29-06-2011, 10:16 PM
Capitolul 6
Imi ridic ochii impaienjeniti de durere spre mandra luna ce trona pe cer ca o regina moarta a noptii, fiind inconjurata de miile de stele ce nu aveau nici pe sfert din stralucirea ei, semanand cu niste slujitoare ce o inconjurau si ce incercau in zadar sa emane atata lumina pentru a atrage macar o privire spre ele.
Mereu cand eram trista priveam cerul noptea. Lucrul asta imi conferea o pace interioara facandu-ma sa uit de orice imi apasa sufletul in acel moment. Din pacate, de data asta nu ma putea alina, ci din contra. Privind spre acel infinit abisal gandurile se revarsau asupra-mi impingandu-ma intr-o mare de lacrimi din care cu cat ma zbateam mai tare sa ies, cu atat ma afundam mai adanc. Era exact ca intr-o mlastina cu nisip miscator. Daca te lasai in voia sortii rezistai mai mult, insa, daca teama te cuprindea si incepeai sa te agiti, te scufundai mai repede si mult mai sigur.
Uneori as vrea sa seaman cu acel astru maret al noptii. Sa-i veghez pe ceilalti de la departare, dar minciunile si aroganta lor sa nu ma ajunga. Sa pot oferi dragoste, insa sa nu primesc nimic inapoi, poate doar admiratie. Stiu, imi doresc prea multe, insa simt cum pamantul imi fuge de sub picioare, alunecand intr-o negura de unde nu am sa mai gasesc iesirea niciodata. Pentru mine, in acest moment fericirea se aseamana cu o luminita de la capatul tunelui, insa cu cat fugeam mai repede spre ea si cu cat nerabdarea de a ajunge acolo crestea, luminita se diminua pana nu se mai vedea deloc, diparand, tu trezindu-te ingenuncheata intr-o lume neagra, unde nicio raza de speranta nu putea patrunde. Si... oricat ai incerca sa schimbi asta, sa incerci sa te ridici, sa mergi mai departe, nu poti. Simti cum picioarele iti cedeaza, cum acea farama de putere iti iese din corp impreuna cu toate entimentele si te lasa gol pe dinauntru. La fel de gol, incat te puteai asemana cu un vid. Un vid ce niciodata nu s-ar mai putea umple pentru ca, nimeni nu-i va mai putea oferii dragostea de care are atata nevoie si, fara de care ar muri sfasiat de... nimic. Nimeni nu s-ar incumeta sa patrunda in acea negura din suflet si sa aduca soarele ce ar alunga intunericul. Sa duca fericirea ce ar alunga tristetea si deznadejdea, sa aduca iubirea ce ar alunga ura, sa... aduca totul, eliminand nimicul.
Oftez indurerata incercand sa nu ma mai gandesc la astfel de lucruri. In zadar insa. Aceste lucruri imi revin iar si iar in minte, iar eu nu pot controla asta. Inca... inca nu-mi vine sa cred ca s-a intamplat asta. As vrea sa cred ca totul a fost un vis, insa... cruda realitate imi spulbera orice speranta. Nu, nu putea fi un vis cand totul este atat de viu in mintea mea. Nu cand imi amintesc perfect ce s-a intamplat ziua trecuta. Imi vine sa mor, sa imi smulg parul din cap de disperare. Nu pot sa cred, pur si simplu este prea mult pentru mine. Mai intai, barbatul ce l-am iubit cu toata fiinta mea, celui caruia i-am purtat mereu de grija, celui caruia i-am fost ca o umbra, pe care l-am iubit in secret atata amar de vreme a vrut sa ma... omoare. Mai aflu si de faptul ca el nu m-a iubit niciodata, ca a stiut mereu ceea ce simt eu pentru el, insa, nu mi-a dat importanta, s-a prefacut ca nu stie nimic. M-a lasat sa ma chinui atata timp, sa il visez mereu, sa il port mereu in mintea mea, sa-mi dea iluzii desarte. Putea sa-mi spuna oricand ca el nu ma iubeste, putea sa-mi spulbere visele. Daca facea asta, mi-ar fi trecut, as fi suferit, bineinteles, dar m-as fi inpacat cu ideea si nu as mai fi suferit atata. Da, adevarat, eram constienta ca el nu ma iubea, insa, un fir subtire de speranta tot se afla in inima mea. Acolo, undeva in adancul sufletului meu salasluia speranta. Daca imi spunea, daca auzeam din gura lui faptul ca nu insemnam nimic pentru el, acel fir fragil ca panza unui paianjen s-ar fi rupt, iar eu m-as fi inpacat cu ideea. mai greu, bineinteles, dar as fi facut-o. M-ar fi durut, as fi suferit, insa, cu timpul rana din sufletul meu s-ar fi cicatrizat si as fi trecut peste.
