Teh versus Paradox

[Teh]

Blah blah blah. Nu am chef de vorbă multă.
Mă duelez cu Maria pentru că AŞA avem noi chef. Oricum plănuisem de ceva vreme.

Timp pentru postare: 9 septembrie până pe 16 septembrie.
Timp pentru votare: de când om posta până pe 1 octombrie.
Genul lucrării: Scrisoare
Limită pagini: nu există.

Succes mie, succes lu' Paradox.
Să votaţi frumos, scrisoarea nu scriitoarea, cu argumente şi aşa mai departe. Pool nu facem.

Ne întâlnim curând.

[Teh]

Eu am terminat scrisoarea. Yeah, se putea şi mai bine buuut, eniuei, îmi place şi aşa. Baftă încă odată, şi mie şi lu' Paradox *hugs*




Draga mea, Mirela

Îţi scriu această scrisoare cu degetele încleştate bine pe stilou, veioza aprinsă, cu tunetele ce se aud şi-mi sparg timpanele şi cu acele fulgere ce încă mă sperie şi mă fac să tresar. Se stinge, pâlpâie becul veiozei. Curând o să dispară şi această luminiţă, se va lua curentul iar eu voi aprinde o lumânare şi voi continua să trec stiloul pe aceste rânduri albe, intacte, drepte. De ce? Pentru că trebuie să îţi spun, trebuie. Nu mai pot, nu mai pot. Am suferit destul!

Ascultă-mi sufletul, caută mai departe în el şi spune-mi, gândeşte-te acum, ce vezi în el? Găseşti tu oare gaura aceea fermecătoare? Vidul ce mi-a cuprins inima şi abisul ce îmi stăpâneşte gândurile... Oare, ţi se par frumoase? Ideale? Bune? Oare... Poate că nu, nu! Nu ai cum, nu eşti atât de rea. Din vina ta sunt aşa. Tu m-ai transformat, m-ai adus în stadiul de a nu mai ştii cine sunt, ce fac, ce vreau. Da, ce vreau? Pe tine te vreau. Să fii cu mine. Acum. Aici. Ba nu... E prea de tot, e prea mult. Camera e întunecată, hainele-mi sunt aruncate pe jos, la fel şi colile, cărţile şi caietele. Toată munca mea stă pe podea. Nu mi-am mai făcut patul de o săptămână întreagă. Nu am mai ieşit din casă de trei zile. Mi s-a terminat hrana din frigider. Mâine nu vreau să merg la cumpărături. Nu pot. Mi-e frică să păşesc afară, în lume. Plouă! Mi-e teamă de picăturile acelea mari, sunt gigantice în comparaţie cu trupul şi voinţa mea. E straniu... Am o spaimă ciudată în ultima vreme, când bate vântul, dacă o să mă ia cu el şi o să mă ducă departe? Şi dacă, dacă în momentul acela tu te întorci şi nu mă găseşti aici?
O să mor. O să mi se sfâşie sufletul, nu ştiu cum, nu ştiu prin ce mijloace dar aş dispărea. Nu! Nu vreau să dispar atâta vreme cât tu eşti aici. Aici, unde? Da, eşti cu mine. Îţi simt parfumul. Delirez. Cum să fii aici când nu ţi se aude vocea? E doar eşarfa ta de mult pierdută la mine. Mai ţii minte? În acea zi din octombrie, când ne plimbam prin parc. Ţi-era cald şi ai dat-o jos; eu tremuram, mereu era aşa. Mi-ai înfăşurat-o în jurul gâtului şi ai zâmbit. Atât. Iar eu te-am sărutat.
Eu îmi amintesc orice clipă petrecută cu tine... Dar tu? Şi tu la fel, nu? Nu e posibil, nu - refuz, nu admit să mă fi uitat. Tot ceea ce a fost între noi e prea magic, prea profund şi totodată dureros pentru a putea fi şters cu buretele.
Te întreb, m-ai uitat? Sunt prea direct. M-am schimbat de când nu mai eşti cu mine. Nu mai sunt ordonat, nu mai studiez, voiam să dau la facultate din toamnă, să încerc să intru iar. Dar nu mai am voinţă. Biologia mă lasă rece, la fel şi chimia şi matematica. Sunt reci. Goale şi fără esenţă. Uneori mi se par atât de logice că devin ilogice. Doar zâmbetul, chipul, vorbele, fiinţa ta mi se par absolute, perfecte şi pline de aromă. Restul? Prea sec. Mult prea sec pentru gusturile mele elaborate. Mi-e dor de degetele tale lungi, drepte şi ochii aceia albaştrii, şterşi. Părul tău scurt şi cârlionţat, cât de dor îmi e să îmi înfăşor mâinile în el şi să te trag aproape de mine. Ai râde, mi-ai da în joacă cu pumnul în piept şi mi-ai spune să termin. Iar atunci, buzele tale micuţe dar cu o formă mult prea feminină, plină, se vor contopi cu ale mele. Te vei pierde curând în braţele mele şi am adormi aşa, cum am făcut-o de atâta ori. Dar astea sunt vise.
Ţi-am zis că mi-e frig? De ce nu eşti aici?
Ai promis că o să te întorci. Uite, şi pe cartea mea de biologie scrie „ Peste un an, ne vom revedea. Învaţă!”
A trecut anul acela nefast. Tu nu ai apărut. Te-am aşteptat în fiecare zi timp de o lună în acel loc, de dimineaţă până seara. Am numărat zilele, orele, minutele şi secundele. Şi degeaba. După? După nu am mai avut curajul să mă întorc acolo, ocoleam strada, era prea patetic, chiar şi pentru mine, să văd locurile în care ne petreceam atât de multă vreme, împreună. A devenit clar mult prea curând, m-ai părăsit. Te-ai săturat de mine. Eu am murit pentru tine. Nu? Ce patetic şi fără sentiment sună.
Nu mai sunt romantic. A murit latura asta la mine. Te urăsc!
Nu te mai întoarce. Nu te mai vreau. Eşti şi tu dusă pentru mine. Pentru totdeauna.
Ai trădat locul nostru, ai trădat totul. Uite, am apucat eşarfa aia nenorocită, chiar cu câteva secunde în urmă şi am aruncat-o pe fereastră, în stropii acizi şi nesănătoşi de care mi-e atât de teamă. A fost luată de furtună, de vântul periculos şi s-a dus. Parfumul tău nu mai e. Nimic nu-mi mai aminteşte de tine.
Mai ţii minte cântecele de care râdeam cu atâta poftă? Ei bine, află că am făcut exact cum spuneau versurile de care ne amuzam. Am rupt pozele şi le-am aruncat la gunoi. Nu mai sunt!
Cred că îl ştii prea bine pe Amiral, prietenul meu cel mai bun. S-a dus şi el, nu mă mai vizitează şi nu îmi mai dă sfaturi. Are alte anturaje. S-a îndrăgostit de tine. A fost ceva între voi? Spune! Spune! Spune! Sigur a fost... Am citit-o în ochii lui ultima dată când ne-am întâlnit. I-am cerut adresa ta, nu mi-a dat-o. A spus că nu o are. A minţit atât de subtil, dar mi-am dat seama. Am văzut pe chipul lui. Eu îl cunosc cel mai bine.
M-ai înşelat.
O mai ştii pe Olimpia? Prietena ta prea bună! Da, chiar ea, fata aceea cu faţă de copil şi jucăuşă. Am plecat de la Amiral şi m-am dus la ea. Am început să plâng, la început sincer, căci mă durea tot ce aflasem. S-a înduioşat. Mi-a dat un pahar. Apoi prefăcut, mai fals ca oricând, am început să mă lamentez şi să vărs lacrimi neadevărate. Şi m-am culcat cu ea. Aceasta a făcut-o de milă şi eu de răzbunare. Nu am mai căutat-o de atunci deşi ea a încercat să ia legătura cu mine. A zis că sunt un ticălos. Eu i-am zis că e o curvă.
ÅžI TOT NU MÄ‚ SIMT BINE!
De ce nu mori odată pentru mine? M-am răzbunat pentru ce mi-ai făcut, poate chiar ea ţi-a zis dar pe tine nu te atinge. Cine ştie? Căci eu mă simt atât de vinovat că m-aş omorî, aşa cu mâinile mele. M-aş sinucide.
Dar, pe cine mint? Sunt prea laÅŸ pentru aÅŸa ceva.
LA DRACU CÂT TE IUBESC!
Simt nevoia să o scriu cu litere mari şi citeţe, aşa cum numai eu pot... Mâine mă duc la Amiral. Îi zic să îţi trimită asta. O să îl rog frumos, o să mă pun în genunchi şi o să îi zic „ Te rog, te rog, de dragul vremurilor trecute. Te implor!” O să o facă. Îl ştiu pe bunul meu amic.
Mă întreb de ce se uită cu ochii aceia trişti la mine. De ce? Vrea mereu să îmi comunice ceva. Nu ştiu ce. Adevărul este că eu nu îl mai primesc la mine şi nu îi răspund la telefoane. Nu are rost. Toţi încearcă să discute cu mine. Mă consolează, pe semne, nu? Nu îi accept. Nu vreau mila lor.
Eu vreau doar mila ta.
Åži tu nu mi-o dai. De ce nu mi-o dai? De ce? De ce? De ce?

