Suflet gol [16+].

[AbiiShu']

Heeei!>:D< Trec si eu pe aici, stiu ca ti-am “promis” ca iti voi citi ficul si ca iti voi da si o parere la el... Si scuze ca am intarziat atat, trebuia sa trec mai devreme, de citit am avut timp dar nimic mai mult.:D
Deci... fic-ul, mi sa parut destul de bun, dar parka a avut cam putina actiune, dar trec peste acest detaliu avand in vedere ca este primul capitol si ca esti la inceput de “cariete”.
De asemenea am vazut si cateva greseli, dare le nu-s importante...
Nu am prea multe ce sa comentez la acest capitol, fiind primul din acest fic, si inca o chestie a fost putin cam scurt – parerea mea -.
Multa bafta in continuare la scris si nu uita sa ma anunti cand postezi next-ul, te rog!:*

*hugzz!*

[Niska]

Capitolul II - Domnul Schwarz

Picioarele mi se miscau intr-un ritm lent. In timp ce incercam parfumurile diferite ale florilor din gradina mi-am rupt un trandafir roz-lila si am inceput sa-i desfac spinii. Razele de soare sticleau usor in picaturile de roua de pe frumoasele petale ale trandafirului. Il rasuceam usor in mana, de codita fragila si verde. Apoi, inca o picatura de roua aluneca.. dar nu de pe una din petale, nu, si nici macar nu era roua aceea ce aluneca de undeva de sus. Brusc mi-am simtit obrajii umezi. Nu,.. cred ca astea se numesc lacrimi. Fara sa scot vrun sunet, fara sa suspin, nici sa gem, am sters lacrima ce-mi spinteca obrazul drept cu podul palmei, ca pe o mare rusine. Hei! Big girls don`t cry!!! Apoi am intors capul spre casa. M-am convins ca nici imaginea caminului oferit de persoana care ma crescut si ma iubit nu m-ar putea ajuta sa-mi opresc lacrimile. Nu le-am lasat sa curga. Imi simteam inima goala, si totusi simteam ca ceva bate mult prea puternic in pieptul meu. Am inceput sa merg apoi, putin mai rapid decat inainte. Cu toate astea, simteam ca merg usor involuntar. Era destul de devreme, puteam sa pierd timpul o ora in parc. Super, singura in parc. Eh.. asta-i viata, Rosey!
Frigul ma cuprindea, desi afara nu parea sa fie vreme ploioasa, nici sa fie rece. Soarele, insa, stralucea palid in ochii mei albastri. Deja nu mai eram constienta de miscarile pe care le fac. Brusc am fost inconjurata de rugina! Cerul insa era albastru si sticlea ca intr-un miraj. Zarea era usor cetoasa. Poteca parcului era presarata cu mii de frunzulite aramii ce alunecasera din copaci. Sau copacii nu le mai iubeau, si le aruncau, asa cum parinti mei.. O lacrima! Iar?! De unde atatea lacrimi?.. M-am asezat pe una din bancutele de pe marginea drumului din parc. Galbenul lor aprins se potrivea de minune cu anotimpul acesta. Mi-am plimbat degetele pe bucata de blana crestata usor intr-o margine. Acolo, se putea distinge cu usurinta un „R" de la „Rossalie", dar si un „S" de la „Schwarz". Numele astea doua se potriveau de minune, nu-i asa? Dar pe mine n-ar fi trebuit sa ma cheme „Schwarz". Nici macar nu stiu cum ar fi trebuit sa ma cheme! Si apoi, cuvantul „mama" imi veni iar in minte ca raspuns la: „Cui ii datorez totul?" Chiar daca nu era mama mea, pentru mine asta inseamna acel cuvant. Dragostea adevarata.

Sunt un copil singur, al nimanui..

Cu toate astea, pana la varsta de 10 ani am crezut ca am si eu o mama, asa cum au toti copii normali. O persoana care sa te stranga la piept, sa-ti ofere caldura, o persoana ce te leagana cand esti mic si iti sterge lacrimile de pe obraz, persoana accea cu voce cristalina fredonand un cantec de leagan pe care si azi mi-l amintesc. O persoana care pe langa lucrurile materiale pe care ti le ofera vine seara, langa patul tau si iti spunea vorbe dulci.. iti spune ca iti va fi etern alaturi si ca totul va fi bine. O astfel de persoana era ea. Si chiar credeam ca e mama mea. Pana intro zi cand am aflat ca ea.. de fapt mi-e un fel de dadaca.

