Sufletul întunericului

[Mad Hatter]

Helăău.
Well, am adus continuarea într-un sfârşit. Hm, n-aţi comentat mulţi. Lasă, o faceţi voi. ;]]
Eniuei. Nu cred că am chestii adăugat or smth, aşa că vă las pe voi să vă scrieţi părerea and stuff. *smile*
Lectură plăcută!

2

Când am ieşit din metroul aglomerat, am simţit cum brusc m-am elibarat din lanţurile iadului. Mirosul îmbâcsit de ţigare şi alcool al prietenului meu, sau mai bine spus, al domnului ce stătea lângă mine, mă făcuse să urăsc acest mijloc de transport.
Am privit cu ochii mari lumina ce se revărsa înăuntrul staţiei de metrou. Ziua aceasta avea să fie una foarte călduroasă, deci perfectă pentru fotografii şi la sfârşit, o tură micuţă până la cafeneaua de lângă instituţia unde puteam spune că lucrez.

Mi-am strâmbat slab buzele, şi cu paşi grăbiţi, am pornit spre Centrul de Artă unde îmi închiriasem o cameră obscură. Devenisem pasionată de fotografie pe la vârsta de paisprezece ani, când tata îmi cumpărase un aparat. După un an, murise. Într-un accident de maşină.
Trecusem repede peste asta, sau aşa îmi plăcea să cred. Mama nu se mai căsătorise, dar nici nu intrase într-o depresie din care n-ar mai fi reuşit să iasă după. Ci mă crescuse cu dragoste, probabil se gândise că plânsetul şi toate lucrurile de genul nu-l vor aduce înapoi. Eu una la asta mă gândisem în nopţile reci, de iarnă, în care stăteam singură pe acoperiş şi mă uitam tot timpul visătoare la lună. La acea vârstă, fragedă, cum îmi plăcea să-i spun, credeam că stelele-mi răspund la întrebări. Eram aşa copilăroasă, şi continuasem să fiu, deşi timpul trecuse lin pe lângă mine.

Viaţa mea cu siguranţă era plictisitoare şi cam prea obişnuită, probabil că şi acesta fusese motivul pentru care în urmă cu trei ani luasem aparatul şi-ncepusem să fac fotografii noaptea, sau chiar în fiecare loc, încercând să descopăr aşa zisul mister al oricărui lucru.
Am clipit des, de parcă cineva-mi dăduse o palmă peste faţă. M-am uitat confunză în jurul meu şi mi-am dat seama că ajunsesem la Centrul de Artă. Surâzând parcă amuzată, căci mă pierdusem în gânduri şi nu-mi dădusem seama cât de repede reuşiem să ajung.

Iarba verde şi toate acele tufişuri m-au făcut să schiţez un zămbet mic, finuţ. Aleea ce conducea spre intrare era plină de tot felul de persoane, ce ori plecau sau veneau ca şi mine. Ducându-mi degetele lungi, albicioase, de pianistă la frunte, mi-am îndepărtat şuviţele roşcate de pe frunte. Mda, eram genul de combinaţie fatală, cum îmi spusese o dată un prieten.
Înaltă, cu picioare subţiri şi totuşi cu forme frumoase. Aveam ochii de-un verde sticlos, strălucitor şi jucăuş la lumina soarelui, iar părul îmi era de-un roşu-sângeriu, natural.

Am clătinat din cap şi trecând pe lângă câţiva cunoscuţi, pe care i-am şi salutat prietenoasă, am intrat în clădirea mare. Paşii mei s-au făcut auziţi pe coridor, căci mergeam puţin grăbită. Plus, începuse să mi se facă cald. Afară soarele strălucea puternic pe cerul senin, iar vântul din câte-mi dădusem seama nu avea să bată deloc. Mi-am plimbat
senină privirea în jurul meu, observând câteva tablouri şi sculpturi superbe, ce întruchipau diferite forme sau persoane.
Deşi una era nouă, motiv pentru care m-am apropiat de ea cu paşi micuţi, parcă timizi. Am întins mâna spre ea şi-am atins-o cu vârfurile degetelor, coborându-mi privirea asupra numelui ce era inscripţionat pe-o tăbliţă, adică geniul ce-o crease.