Ştii ce tare îmi bate inima acum? Ah, cred că o să sară în piept. Dar mă doare! Tot! Tot! Chiar tot! Sufletul, capul, mâinile, tot trupul. Ochii mă ustură. Sunt roşii de la atâta plâns. Am făcut bătăi în palmă de la atâta scris. E a o suta scrisoare pe care o întocmesc pentru tine. E ultima. Promit. E definitivă. Şi ştii de ce?
Pentru că ploaia asta se opreşte, nu mai vrea, nu se mai aud stropi vijelioşi şi vântul nu mai conteneşte să îşi arunce furia asupra mea, asupra naturii. S-a terminat. Aşa cum nici noi nu mai suntem. Nu mai existăm. Ne-am dus şi am murit unul pentru celălalt.
„ Las-o! Nu mai e! Gata!”, îmi zic cu toţii. Şi se referă la tine!
Haide, draga mea, zi-le cât de mincinoşi sunt. Tu o să te întorci la mine, nu e aşa? O să vrei să mă ţii iar de mână, să mă protejezi, să ai grijă de mine ca să mă pot ridica la suprafaţă... Nu o să îmi mai reproşezi că sunt rece uneori, nu? O să fiu cald. O să am grijă de tine. O să te ţin în braţele mele fără să te sufoc...
Pe cine mint?
Ai dreptate. S-a terminat.
Nu mai suntem unul pentru celălalt şi „noi” e un cuvânt prea mort, pentru mine şi tine. te eliberez. Dar nu ai nevoie .Te iert. Ba nu. De ce delirez chiar şi la final? Nu te pot ierta. Te vreau lângă mine.
Nu te speria, petele astea sunt doar lacrimile mele. S-a udat hârtia. De abia mai scriu. Cerneala nu mai e aşa vizibilă, literele nu mai sunt aşa drepte. Ce păcat. Păcat. Dar nu mă pot opri. Dă-mi una! Loveşte-mă! Trezeşte-mă la realitate. Hei, zi-mi, de ce nu o faci?
Te iubesc.
Eşti rea, misogină, parşivă şi odioasă şi crudă şi dură şi o stâncă, o piatră fără sentimente, fără inimă şi suflet şi fără milă! Iar eu te vreau doar pentru mine.
Sunt patetic, chiar şi la final. Nu-mi mai răspunde. Nu! Nu mă înjosi mai mult de atât.
Acum zâmbeşti? Râzi de prostia mea infinită?
Nu o fă... Te rog. Nu râde de mine. Nu o faci, nu?
Mirela mea nu ar face niciodată aşa ceva! Ar fi imposibil. Eşti a mea, nu? O să vii la locul nostru, nu?
De ce nu se opresc lacrimile, de ce am certitudinea că mă amăgesc chiar şi acum şi că sufletul meu se sfâşie? De ce sunt aşa de prost?!
Nu-mi răspunde. Deja ştiu. Pentru că te iubesc. Nu o să treacă. Este o boală incurabilă, infinită, pentru eternitate.