[acum 6 ani]

Era o zi torida de august. Aerul conditionat era pornit la maxim iar in casa treceau de 35 de grade. Stateam cu ea la masa, luam pranzul. Eu, ma jucam absenta cu o felie de rosie pe care o rasuceam in farfurie
- Draga mea, nu ti-e foame? Sa intamplat ceva?.. intreba mama, suspicioasa ca intotdeauna.
- Nu, nu mama.. doar ma super plictisesc!
- A, pai.. ce zici apoi sa iesim?
- Cum, ai liber azi?
- Nu.. dar se poate rezolva!
- Mama, nu vreau sa iti iei liber doar ca sa te plictisesti cu mine! Dar ea, incapatanata, de parca am semana, lua telefonul in mana si suna la birou. Secretara, a carei voce se auzea prin telefon suna incantata de ideea ca sefa ei isi ia liber o zi sa iasa cu fata ei. Cine stie ce fericire pe lumea de acolo.. dupa o scurta conversatie despre nu stiu ce acte care trebuie aranjate in nu stiu ce fel, mama inchide.
- Mama! Am gesticulat eu usor enervata de lucrul pueril pe care-l facuse mama. Nu eram suparata ca petrece putin timp cu mine, si asa e mereu plecata, dar mi se parea stupid sa renunte la munca ei pentru mine.
- Hai draga, va fi amuzant, mergi si imbraca-te.
Mama parea sa sara in sus de bucurie, asa ca nu i-am stricat placerea. Am mers si mi-am luat rochita mea crem favorita. Avea un cusur frumos si era facuta dintr-un material fin si catifelat cu multa dantela. Am incaltat perechea de sandale ce ma astepta in coltul usii, mi-am rasucit parul pe o parte si am zbughit-o o pe scari. Eram incantata ca petrec o zi cu mama! Totusi ceva ma sperie cand am vazut un domn cu doar cativa ani mai mare ca ea, imbracat la costum sarutandu-i mana. Era clar. O intalnire de afaceri.
- Aaa, presupun ca plimbarea se amana, mama? E in regula.. daca ai treaba nu face nimic.
Persoana care statea acum in fata mea nu parea sa mai fie mama. Avea o figura complicata si parea incurcata. Se albi putin la fata apoi parca incepu sa dea usor intr-un galben-pal. Barbatul se apropie de mine si-mi rasuci o bucla ce atarna rebel. Parfumul lui scump imi inunda narile. Mama ar trebuii sa stea departe de astfel de barbati atragatori, daca nu vreau s-o pierd. Barbatul se ridica si puse mana pe soldul mamei, care acum parea a fi partenera lui de dans. O privi adanc in ochi, iar ea clipi. Buzele i se trasera intr-o linie fina, amutita


- Rossalie, el este tatal tau!

[Miss M]

Am citit capitolul si pot afirma ca imi place.
Voi presupune ca sunt cateva amintiri din copilarie ale fetei. Nu am inteles foarte bine partea cu tatal, dar probabil totul va deveni mai clar pe parcurs. La fel si motivul pentru care plange, probabil pentru ca a aflat ca e adoptata...
Descrierea este frumoasa, nu am ce comenta la acest capitol, mi se pare interesant ca te-ai oprit fix in punctul culminant al capitolului. Inteleg ca vrei sa pastrezi suspansul, dar sunt curioasa daca acest flashback va continua si cu reactia lui Rosalie sau totul va reveni in prezent, lasand aura aceea misterioasa asupra continuarii.
Sunt cateva lucruri cu care nu sunt de acord, cum ar fi repetarea cuvantului "mama". Ai putea cauta niste inlocuitori, ceva. De asemenea, fontul face textul greu de citit, incearca sa scrii cu cel normal, cred ca e cel mai bine asa. Si, daca te-ai hotarat sa folosesti diacritice(frumoasa decizie, trebuie rabdare;)), foloseste-le peste tot. Am vazut si cateva greseli de tastare, nu le mai gasesc acum, reciteste capitolul si vei vedea, erau legate de niste timpuri verbale daca nu ma insel.
Povestea devine din ce in ce mai interesanta, sunt curioasa ce va urma. :D

[Akane Hime]

Buna!
Mersi ca m-ai anuntat!
Totul este destul de bine. Sunt de acord cu Miss M, ai descris destul de frumos. Atat de bine, incat nu am inteles faza cu tatal ei...
Oricum, dragutza poza de la incetulul capitolului. Vrei sa cred ca asa arata ea cand era mica?
Daca da, eu spun doar atat...KAWAIII! Ceea ce inseamna in japoneza "dragutz".
Cam atat am avut de spus, deocamdata...
Bafta in continuare si sa ma anunti cand pui continuarea, ok?

Ciao

[AbiiShu']

Heeei!>:D<
Mersi ca m-ai anuntat.
Capitolul a fost frumos, dar parca a avut prea putina actiune si a fost cam scurt [parerea mea]. Mi-sa parut ciudat cu cata usurinta a putut sa-i spuna femeia copilei ca acela e tatal ei, totusi era destul de mica si nu cred ca a procedat prea bine, doar sunt curioasa cum v-a reactiona fetita..
Cam atat am avut de spus, astept ca in urmatoarele capitole sa fie putin mai multa actiune.;))
Multa bafta in cintinuare si anunta-ma cand postezi next-ul, te rog!