Lucrul care a umplut paharul, care mi-a sfasiat pur si simplu inima a fost ca am aflat intr-un mod asa de brutal ca parintii mei au fost ucigasi platiti. Adevarat, niciun moment nu era oportun pentru a afla asta, insa acela chiar a fost cel mai inoportun dintre toate. Cred ca in acel moment tot ce se numea "ratiune" in mine a disparut. Nu mai gandeam logic, lucrurile se amestecau in capul meu nemaistiind nimic. Nu mai eram constienta de nimic, totul fiind in ceata. Apoi, aflu ca cel ce l-am iubit la nebunie mi-a ucis parinti. Mi-a spus-o pe un ton asa de indiferent, de parca ar fi fst ceva normal, de parca... facea asta in fiecare zi. Nici nu cred ca am mai constientizat acea veste in acel moment. Deja fusesera prea multe. Prea multe ca eu sa mai rezist, prea multe pentru un suflet asa fragil ca al meu. Eu nu sunt o fata puternica, nu am fost niciodata. Ei bine, intr-un timp am crezut ca moartea parintiilor mei m-a maturizat. Am crezut asta atunci cand nimic, niciun sentiment nu mai avea loc in sufletul meu, singurul fiind durerea. Dar, nu, cand am trecut peste, cand totul a inceput sa fie mai bine, am redevenit aceeasi fiinta copilaroasa ce am fost dintotdeauna. Poate, poate astazi nu as fi la fel, poate acum as fi o persoana lipsita de sentimente, insa, ceea ce sunt eu astazi este meritul lui. Meritul brunetului meu. Al celui mai bun prieten al meu. Cel ce mi-a fost mereu alaturi, oricand, oriunde. Si acum imi amintesc de cate ori am vrut sa ma sinucid pentru ca nu mai suportam acea durere sfasietoare ce-mi apasa sufletul, insa, cel care mi-a dat speranta si m-a invatat ca nimic nu se rezolva cu moartea a fost el, Sasuke. Cel ce a fost langa mine in cele mai dificile momente ale vietii mele in timp ce, toti ceilalti pe care ii credeam prieteni m-au parasit spunand ca am devenit "prea demodata" pentru ei. Din acel moment mi-am dat seama ca niciunul dintre ei nu mi-au fost prieteni cu adevarat si c am doar un singur prieten adevarat, doar pe brunetul meu ce il iubesc din tot sufletul, pentru care mi-as da si viata si stiu ca si el ar face asta pentru mine, doar mi-a demonstrat-o de atatea ori. Nici pana acum nu am inteles cum de face totul pentru mine, cum de mereu cand am nevoie de el e aici, cum de imi face pe pl;ac chiar ininte de a-i cereu eu ceva. Asta nu ar face nici macar un prieten, insa... nu pot sa inteleg.
Ma ridic cu greu din pat abea putand sa ma tin pe picioare. Nu e de ajuns ca sunt distrusa psihic, mai sunt si psihic. Ma indrept spre bucatarie sprijinindu-ma de pereti pana acolo. Simteam ca nu pot merge pe picioarele mele, ca nu am forta necesara pentru a face asa ceva. Ajung in pragul usii si ma las sa cad in genunchi izbugnind intr-un hohot de plans. Nu ma mai pot controla, acele imagini imi pr iar si iar in minte, ucigandu-mi sufletul. Tresar speriata atunci cand usa de la intrare se deschide si imi indrept privirea intr-acolo.
-Sasuke...
Pfff... gata. Cred ca nu am mai folosit atata descriere intr-un capitol niciodata. App. e necorectat, nu mai am dispozitia necesara sa fac asta. Oricum, sper sa va placa:*