Întoarce-te! Ai milă! Vino la mine.

Sper că ţi-e bine. Rămâi acolo unde eşti şi aminteşte-ţi cu un zâmbet, de dragul tău iubit, Antea Vladimir. Ba nu. Nu o fă. Nu pentru un iubit. Amicul, prietenul tău de suflet. Eu
sunt. Eu am fost.
Îmi sângerează mâna. Nu te speria dacă vezi picături roşii pe coală. Sunt de sânge. Dar o să treacă. Până mâine dimineaţă, o să apară soarele.

Cu o dragoste infinită
De dragul amintirilor trecute,
Al tău, de neuitat,
Vladimir.

[Paradox]

Am terminat si eeeu! Dupa ce m-am chinuit o jumatate de ora sa asez poezia din final (voiam sa pun imagine initial, dar "Imaginea e prea mare", asa caaa...), m-am enervat si am schimbat font-ul; problema rezolvata.
Aveam un intreg discurs, dar am uitat tot ce voiam sa spun... Nu mai conteaza. Sper sa vad o votare sincera, detaliata si dreapta - intrucat avem stiluri atat de diferite. Well, here we are. Succes, Ramonel! Succes si mie, Marioara... Multumesc, alter ego...

Si, pentru ca era sa uit (damn, mereu am vrut sa fac asta)... START VOT!

~

Iubite,

Mă simt ca într-un roman scris de Marquez; un roman de dragoste vechi, siropos, paradoxal şi masochistic… Dar asta doar din când în când. Şi asta pentru că mă mai gândesc la tine… Din când în când. În toate formele posibile în care mi te pot înfăţişa. Nu ştiu cât de multă este dragostea mea, şi nici cât pot iubi nu ştiu, dar cred că voi rămâne la stadiul de „infinit”. Deşi mă gândesc că nu e o situaţie favorabilă aceea de a dărui cuiva un infinit. Nici măcar ţie…

Ideea e, dragul meu, că nici măcar mie nu îmi vine să cred… Dar simt un imens respect faţă de tine. O imensă recunoştinţă şi un sentiment dubios de eliberare amestecată cu un regret etern. Sunt stupidă că îţi recunosc asta, dar…

Nu, nu sunt stupidă deloc! Ai grijă de tine, de integritatea ta şi de tot ceea ce ţine de persoana ta; eu nu am reuşit să fac asta. Cred că atât voiam să îţi spun…

Nenorocitule.

De ce aş face asta? De ce ţi-aş dori tot binele din lume într-un moment ca acesta? Îmi vine să plâng, să urlu, să îmi smulg pielea şi să fug undeva, departe de lumea asta obsedantă, departe de mine şi de tine, departe de orice mi-ar putea aminti de realitate şi de cenuşiul vâscos în care mă afund zilnic, făra incetare…

Da, tu. Nu trece zi în care să nu mă gândesc la tine. Aşa cum mi-ai spus acum ceva vreme, sunt într-o stare continuă în care m-aş îndrăgosti de oricine… Din fericire asta nu te include pe tine. Din fericire pentru amândoi… Nu te mai include pe tine. Totuşi, dragul meu, trebuie să fii un om tare singur – şi eu mă întristez tare rău când aflu despre oameni singuri. Ca un lup solitar… Nu mai eşti genul de om cu care mi-ar fi plăcut să stau la o ciocolată caldă, să povestim de câte în Lună şi în stele, să râdem mult şi tare, ca doi copii proşti… Să copleşim pe toată lumea cu râsul nostru, atât de plin de tinereţe.

Nu, dragul meu… Tu nu mai eşti acelaşi. Eşti un străin. Nici măcar eu nu mai sunt aceeaşi.

CÂND ŢI-AM SPUS SĂ MĂ IUBEŞTI TREBUIA SA O IEI CA PE O OBLIGAŢIE, NU CA PE O OPŢIUNE!