*hugzz!*

[Daria v2]

Fiindcă de două luni nu s-a mai postat next-ul, fic închis. Dacă autoarea va mai revenii, să-mi dea un PM și îl redeschid.

Fic redeschis, autoarea a revenit din hibernație * hugs *.

[Niska]

* zilele astea am avut ceva timp liber, asa incat am venit cu next. xD merci Daniela, pentru ca mi-ai "inviat" topicul. :)) *hugs*

Capitolul III - Musafirul

Vocea-i suna sparta. Aceste cuvinte alunecara fugitiv pe langa urechea mea, fara a le intelege pe moment. Nu imi venea sa cred! Zece ani si abia acum imi pot vedea tatal. Abia acum il pot strange in brate si ii pot spune ca il iubesc. Eram fericita. Eram un copil asa naiv atunci! Lacrimi nevinovate au inceput sa mi se scurga pe obraji. M-am eschivat ca un bebelus, apoi l-am prins de mana pe barbatul care zambea fin si dragastos. Acesta isi trase mana cat de repede cu putinta si o puse pe fruntea mea lasandu-se in jos, asa incat sa imi intalneasca privirea. Ochii lui albastrii nu-mi inspirau nimic. Nici cea mai mica particica de sentiment parintesc. Nici cel mai mic sentiment de mila. Nici ce-a mai mica farama de dragoste. Stiam si simteam acest lucru pentru ca fata de privirea mamei mele, expresia acestui om era lipsita de inteles.
Dupa cateva clipe in care am schimbat priviri neintelese, acesta se ridica si se alatura la bratul mamei. Chipul ei era la fel de crispat. In acel moment imi doream cu ardoare sa pot intelege ce dorea asa zisul meu tata sa-mi exprime din priviri. Iubire, mila, ura, dispret? Oare acest om ma iubea?!
- A crescut incredibil de mult, rosti acesta aproape soptit, langa urechea mamei.
Pentru cateva secunde se facu o liniste profunda. Mama inchise ochii, iar cand ii deschise parca isi mai venii in fire.
- Nu-i asa ca avem cel mai frumos copil?
Ochii mei se umplura de lacrimi, dar n-am putut sa le las sa curga sub ochii parintilor. Cu toate astea, ele disparura si lasara loc melancoliei, cand am zarit chipul dur al necunoscutului din casa noastra. Asa este. Il considerau un necunoscut. Oare greseam?
Imi amintesc ca intreaga zi am petrecut-o in tacere. Cuplul ce parea a fi fericit schimba doar priviri scurte de pe marginea canapelei. Eu, intre ei aveam senzatia ca nu-mi gasesc locul. Nici atunci cand mama aseza cina nu s-a schimbat nimic. Savurau cutotii mancarea pe care impreuna o pregatiseram dimineata. Numai eu inghiteam in sec si nu-mi mai ridicam privirea din farfurie. Era un sentiment bizar. Doream sa intreb atatea, doream sa aflu atatea. De ce tatal meu a aparut tocmai acum? Unde a fost plecat intreaga mea copilarie? O mai iubea pe mama? Pe mine ma iubea?
Clipele acelea au trecut nespus de greu. Seara a venit atat de neasteptata incat imi simteam pleoapele obosite, de parca nu dormisem intreaga noapte trecuta. M-am ridicat incet de pe canapea aranjandu-mi rochita dantelata, apoi mi-am dres putin vocea.
- Mama, eu ma simt obosita, cred ca ma duc la somn, am spus eu cu ochii intre deschisi.
- Bine draga mea, vin cu tine, raspunse ea calm, in urma unui schimb de prviri inre ea si tata.
Mama a avut grija ca in fiecare seara sa ma puna in pat, sa-mi ureze „noapte buna!" si sa imi dea un sarut pe frunte. Stinse lumina si apoi parasi incaperea. Stateam in pat ghemuita cu ochii inchisi. O lacrima aluneca usor pe obraz. Eram nelinistita. M-am ridicat in fund ametita, dorind sa merg jos sa-mi iau un pahar cu apa. Am dat deoparte ursuletul de plus din coltul patului, tragandu-l de mana pana la coltul usii. Am crapat putin usa fara a emite vreun sunet. Lumina ce iesea prin acea crapatura imi impiedica vederea. Am iesit buimaca din camera, incercand sa ma adaptez la lumina aceea patrunzatoare.
M-am frecat incet la ochi, apoi am coborat cateva trepte ce duceau spre sufragerie. Ochii mi se atintira asupra imaginii ce avea loc acolo. Musafirul nostru se pare ca privea adanc in ochii inlacrimati ai femeii cu chip fragil. Aceasta parca il implora din priviri sa o ierte. Dar pentru ce sa o ierte?! Barbatul isi intoarse chipul dur departe de privirea ei rugatoare si-si retrase mana de pe gatul acesteia.
- Am avut o intelegere, rosti barbatul furios scrasnind din dinti
- Asculta-ma doar! Am incercat! Am incercat! Dar intelege.. ne-am dorit atat de mult un copil! Primul nostru copil, sa dus, nu mai e printre noi, i-ar Dumnezeu ne-a oferit altul acum 10 ani, ca sa trecem peste! Intelege ca este o binecuvantare! Nu pot sa il parasesc acum.. este copilul meu!
- Inceteaza sa te smiorcai, rosti necunoscutul pe un ton dur si scarbit. Nici macar nu stim cine sunt parinti ei! Ai uitat?! Ai uitat ca acest copil ne-a distrus fericirea?! Uita de el.. vino cu mine! Hai sa fim fericiti!
- Dar..