- Lily, n-ai voie să atingi exponatele, am auzit un glas oarecum autoritar venind din spatele meu şi m-am întors brusc spre persoana ce-mi vorbise, reuşind din păcate să observ decât prenumele sculptorului, acesta fiind Eric sau ceva de genul, dacă nu mă înşela privirea.
- Helga. Bună dimineaţa şi ţie! Nu-l atingeam, nu-ţi fă probleme, mi-am strâmbat eu slab buzele când am descoperit persoana. Helga, tipa ce puteai spune foarte uşor că era câinele de pază al Centrului de Artă. Ştia doar să spună nu, poate uneori da şi cred, de fapt începusem să fiu sigură, că avea ceva cu mine.
- Bine-atunci, dar ai grijă, Lilith! mi –a spus ea şi s-a întors fermă, cu braţele la spate, pornind apoi spre camera obscură ce era lângă mine.

M-am strâmbat copilăroasă la ea – norocul meu că era cu spatele – şi mi-am dat ochii peste cap, ducându-mă în camera mea. Deşi nu doream să recunosc, Helga arăta bine. Păcat că era aşa autoritară. Avea forme pline, cu ochii de-un cafeniu intens şi părul brunet închis, cârlionţat. Şi totuşi, n-o prea suportam. De fapt, nu ştiam cine-o plăcea pe femeia asta. Era aşa răutăcioasă şi-o scorpie, că-mi venea de fiecare dată când o vedeam s-o omor pe loc.
În timp ce-mi lăsam geanta pe-o măsuţă, mi-am trecut mâna prin păr, apoi mi-am aranjat pantalonii scurţi şi tricoul pe care scria ceva în germană. Am păşit spre raftul unde-mi lăsasem cu o seară în urmă aparatul şi m-am trântit într-un scaun, picior peste picior.

Developasem fotografiile, dar acum doar voiam să stau măcar zece minute şi să-ncerc să-mi admir munca.
Pe cei patru pereţi erau agăţate tot felul de fotografii, în unele aflându-se un tip pe care mi-aş fi dorit la nebunie să-l cunosc. Şi motivul era că nu ştiam în ce fel îmi apărea în unele dintre poze. Era superb, în opinia mea. Brunet, înalt, şi cu ochii violet. Gen Elizabeth Taylor, doar că mult mai frumoşi. Deşi nu reuşisem să-l prind vreodată zâmbiind, puteam spune că adoram toate fotografiile în care se afla acest necunoscut, plin de mister şi totuşi aşa de atrăgător.
Am clipit des şi mi-am întors brusc privirea către uşa, căci auzisem două bătăi. Am îngânat un ‚intră’ scurt şi mi-am dres glasul, întinzându-mă ca o pisicuţă alintată.

- Lily, sper că nu deranjez, dar mi-ai spus să-ţi aduc cafeaua când vi, a intrat în încăpere un tânăr ce nu depăşea mai mult de şaisprezece ani. Ah, drăguţul de el se numea Henrik şi puteam spune că era secretarul meu sau ceva de genul, căci făcea tot ce-i spuneam eu şi mai mereu încerca să-mi ridice moralul. Mi-a zâmbit în felul său copilăros şi a lăsat o cană din care ieşeau aburi pe masă, ciufulindu-şi după părul blondin, şi-aşa răvăşit.
- Merci, drăguţule! Ah, s-a întâmplat ceva nou pe-aici înainte de-a veni eu ? l-am întrebat curioasă, ridicându-mă de pe scaun, iar el a ridicat din umeri, având o privire neştiutoare.
- Nu cred. Adică Helga s-a certat cu un nou-venit pe tema ‚cine-i şeful aici’ şi tipa aceea, fostul tău model, a plecat în Austria, mi –a spus acesta şi s-a rezemat uşor de –un dulăpior.
- A, credeam că s-a întâmplat ceva nou, mi-am dus eu mâna dupa gât şi-am surâs dulce, privindu-l. Mm, azi poţi să te duci acasă. Nu cred c-o să am nevoie de tine, i-am zâmbit cu blândeţe, iar el a încuviinţat parcă mai vesel din cap, spunându-mi la revedere repede, în a treia secundă ieşind deja pe uşă.

După ce puştiul a plecat, m-am uitat parcă plictisită în jurul meu. Am luat cana cu cafea şi-am băut puţin din ea, afişând un zâmbet micuţ. Mi-am pus aparatul la gât şi cu gândul că aş trage nişte filme bune, am ieşit din camera obscură, pornind cu paşi vioi spre ieşire.
Când am trecut pe lângă camera alăturată mie, m-am oprit brusc şi fiind extrem de curioasă să aflu cine-o închiriase, am avut impulsul de-a întinde mâna spre uşă, dar m-am oprit brusc când am auzit un fel de scâncet.