E frig. Mi-au îngheţat degetele de la picioare şi aş vrea să fiu acasă. Da, acasă! Acolo unde îmi pot întâlni patul, acolo unde îmi pot întâlni odihna şi, poate, luciditatea. Dar nu pot… Stau încă în aceeaşi încăpere de sanatoriu rece, încercând să nu mor… De frig… Sau poate de singurătate… Un “brr!” este singurul lucru coerent pe care îl pot scoate de câteva zile încoace. Cât o fi ceasul? O fi seară, o fi dimineaţă?... Nici nu mai ştiu. Este beznă, iar eu scriu la lumina lunii. Minunat, nu-i aşa, dragule? Ştiu cât îţi place noaptea… Nu îmi pot vedea nici măcar răsuflarea, care acum câteva ore mă amuza atât de tare prin opacitatea ei. Dar acum câteva ore eram alta… Probabil… Eram un “eu” stăpânit de o chestie al cărui nume nu l-am reţinut. Medicamentul meu zilnic. Uite ce am ajuns… Nu pot reţine nici măcar numele pastilelor pe care trebuie să le iau… Camera nu este goală; mai este o persoană lângă mine, în celula noastră colectivă, dar se află într-o stare mult mai rea decât a mea. Sau, cel puţin, aşa cred eu. Nu o văd, dar îi aud respiraţia hârşâită. Nici măcar nu cred că există. Am halucinaţii. Îmi pipăi faţa… Cât timp a trecut, oare, de când m-ai abandonat aici? Îmi bag chipul în fularul care deja nu îmi mai ţine niciun pic de căldură şi îmi închid ochii, fără a fi aptă de a face o singură mişcare. Îmi ating colega, zâmbesc şi încerc să spun ceva printre buzele amorţite. Nu reuşesc.

Ştii ce e cel mai ciudat?... Că până şi acum, în liniştea deplină a nopţii, aud melodia noastră, melodia pe care mi-o cântai încetişor, la ureche, zilnic. E ca o cheie versul acela de început – deschide o întreagă galerie de amintiri care mai de care mai dureroase. De la ochii tăi cenuşii ca cerul de octombrie până la serile interminabile petrecute împreună. Cel mai rău îmi pare că voi pierde plimbările pe strada cu un singur sens, înţesată de bănci goale. Bănci pe care s-a aşezat praful de atâta amar de timp în care nu au fost folosite. Ce ironie… Veeezi, iubite? Nu eşti singurul care a uitat să iubească; mai sunt mulţi ca tine.

Nenorocitule. Mori.

Nici nu mai ştiu în ce direcţie merg pe strada asta nenorocită… Vreau să merg în sens invers; poate ar avea un efect de “rewind”. Să dau timpul înapoi şi să nu fiu nevoită să mă îndrăgostesc de tine.

Aveam din mâini crescute gesture tandre, atingerile ce-ţi stârneau roşeaţa. Căci eu eram vie, chiar dacă nu păream mereu… Strâng în mine tăcută şi timidă viaţa pe care tu mi-ai luat-o. Tu ştiai frigul, tu ştiai depărtarea, tu îmi cunoşteai inima ascunsă în sânge – metafizic vorbind… Aveam în mine fiorul şi uitarea. Acum nu le mai am. Dar îmi ştiai bine dorul ce m-apăsa in vise şi îmi cunoşteai frica şi răceala moartă… Îmi ştiai chiar şi frica ascunsă între pleoape! Nici măcar eu nu o ştiam, iubite…

Noi suntem reci precum pietrele. Iubirea noastră, convenabilă de acum, e un reziduu calm a ceea ce obişnuiam să ne spunem cand respiram la unison. Dar noi nu mai facem asta de mult timp…

You were always on my mind… Eram, dragul meu?

este frig de tot
regina se plimbă pe faleza minţilor pierdute de mult timp
cerÅŸind o amintire sau alta
se avântă
şi miroase a zăpadă
scursă parcă din
propria-i inimă


dar inima ei nu are nimic.

De ce îmi pierd luciditatea? Mie îmi place de mine lucidă…

Am fost ucisă. De astăzi… Nu mai exist. Fii mândru de tine, iubite. Noapte bună…

[Ich.]

Ah, na-ti alegere! Eu ma consideram o persoana decisa in lucruri de genu'
Deci, Deci!

Prima lucrare trebuie sa recunosc, m-a lasat destul de rece inceputul, mi se parea absolut sec dar...dar pe parcurs am simtit toata disperarea, toate gelozia posibila pe care-o poate avea un om abandonat.
A fost de vis, as putea spune, dar imi aminteste de Cassanova, sincera sa fiu.
Marturisiri, durere, sange, lacrimi, pietre mergatoare, o combinatie realmente placuta, plus o tona de sentimente grele.

A doua culmea m-a captat de la inceput, randurile au fost scrise in asa fel incat m-au bagat intr-o transa bolnavicioasa. Ador nebunia si durerea ascunsa in spatele acestei scrisori si mai ales, ador furia ei. Nu e gelozie, e furie si durerea frangerii.
Si la naiba, mi-a placut, mi-a placut si...mi-a placut.

Amandoua au fost scrisori ale dracului de bune, mi-a placut mult si c-ati taiat unele randuri, ceea ce e...realist.
Mi-e greu sa votez, ati ales amandoua tema unor inimi frante, fiecare cu alte sentimente si cu o redactare aparte.
Si totusi...votul meu se va duce la Paradox, de ce? Amandoua au fost foarte bune, nu vreau sa fiu inteleasa gresit dar la Paradox m-am simtit mult mai atasata de randuri, m-am simtit, oarecum, pe mine acolo si in acelasi timp modul de redactare mi s-a parut mult mai simplu, cuvintele mi s-au parut mult mai bine alese.

A fost o decizie foarte grea, sa fiu sincera, nu e o diferenta prea mare in calitate, cred ca aici am votat mai mult dupa criteriul " in ce ma regasesc mai bine si ce simt mai aproape de persoana mea", da un criteriu narcisist, da' na...
Trebuia sa aleg intr-un fel sau altu'

[Corina M.]

Complicat, într-adevăr.

Prima lucrare - O lucrare realizată surprinzător de bine. Ce pot să spun, m-a impresionat într-o oarecare măsură.
Ideea textului e clişeică şi lipsită de originalitate. Sinceră să fiu, mă aşteptam la mult mai mult din partea ta, Tehie.
Partea de descriere nu o voi comenta, fiindcă stai bine-n domeniul ăsta.
N-am observat decât o greşeală de scriere, de care nu mă voi lega, iar asta din cauza faptului că am încredere deplină în tine şi ştiu că nu se va mai repeta, nu? Sau?
Exprimarea ta este, bineînţeles, pe măsura aşteptărilor mele.