[Xpt1]

Sentimentele sunt cuprinzatoare, iar greselile gramaticale... sa zicem ca sunt echivalente cu zero, dar nu egale. Daca imi permiti, incerc o completare (spontana)... (acelas capitol)


-Dar...
Privirea lui seaca umplu golul lasat de absenta sa... cu o suferinta si mai profunda! Ma intorsei, incet, spre camera.
-O lacrima? De ce acum? imi zisei in gand.
Lacrimile incepura sa-mi curga precum rauri de tristece ce-mi acopereau sufletul fragil precum un smarald ce cadea de la inaltime. Trantii usa cu putere si incepui sa plang. Rotind cheia in incuietoare, printre lacrimi, sufletu-mi se zvarcolea in linistea noptii Ma cuprinse o furie de nedescris.
-Tatal meu nu era tatal meu, mama... nu ma iubea! De ce? De ce? Cine sunt parintii mei? Cum aratu? Unde locuiau? De ce m-au abandonat? De ce? De ce?... De ce?... fusera ganduri ce-mi rasunau in sufletul adanc, ajungand pana si-n cele mai ascunse colturi. Retorica-ntrebare imi rasuna in cap. Cautand un motiv nu reusii decat sa ma intristez mai rau.
Printre lacrimile varsate si tristete, furia ce ma cuprinsese, iar, nu mai trecea cu un gand, ca odinioara! Doar glasul celei care m-a adoptat mai rasuna acum, in gandul meu. Sau nu e gandul meu?


Mda, pana acum doar atat... :D ar cam trebui continuat (daca continui cu paragraful meu) cu mama adoptiva care batea la usa... sau ceva de genul asta... sau cu sentimente si mai triste, care sa-i trezeasca "vampiritatea"... parerea mea.
Apropo, cand intrii, sa stii ca te asteapta un RPG... :D

[Akane Hime]

Buna!

Am ajuns si eu pe aici. Xpt1 are ceva dreptate. Ar trebui sa faci sa nu para o fata atat de slaba, sa incerci sa o faci sa isi puna intrebari si sa afle adevarul. Asa mi s-a parut ceva mai trist, fata sa afle ca tatal ei e suparat si ca nu o vrea, in timp ce mama ei - asta daca e intr-adevar mama ei - il roaga sau il implora sa o "ierte". Ma rog. Incearca sa captivezi ceva mai mult cititorul. Nu numa cu tristetea si drama asta profunda. Nu zic ca in viata reala nu se poate intampla, dar na zic sa dezvolti putin. Cam atat pot spune. Sper ca data viitoare sa fie mult mai interesant. Si sa ma anunti cand pui continuarea.

Ciao

[Me_Samy]

Buna! Hey, am mai vorbit si pe chat, acum vad ca ai si fic.
Este un fic frumos, imi place asezarea in pagina, unii spun ca[,] capitolele ar trebui sa fie lungi, dar eu consider ca[,] (sunt plina de cacofonii, dar desi e doar ora 21:19 sunt super obosita)daca un capitol cuprinde o idee care iese in evidenta, nu-mi trebuie 2000 de randuri sa o inteleg, imi plac fotografiile pe care le pui la inceputul capitolului si faptul ca dialogul nu este in exces si nici sec.

Acum, ar trebui sa incerci sa nu mai pui atatea semne de punctuatie, pentru ca uneori nu sunt necesare, mai exista si unele greseli gramaticale, dar se pot remedia, si am observat in capitolul anterior ca ai folosit si o replica in engleza "Big girls don`t cry!!!", puteai la fel de bine sa o incadrezi in romana. Nu prea arata frumos sa intercalezi engleza cu romana, cel putin dupa parerea mea.

Atat am avut de spus. Punct. ( :
La revedere si spor la scris!