton barbatesc şi putin c-am jos pentru cum vorbea el în mod normal.
Ceva era ciudat. Ce va nu se potrivea, numai că nu puteam să îmi dau seama atunci ce mă deranja. Nu putea să fie modul în care a rostit cuvintele deoarece a facut-o în acelaşi mod seducator şi periculos, iar cuvintele pe care le-a folosit erau aceleaşi pe care mi le spunea de câte ori venea să mă ia de la Alexander. În ciuda faptului că nu puteam să îmi dau seama exact ce mă deranja la el, eram certă că ceva din atitudinea lui m-a facut să devin atentă la gesturile sale. Ceva nu era în regulă, nu se potrivea cu lordul pe care îl întâlnisem şi începusem să îl cunosc. L-am cântarit bine de sus până jos, însă nu am gasit nimic care să îmi sustină suspiciunile. Ochii sai albaştrii pareau să fie o nuanţă mai deschişi decât îmi aminteam dar asta putea să fie din cauza lunii care îi lumină chipul. Am alungat în final acea senzatie dând vina pe dorinta mea de a face din acea întâmplare un simplu vis, de a nega realitatea în speranta că poate mi s-ar adeveri dorinta şi m-aş trezi în închisoarea mea. Numai că ştiam că nu era posibil şi adevarat aşa ceva. Mi-am lasat privirea în jos deoarece nu voiam să mă scufund în acea starea de neacceptare, fugind ca o lasă de realitate în loc să o înfrunt.

- Tu! Ce cauti tu aici? Nu ar trebui să fi aici, este teritoriul Lui! A ţipat Alexander uitându-se furios la fratele sau.
- Spre deosebire de tine, nu mi-e frică de Archer. Plus el nu este interesat de asemenea lucruri nesemnificative, a raspuns Vladimir uitându-se plictisit la Alexander.
Afirmatia aceea nu a facut decât să îl înfurie şi mai rau pe lord, care începuse să îşi piardă controlul asupra trupului sau şi să se transforme încet în forma sa de lup. Mă uitam de la unul la celalalt încercând să îmi dau seama de ce Vladimir îl provocă pe fratele sau. Încă o dată vedeam atât de clar diferentele dintre ei doi. Vampirul era calm, zâmbind într-un mod batjocoritor având o atitudine superioară în timp ce vârcolacul de abia putea să îşi mentină forma umană dar se vedea că pierdea rapid terenul în favoarea partii sale salbatice şi animalice. Mă dadusem un pas în spate când îl vazusem pe Alexander pierzându-şi lent controlul, amintindu-mi de toate acele momente când arata aşa în timp ce eu stateam pe jos plină de vânatai şi rani. M-aş fi departat şi mai mult dar Vladimir m-a prins de încheietură ţinându-mă strâns, împiedicându-mă astfel să mă îndepartez prea mult. A simtit încercarile mele inutile de a scapa şi pentru o secundă s-a uitat la mine, facându-mă să împietresc. Mi se mai întâmplase asta o dată, însă nu puteam să îmi amintesc când.

- I-ati mâinile împutite de pe ea şi dă-mi-o înapoi! Este a Mea! A mârâit facând un pas în directia noastră, dar apoi de parcă ceva l-ar fi şocat şi-a retras piciorul înjurând printre dinti.
- Corectează-te frăţioare. Era a Ta. Acum este a Mea. Sub protectia lunii şi automat şi a mea, faţă îmi apartine. Şi în plus, a zis apropiindu-şi chipul de pielea gâtului meu şi inhalând adânc mirosul meu, nu îţi apartine, nu ai facut-o a ta.
Ochii lui Alexander aurii se mariră atunci când îl auzi vorbind şi se calmă brusc. Nu întelegeam de ce s-a schimbat atât de radical pentru că ceea ce spusese Vladimir ar fi trebuit să îl enerveze şi mai rau, nu să îl calmeze instantaneu. Deodată acea senzatie de mai devreme cum că ceva era în neregulă cu lordul vampir a revenit de două ori mai puternică, dar la fel ca atunci nu îmi puteam pune degetul pe motivul acelui sentiment.
Cândva în timp ce eu eram cufundată în gândurile mele, lordul se daduse în spatele meu şi îşi bagase mâna în parul care revenise la culoarea lui naturală de un albastru închis pentru a-mi înclina capul în dreapta ca el să îşi treacă nasul de-a lungul gâtului meu. Când a facut asta, am simtit un fior strabatându-mi şira spinarii. Şi nu era unul bun. Mi-a înghetat sângele în vene acel act şi nici nu ştiam cum de ramasesem în picioare când tot ceea ce îmi doream era să mă prabuşesc pe jos şi să nu mă mai ridic.

- Tu! Tu nu eşti... dar Alexander nu apucă să termine ce avea de zis deoarece vampirul îl întrerupse.
- Eu ce, scumpe frăţioare? Eu nu sunt eu? Nu sunt fratele tau? Asta voiai să spui? Te-ai lovit la cap sau ai mâncat vreun animal putrezit care ţi-a afectat creierul? A întrebat Vladimir pe un ton indiferent continuând să îşi frece obrazul de gâtul meu într-un gest delicat.
În momentul în care Alexander a rostit acele cuvinte, ochii mei s-au marit cât cepele, uitându-mă când la el, când la cel care mă ţinea în brate, deşi era destul de greu să îmi întorc capul pentru a mă uita la Vladimir care de fiecare dată îmi întorcea capul pentru a-şi continua mângâierea. Nu puteam vedea nici o diferenţă. Avea acelaşi par negru stralucitor, care parea atât de matasos şi aceleaşi trasaturi atragatoare şi bine proportionate. Nimic nu era diferit la el aşa că de ce Alexander credea altceva era peste puterile mele.