Îţi voi reproşa totuşi lipsa esteticii. Aşezarea textului în pagină nu-i tocmai bună.

Mmm, ÅŸi cam asta-i tot.

A doua lucrare - O lucrare care mi-a plăcut extraordinar de incredibil de mult.
Am avut vaga impresie că ideea primei lucrări s-a asemănat cu ideea lucrării ăsteia şi cred că nu m-am înşelat.
Hmm, nici aici nu mă voi lega de descriere, deoarece-i puţin peste aştepările mele. Evident, exprimarea-i foarte bună, aşadar n-am ce să comentez.
N-am sesizat nici greşeli gramaticale şi nici greşeli de tastare, dar adevărul e că nici n-am stat să le caut. Ah, dar îţi lipsesc diacriticele pe alocuri, aşa că te sfătuiesc să fii mai atentă pe viitor, deşi nu cred că se va mai repeta. =d

Mi-au plăcut mult şi versurile de la final.
Aş regăsi oricând aceeaşi plăcere recitind lucrarea, dar probabil că n-ar mai fi la fel ca prima dată.
Mă rog, mă opresc aici, nu vreau să-ncep să debitez.

Prin urmare, votul meu merge către Paradox.
Felicitări amândurora. * hugz *

[Rouge]

A, ce greu o să fie... Nu credeam că voi vedea un duel între tine, Tehy, şi Paradox[ sau ar trebui să-ţi spun BlackParader? Sau Maria?* anyway, Ana hugs you and Hex hugs Tehy >.<].
Dar să revin, să revin* drinks hot chocolate again*

Prima lucrare

- de 'titluri' nu o să mă leg la niciuna dintre lucrări că na, sunt scrisori, deci au doar formule de început-

Aspectul textului: mi-a fost destul de greu să citesc deoarece nu ai delimitat toate fragmentele- au fost câteva, ce-i drept, însă restul mi-au obosit ochii- crede-mă, dacă desparţi paragrafele o să-ţi fie şi ţie mai uşor să citeşti atunci când te corectezi, dar şi cititorilor.

Ortografie: aici nu ai probleme, nu am văzut aşa ceva- sincer nici nu m-am uitat deoarece sunt convinsă că citeşti întotdeuna ceea ce ai scris şi cauţi eventualele greşeli. Am văzut diacriticele- tu eşti 'fană' a diacriticelor, deci nu cred că mai are rost să spun că pentru asta ai un plus.

Originalitate: ideea nu prea ştiu cât este de 'originală' având în vedere că sunt mii şi mii de cărţi/poveştii/lucrări care au abordat această temă, însă eu mereu am spus că originalitatea este dată de felul în care expui o idee, fie ea clişeică sau nu.

Descriere: măi, ţi-am mai spus asta şi ţi-o repet- descri foarte, dar foarte frumos. Ai acea capacitate pe care rar o întâlneşti în ziua de azi la persoanele care scriu: ştii cum să intri în sufletul cititorului, să-l faci să simtă/vadă experienţele prin care trece personajul tău. Am adorat acele cuvinte simple, propoziţii scurte şi limbajul deloc pompos, felul în care ai reuşit să redai fără dramatism jalnic frustrarea, durerea, indecizia personajului. Totul a fost realist, iar asta apreciez cel mai mult. Ai avut mici scăpări în exprimare în unele pasaje, dar nu au fost cine ştie ce. Apropo, personajul tău mi-a adus aminte de un altul dintr-o carte, dar nu mai ţin minte cum se numeşte.

Impresie personală: Mi-a plăcut... Mi-a plăcut mult mult de tot şi la un moment dat chiar am început să mă concentrez cu adevărat în timp ce parcurgeam rândurile alea. Chiar mi-a intrat în suflet lucrarea, sincer acum.


A doua lucrare

Aspectul textului: îngrijit; foarte, dar foarte îngrijit. Apreciez mult spaţiul dintre paragrafe, a fost mult mai lizibilă scrisoarea ta.

Ortografie: am văzut că ai scris cu diactritice, un alt plus, dar le-ai uitat la unele cuvinte( poate nu prea eşti obişnuită să scrii cu ele, sau pur şi simplu ţi-au scăpat, nu ştiu). Well, în restul toate bune şi frumoase, n-au fost alte greşeli.

Originalitate: cam aceeaşi ideea legată de dragoste, dar am mai spus, originalitatea o dă felul în care te exprimi, nu altceva.

Descriere: de când am citit ultima dată ceva scris de tine pot spune că ai evoluat frumos, bravo. La fel, o descriere foarte frumoasă, intensă şi fără cuvinte pompoase, metafore jalnice care dau o falsitate din aia stresantă unui text. Au fost acolo nişte expresii care mi-au plăcut la nebunie* şi ţin să te felicit pentru ele* Asta este, totuşi, favorita mea: " CÂND ŢI-AM SPUS SĂ MĂ IUBEŞTI TREBUIA SA O IEI CA PE O OBLIGAŢIE, NU CA PE O OPŢIUNE! " - Doamne, ai idee cât o adora? Genială, pur şi simplu genială. Şi poezia de la sfârşit mi-a plăcut foarte mult, conceptul şi felul în care ai creat imaginea aceea vizuală.

Impresie personală: mi-a plăcut mult şi asta, la fel ca şi cealaltă. Au fost momente care chiar au 'sunat' un clopoţel în mintea mea şi, ţinând cont de asta, pot spune că şi tu ai reuşit cumva să-mi atingi coarda sensibilă.