Uitându-mă uşor stupefiată la uşă, gândul că poate doar mi s-a părut mi-a trecut prin minte, aşa că am preferat să plec de-acolo, chiar dacă inima nu-mi spusese asta. Dar creierul o făcuse, şi de data aceasta preferam să ascult de el.
Mi-am aprins aparatul, surprinzând exact momentul în care ieşeam pe uşă. Făcusem din greşeală o fotografie superbă! Lumina cădea aşa frumos, iar mâna mea pe clanţă îi dădea un aer mai copilăresc.

Prima dată, când am ieşit afară, m-am gândit să-ncep cu faţa Centrului, dar şi-aşa nu mai vizitasem de-un bun timp împrejurimile, aşa că m-am hotărât s-o i-au vioaie la pas spre curtea din spate.
Imediat ce razele fierbinţi ale soarelui mi-au atins pielea, am şi început să apăs pe micul butonaş. Fotografiam pe oricine îmi venea în cale, fiecare obiect, plantă sau persoană ce râdea sau făcea altă activitate mi se păreau interesante. Şi chiar dacă nu păreau în realitate, după mine, fotografia le făcea să aibă un mister al lor. Un mister ascuns în trecut, poate trist – poate vesel - , păzit de ochii lumii şi mai ales, păzit de sufletul persoanei sau lucrului ce era fotografiat.

În tot acest timp, m-am întâlnit cu câţiva prieteni. Am schimbat câteva vorbe, deşi simple şi deloc interesante, cu toţii am zâmbit veseli, deşi unii fals. Eu una mă aflam în categoria celor care zâmbeau sincer. Ce motiv aveam până la urmă să n-o fac ?
Repede, probabil în zece minute, terminasem conversaţia cu aceştia, iar eu făcusem o sumedenie de fotografii, toate speciale şi unice în felul lor.

Mi-am ridicat privirea verzuie, profundă spre cer şi-am observat că vremea continua să fie călduroasă, căci nu se afla vreun nor pe bolta cerească.
Întorcându-mă uşor pe călcâie, am luat-o uşor la pas spre curtea din faţă a clădirii. I-am dat drumul aparatului, lăsându-l să-mi cadă pe piept şi mi-am dus uşor mâinile la spate, păşiind cu graţie pe iarba moale.

Am trecut pe lânga mai multe persoane, pe care le-am privit oarecum interesată, deşi nu le cunoşteam. Toţi erau băieţi, acesta fiind şi motivul pentru care le acordasem atâta atenţie.
Pe lângă asta, eram tare curioasă în legătură cu misteriosul tânăr ce-mi apărea în fotografii.
Aş fi vrut, deşi ştiam că aşa ceva nu era posibil, ca brunetul să se afle aici. În clădire sau în curte, oriunde, chiar în acest oraş, căci îmi doream să-l cunosc, să descopăr răspunsul la întrebarea:
„Cum de e posibil ca ca cineva necunoscut să-mi apară pe cadru?” .

Deşi mă gândeam că sunt câteva şanse să nu ajung să-l cunosc vreodată, speram ca un copil mic şi naiv că o dată şi-o dată, necunoscutul ce-mi făcea pozele perfecte pentru expoziţii fără a şti, îmi va apărea în faţa ochilor, iar eu voi avea şansa să aflu cine e, cu se ocupă şi dacă vine din partea cealălaltă a Universului.
Adică eram genul de om ce credea în creaturile nopţii. Mai exact, îmi plăcea întunericul şi tot ce ţinea de acesta, tot misterul acela apetisant pe care doream să-l ating într-o zi, să simt plăcerea răului, sau a nopţii curgându-mi prin vene.

Am clipit des când raza soarelui mi-a intrat în ochii. M-am strâmbat vizibil deranjată de acest lucru şi mi-am lăsat privirea în jos, văzându-mi converşii negri. Când mi-am ridicat privirea, am putut observa a doua oară pe ziua de azi că ajunsesem în locul gândit fără a mă afla în prezent. Nu-mi venea să cred că puteam fi aşa de gânditoare azi!

Oftând, privirea-mi jucăuşă a analizat locul. Aleea de pe mijloc acum era goală, sigur fiecare persoană se dusese la umbră sau în sălile lor, iar pe de-o parte şi de alta a acesteia se afla iarba moale, cu multe tufişuri pline de trandafiri înfloriţi şi multe alte flori.
Când mi-am întors privirea spre partea stângă, am putut observa un tânăr brunet, ce stătea sprijinit de-un copac. Părea gânditor, moitiv pentru care nici nu i-am dat prea mare atenţie, preocupată să-mi aprind aparatul şi sa găsesc flori sau orice alte lucruri bune de fotografiat.
Mi-am dres uşor glasul şi m-am lăsat pe vine, văzând un gândăcel. L-am fotografiat; în a doua secundă surâzând gingaşă când am văzut rezultatul. Cum spuneam, fiecare persoană, creatură sau obiect de pe pământ era interesant în felul său, dacă ştiai cum să-l apreciezi, desigur.