Dar, din păcate trebuie să aleg- chiar trebuie, adică îmi plac aşa muuult ambele? Gata, o voi face* deep breath* Am decis să aleg lucrarea lui Teh deoarece întotdeuna m-a fascinat felul în care o fată se pune în pielea unui băiat şi încearcă să-i expună cât mai bine sentimentele şi trăirile/care sunt fictive, de altfel/. Plus că, în ciudat esteticii, mi-a intrat ceva mai adânc în suflet şi m-a 'marcat' ca să zic aşa( dar şi a ta, Maria, mi-a plăcut, după cum am mai zis). Vă hug-ăiesc pe amândouă şi sper să mai am ocazia să citesc ceva scris de voi^^

[A'Svear]

Hi there :]

Prima lucrare
O sa incep cu faptul ca mi-a placut. Mi-a placut enorm.
Stii cum, e genul acela de lucrare care ma impresioneaza fara sa imi dau seama, care ma ia prin surprindere. Am putut vedea printre randuri personajul. Il vedeam cum sta si scrie, disperat, cu o sete nepotolita de exprimare intr-o lumina destul de slaba si ploaia de afara cu tunete si fulgere...Incredibil!
Imi plac iesirile lui. Modul in care ai descris...Personajul fuge pe o unda de nebunie din cand in cand, atunci cand ii scapaa emotiile printre degete, cand nu mai poate. Sunt asa multe stari, se vede chinul de a se controla si totusi nu reuseste pe deplin.
Mi-a amintit de scrisorile de dragoste dintr-o carte care am citit-o nu de mult.
Ce-i drept, la estetica mai mergea putin lucrat, dar totusi, daca imi imaginez scrisoarea pe o foiae de hartie, cu lacrimi si pete de sange, pana si aspectul reflecta sentimentele.

A doua lucrare
Si la aceasta lucrare incep la fel. Mi-a placut.
Cand am ineput sa citesc, nu am stiut cum sa socotesc lucrarea, dar la sfarsit am vazut-o ca pe un fel de razbunare. Il condamna,, il judeca, il acuza, il cearta.
Ironie, multa ironie in cuvinte, care accentueaza acea atmosfera usor sinistra din incaparea in care scrie ea. Si aici vad personajul, vad locurile din jur, vad tot. Dar m-ai lasat curioasa totusi. Voiam sa stiu mai multe si despre acea colega a ei, acum o zaresc in ceata, ca pe un obiect pus la intamplare.
Spre sfarsit, ea genereaza un fel de ura, concentrata. Si acea poezie are un efect de Boom! foarte bun.
Aspectul e fara cusur. Aranjat logic, sporeste mesajul trasmis, atat de rece.

Imi e greu sa decid. O voi alege pe Teh.Mi-a placut faptul ca personajul a trecut prin mai multe stari pe parcursul scrisorii.
Oricum, ambele lucrari au fost geniale si mi-a facut placere sa le citesc.
Felicitari amandurora

[Better Off Alone]

Ok... Ştiu că am cam întârziat şi îmi cer mii de scuze pentru asta, dar am fost cam ocupată în ultimul timp şi nu am prea avut când să intru mai ales acum că am început liceul. Îmi cer scuze din nou.
În primul rând vreau să vă felicit pe amândouă, acest duel a fost foarte bun, dacă nu cel mai bun pe care l-am citit eu. Sunteţi foarte talentate, scrieţi incredibil de bine, iar creaţiile voastre sunt o adevărată încântare pentru ochii mei. Felicitările mele!

Prima lucrare

Mi-a plăcut foarte mult. M-a marcat, când am citit-o am simţit că ceva s-a schimbat în mine, că nu pot rămâne indeferente la acele sentimente covârşitoare pe care tu le-ai transpus atât de bine în scris. Ca de obicei. Mă aşteptam să fie ceva foarte bun, dar tu mi-ai întrecut toate aşteptările. Cred că este cea mai reuşită lucrare a ta scrisă special pentru un duel. Este doar părerea mea şi s-ar putea să fiu singura cu această mentalitate, dar nu am intenţionez să schimb nimic.
Tema iubirii este foarte folosită, e adevărat, dar cel mai mult contează felul în care tu interpretezi ideea, în care o abordezi, o dezvolţi, o scrii. S-a mai precizat acest lucru, dar am ţinut să repet asta pentru că sunt complet de aceeaşi părere. Tu ai avut o abordare foarte complexă, de excepţie. M-a frapat încă de la început şi am simţit acea tensiune până la ultimul cuvânt scris. Pur şi simplu nu am cuintele necesare care pot descrie şi cuprinde adevărata valoare, adevărata esenţă a lucrării.
Mi-a plăcut foarte mult începutul. I-a dat un aer clasic, chiar poetic textului. Imaginea băiatului chinuindu-se să scrie la o lumină slabă, aluzia lumânărilor şi vremea de afară, toate se îmbină într-un mod atât de plăcut, în prima etapă uşor, chiar dulce pentru ca mai apoi să evidenţiezi suferinţa apăsătoare ce îi roade lui sufletul.
Dacă ar fi să descriu lucrarea în câteva cuvinte aş spune doar "o plenitudine de sentimente, de treceri atât de bruşte de la o stare la alta, nebunie temporară cu un aer atât de profund". Tu ai trecut atât de uşor prin toate aceste provocări şi te apreciez că le-ai explicat atât de bine, fără greşeală. Te pui foarte bine în pielea unui personaj şi acest lucru este de apreciat mai ales că în cazul de faţă avem de a face cu un băiat. Dacă nu aş fi ştiut că eşti fată, nici nu mi-aş fi dat seama de asta . Ţi-a ieşit foarte bine. Felicitările mele.
Ai o descriere absolut minunată. Nu am ce să comentez, pe mine mă lasă fără cuvinte, atât de mult îmi place. După cum ţi-am mai spus îmi place foarte mult această trecere de la suferinţă la reproşul că nu se mai întoarce, apoi la dorinţa arzătoare de a o avea lângă el pentru a trece mai departe la respingerea puternică. Incertitudinea domină tot textul, la fel cum aceste treceri bruşte denotă nişte linii clare ale disperării atât de puternice că se transformă în nebunie. Personajul se contrazice pe tot parcursul scrisorii, lucru ce arată situaţia deplorabilă în care se află, urmările pe care o despărţire le-a scris atât de clar asupra unei simple persoane. Foarte profund. Aruncarea eşarfei, frica nemărginită faţă de stropii de ploaie, recunoaşterea infidelităţii, acuzarea altei infidelităţi, felul în care se desprinde de lumea reală, dorinţa sinuciderii, dar lipsa curajului necesar pentru a comite această faptă, toate acestea sunt mişcări de-a dreptul disperate. De asemenea mi-a plăcut mult faptul că hotărârea i-a venit odată cu oprirea ploii. Atunci acea ploaie aparent nesemnificativă a primit o mulţime de sensuri. Reflecta toate stărie lui. Era oarecum sufletul protagonistului în agonie. Şi mi-a plăcut mult finalul optimist în care se face aluzie la apariţia soarelui. Aici, această apariţie poate fi percepută în două feluri care au de fapt aceeaşi consecinţă, şi anume eliberarea sufletului şi obţinerea păcii, revenind astfel la fericire, continuând să trăiască sau moartea lui (menţionai ceva şi de nişte pete de sânge) care duce în cele din urmă la aceeaşi eliberare, la aceeaşi stare de linişte.
Chiar nu ştiu dacă îţi pot reproşa ceva. Mi-a plăcut mult prea mult. Greşeli de tastare nu am văzut, iar estetica... Ei bine, aici puteai să laşi ceva spaţiu între paragrafe pentru a se citi mai uşor. În rest nu găsesc nimic de reproşat. Felicitările mele pentru o asemenea lucrare. M-a uimit, frapat şi mi-a ajuns direct la suflet.

A doua lucrare

Şi această lucrare mi-a plăcut foarte mult. M-a frapat încă de la început, exact cum mi s-a întâmplat la prima lucrare. Trebuie să recunosc că cele două lucrări au anumite puncte comune, seamănă cât de cât. Şi aici mă refer la faptul că amândouă aţi abordat iubirea drept temă, acea iubire în cea mai urâtă şi realistă fază a ei, repulsia, frica, dispreţul faţă de fiinţa iubită. Ambele au o anumită profunzime care iasă în evidenţă încă din prima secundă. Ceva ce depăşeşte cu mult aşteptările pe care eu sau oricare altă persoană le putem avea. Şi tu mi-ai întrecut toate aceste aşteptări. Ipotezele pe care eu le construiam au fost sfărâmate şi mă bucur că s-a întâmplat acest lucru. A fost o adevărată încântare, o adevărată bucurie să citesc ceea ce voi aţi scris.
După cum am menţionat şi la prima lucrare, deşi tema este des abordată, tu ai reuşit să o faci cât se poate de originală. Totul ţine de viziunea pe care ai avut-o şi pe care ai transpus-o atât de bine în scris. De felul în care ai aşternut ideea în faţa noastră, lăsând toate gândurile personajului la iveală, dar pâstrând şi o urmă de mister. Rafinament şi eleganţă. De asta ai dat dovadă prin această creaţie. Felicitările mele. Chiar meriţi fiecare cuvânt de laudă pe care ţi-l voi adresa. Şi la fel ca la lucrarea precedentă, simt că nu pot cuprinde însemnătatea scrisorii, că pun în umbră cu neruşinare valoarea ei. Încerc să diminuez incapabilitatea mea şi sper să reuşesc cât de cât.
Mă bucur incredibil de mult că sunt pusă într-o astfel de situaţie. Şi aici mi-a plăcut mult începutul. Ai avut aceeaşi linie caldă, uşoară pentru ca mai apoi să conturezi atât de bine dispreţul, ura neţărmurită pe care ea o simte. Fiecare cuvânt are o anumită greutate, o anumită semnificaţie. Simt că nici nu pot fi înlocuite, că sunt puse exact acolo unde trebuie să se afle.
Spre deosebire de cealaltă scrisoare, la tine aversiunea este mult mai pronunţată şi nu este aceeaşi indecizie, ci totul are o anumită precizie. Ura, după cum am mai spus, persistă de la început până la sfârşit. Doar că intensitatea nu a fost aceeaşi, ci a continuat să crească pe măsură ce înaintam în poveste. Felicitări pentru acest lucru. A fost într-adevăr mult mai logică, mai coreentă în gândire fata decât personajul precedent. Mai rece, mai hotărâtă. Chiar dacă era închisă într-un sanatoriu, nu este atât de distrusă din cauza acestui lucru, ci din contră o întărâtă mai mult împotriva lui. Atunci când ai prezentat acea colegă de cameră, aflată într-o situaţie deplorabilă, mi s-a părut că dispreţul a atins cote maxime. Într-un fel ea pparcă şi-a dat seama că va ajunge în aceeaşi situaţie ca şi persoana de lângă ea. Colega aceea mi s-a părut mai mult o imagine în oglindă, o fază viitoare pe care protagonista o va parcurge.
Estetica este foarte bună, iar greşeli de tastare nu am văzut. Îmi cer scuze dacă nu le-am observat, dar sunt cam obosită şi nu am fost foarte atentă.