Cu paşi vioi şi-n acelaşi timp plini de graţie, m-am îndreptat spre nişte flori, deja pierzându-mă încetul cu încetul în lumea mea plină de culori. Am început să apăs pe micul butonaş din trei în trei secunde, de fiecare dată rezultatul mulţumindu-mă pe deplin.
Am urmărit printre gene cum o albină trecea din floare-n floare şi mi-am adus aminte că aşa făceau uni tineri din ziua de azi. Azi cu blonda, mâine cu bruneta. Probabil că greşeam crezând asta, dar asta mi se întâmplase mie, aşa că puteam recunoaşte sinceră că învăţam din greşeli mai bine ca oricine. Şi că refuzam, din păcate, să mai am încredere în specia masculină.

Am lăsat aparatul pentru un minut în care mi-am închis ochii, căci începuseră să mă doară. Mi-am dat părul de pe umeri cu vârfurile degetelor şi am oftat prelung, după deschizându-mi ochii încetişor.
Din nou, am luat aparatul de fotografiat în mână şi am rămas pe loc pentru a vedea câteva fotografii. Şi spre norocul meu, cea cu gândecelul ieşise mai bine decât cele cu florile. Era perfectă, din punctul meu de vedere. Buzele-mi sângerii mi s-au arcuit într-un zâmbet jucăuş, vioi, iar privirea-mi strălucitoare s-a ridicat asupra tânărului ce stătuse până acum rezemat de copac.
Nu-mi dădusem seama, probabil că o făcusem involuntar, dar apăsasem din greşeală şi-i făcusem o fotografie. Cu siguranţă lumina provocată de aparat îl deranjase, motiv pentru care se şi întoresese la realitate.

L-am urmărit atrentă cu privirea, uimită că semăna izbitor de bine cu tânărul din fotografii. Înghiţind în sec, am avut un impuls tâmpit de-ai vorbi, dar m-am abţinut, subţiindu-mi buzele într-un mod tâmp.

Era brunet, atrăgător chiar, iar ceea ce mă făcea şi mai mult să stau acolo şi să-l privesc era faptul că avea o aură neagră. N-o vedeam, dar o simţeam ca fiind acolo, puternică, pregătită să iasă oricând şi oriunde, indiferent de situaţie sau timp.
Privirea îi era de-un violet şters, rece, dar plăcut vederii. Aş fi stat ore întregi acolo să-i studiez trăsăturile frumoase ale feţei, irsiul aşa special şi Doamne, trupul bine-construit.
Chiar şi aşa, mintea mea începuse deja să facă o legătura între brunetul atrăgător şi necunoscutul din fotografii. Acesta s-a ridicat de jos şi cu paşi fermi, a pornit spre mine. Sau probabil că se ducea spre Centrul de Artă, dar chiar şi aşa, obrajii mei au prins o culoare trandafirie, iar inima a început să bată mai repede decât normal, ceea ce pe mine mă deranja. Oh, eram mişcată sufleteşte de-un tip al cărui nume nici nu-l cunoşteam? Frumos aşa, se vedea ce uşor mă lăsam cucerită.

A trecut pe lângă mine, umărul său lovindu-l pe al meu, iar eu încă nu reuşisem să-mi i-au privirea de la el. Parca simpla sa prezenţă mă fascina, mă făcea să cad în extaz, iar mişcările lui, deşi banale, mă atrăgeau într-un fel unic, nesimţit până acum.
M-am întors pe călcâie când el şi-a continuat drumul spre intrarea în Centru. L-am urmărit cu privirea extrem de atentă, ochii mei mărindu-se uşor, iar buzele-mi erau acum uşor între-deschise, semn că sigur doream să spun ceva.
Ceva rău, întunecat, mă obliga să-l privesc în continuare. Sau aşa mi se părea mie. Oricum ar fi fost, cert era că trebuia să spun ceva înainte ca el să intre, altfel aveam să-l pierd pentru totdeauna.
Nu aveam să-l mai văd, fiindcă ştiam prea bine că drumurile noastre nu se vor mai intersecta aşa uşor dacă el era doar un simplu vizitator al Germaniei, al oraşului sau al Centrului de Artă.
Mi-am dres glasul şi când el a întins mâna spre clanţa uşii, eu am tras aer adânc în piept, şi pe-un ton plăcut, suav, deşi tremurat, am strigat singurul cuvânt ce mi-a venit în minte.
- Eric!