Este foarte greu. Ambele lucrări au fost geniale şi mi-a luat ceva timp până să decid. Repet că acesta a fost cel mai bun duel pe care l-am citit. Felicitările mele.
Votul meu merge la prima lucrare. M-a atins mai mult la suflet şi mi-a plăcut că a fost mai complexă din punct de vedere al sentimentelor. Ai evidenţiat foarte bine aceea nebunie şi fiecare schimbare de stare. Abia am reuşit să aleg şi s-a întâmplat acest lucru doar pentru că aţi fost foarte bune. Repet, aţi fost geniale şi aveţi tot respectul meu pentru tot ceea ce faceţi. Sunteţi incredibile.
Mult succes în continuare şi vă felicit pentru a mia oară.

[She]

Uhm. : -s Va fi greu. ^^ Ambele lucrări sunt foarte frumoase, deci ţin, mai întâi, să vă felicit!

Prima lucrare

Nici nu ştiu cu ce să încep. E o scrisoare minunată, m-a impresionat. Ideea este des folosită, dar este probabil şi cea mai abordabilă, deci e normal să o fi ales. Şi deşi, în sine, e o idee ordinară, tu ai făcut-o extraordinară. Deşi ai ales să scrii din punctul de vedere al unui băiat, te-ai descurcat de minune. Ai redat foarte bine emoţiile, acestea s-au schimbat haotic, s-au suprapus, s-au contrazis şi deşi asta este, într-un fel, epuizant, acesta e un lucru bun. Pentru că astfel citirea scrisorii necesită implicare emoţională şi cititorul se simte de parcă ar fi în pielea personajului. În timp ce am parcurs lucrarea, mi s-a transmis starea aceea de disperare a personajului.
Exprimarea este foarte bună, nici nu mă aşteptam la altceva, doar pe undeva pe la final am zărit o greşeală, dar care era de tastare parcă. Acum nu o mai găsesc şi oricum prefer să nu fac tărăboi din asta.^^
E adevărat că în anumite momente, lucrarea mi s-a părut cam exagerată. Dar tot răul spre bine, nu? Adică, e genul de lucrare pe care ţi-o aminteşti; cumva, te marchează. Şi asta pentru că ai reuşit într-un mod remarcabil să transmiţi sentimentele personajului.

A doua lucrare

Şi această lucrare este foarte frumoasă şi plină de sentiment. Ideile celor doua scrisori sunt foarte asemănătoare, dar amândouă au fost prelucrate până ce au devenit aproape originale. Şi aici apare acel sentiment de disperare, de vulnerabilitate, dar puţin mai slab conturat. Aici se simte şi o oarecare resemnare, combinată foarte bine cu un fel de ură, cu dorinţa de răzbunare. Îmi place cum ai descris sentimentele, lucrarea e cursivă.
Şi aici, senzaţiile parcă se ceartă între ele, dar la modul bun. E o lucrare captivantă, tocmai din această cauză. Spre exemplu, acele momente în care deodată îl face nenorocit, sau acea frază scrisă cu majuscule fac scriosarea mai interesantă.

"Nici nu mai ştiu în ce direcţie merg pe strada asta nenorocită… Vreau să merg în sens invers; poate ar avea un efect de “rewind”. Să dau timpul înapoi şi să nu fiu nevoită să mă îndrăgostesc de tine."

Acest fragment mi-a placut la nebunie. Deşi e destul de simplu exprimat, e profund şi e perfect aşa cum e. Am ţinut neapărat să menţionez asta.^^

Cred că ar fi trebuit să dezvolţi mai mult sfârşitului şi, poate, să laşi o semnătură.
Greşeli nu am văzut, de niciun fel. Mi-a plăcut foarte mult cum te-ai exprimat. Însă legat de estetică, cred că ai folosit cam multe puncte de suspensie. Ştiu că ajută şi ele la transmiterea sentimentelor, dar ce-i prea mult strică şi pe mine, cel puţin, m-au deranjat la ochi.

Cam asta e.^^ Scuzaţi, vă rog, greşelile, dacă sunt. Şi faptul că nu m-am exprimat prea bine, cel puţin mie aşa mi se pare.
Până la urmă, voi vota cu Teh, deşi a fost o decizie incredibil de grea. Ambele lucrări sunt extraordinare, foarte bine realizate, pline de sentimente, dar lucrarea lui Teh mi-a rămas parcă mai bine întipărită în minte. M-am implicat mai mult când am citit-o. Oricum, felicitări amândurora! Amândouă aţi realizat nişte lucrări minunate pe care le-am citit cu plăcere.
Pentru a nu ştiu câta oară (dar nu contează, meritaţi să vi se spună de mii de ori^^), felicitări!

[BloodyInnocence]

mai deci m-ati pus intr-o situatie foarte grea pentru ca nu am ce sa critic la nici una din lucrari.
ambele sunt niste scrisori pline de sentimente si de regrete, furie si gelozie. ati reusit sa transmite-ti aceste sentimente cititorilor si va felicit deoarece nu multi reusesc sa faca asa ceva.
Imi plac amandoua si nu am una care sa imi placa mai mult, deoarece fiecare a tratat din alta perspectiva durerea unei persoane care a fost parasita si daca as putea v-as da la amandoua votul meu dar ma obligati sa aleg pe una dintre voi asa ca o voi alege pe Paradox pentru ca scrisoarea ei m-a impresionat mai tare.
Mi-a placut aceasta fraza extraordinar de mult : " CÂND ŢI-AM SPUS SĂ MĂ IUBEŞTI TREBUIA SA O IEI CA PE O OBLIGAŢIE, NU CA PE O OPŢIUNE! ".
Deci votul meu se duce la Paradox.