Puzzle [+18] [yaoi / criminalistica]

[Mitsukai Yoru]

Well, este varianta imbunatatita a ficului Pictand cu sange. Fic-ul va fi transformat in manga si a trebuit sa-i acord ceva mai multa atentie asa ca l-am refacut. Sper sa se observe diferentele dintre cum era si cum este acum, pentru ca am acordat mult mai multa importanta detaliilor si crimelor. Ele vor fi descrise mult mai amanuntit, so daca nu va place criminlistica nu recomand.

Voi posta in fiecare zi un capitol sau o data la doua zile, pana ce voi ajunge cu el la zi. De altfel, astept sfaturi.

Capitolul 1: Urme
“Dispretul e demn de mila, sub orice forma s-ar manifesta. Dincolo de negare zace dorinta de a urla adevarul... dincolo de aparenta catehismului, fatarnicia isi poate satisface eul, nestirbita de circumstante. Indiferenta. Tardiva ti-e remuscarea!"

Noaptea isi dilata prin ferestrele inalte, micile fascicule sterse de lumina ce se pierdeau pe podeaua rece si prafuita. In linistea tulburatoare se auzeau gemete ce rasunau in incaperea goala. Intr-unul dintre colturile camerei, el isi ascundea fata, ferindu-se de lumina lunii. Il durea tot corpul, insa nu stia daca totul era resimtit doar de de mintea sa, nu mai stia daca visa, era mort sau inca traia. Il inabusa fiorul rece care ii traversa coloana vertebrala precum o reptila .
Il inrobeau sentimente confuze si aspiratii ancestrale, lamentare fara facultatea vorbirii.
Isi sprijini capul de zidul camerei si lasa mirosul intepator sa-i strapunga narile, pana ce simti cum plamanii il reneaga si tusi cu putere. Parul ii acoperea o mare parte din obraji, ascunzand roseata accentuata sub culoarea lui neagra. Suferea, se simta neputincios in fata unui astfel de tratament. Inchise ochii, acoperind albastrul spalacit cu pleoapele greoaie. Din nou acelasi vis, aceleasi sunete, toate reveneau.
Sentimentul acelei teribile agonii il cuprindea cu o forta interioara imposibil de stapanit, simtea aerul cum dispare din jurul sau, cat de neinsetata era viata, il absorbea ca pe o picatura de apa.
Ticaitul ceasului il facu sa inchida ochii si sa cada prada din nou acelei lumi.

Se trezi brusc, era din nou copil. Respiratia sa apasata rasuna in ecouri in camera, simtind ciudata neliniste prezenta in aer. Un trup firav se inalta prin intuneric si se indrepta catre linia de lumina ce despartea camera sa de holul de la etaj. Un scartait usor lasa usa sa atinga peretele, iar din intuneric se zari chipul palid al unui baietel, nu mai mare de zece ani. Privi inspre camera parintilor sai... liniste. Un pas, doi, si totul se pierdea in urma sa; viitorul lui, sperante, trairi, un suflu imanent si distrugator demasca nulitatea si insignifianta fericirii. Picioarele sale lasau urme pe gresia rece a holului, ce retrimitea fiori prin tot corpul . Nu se auzea nimic, era mult prea liniste pentru o noapte de primavara.

" Nu e bine, cineva se misca. Ii aud pasii, mi-e frica. Trebuie sa ajung la ei, trebuie sa le spun ca nu e in regula. De ce imi tremura corpul, de ce nu pot opri frica sa ma controleze, as vrea sa tip, ar trebui sa fac asta, dar nu pot. Trebuie sa merg, nu trebuie sa ma opresc, nici macar sa gandesc, daca nu ajung la timp vor...vor..."

Doua impuscaturi se auzira din capatul holului si apoi liniste. O liniste acuta, ce tipa de durere. Ochii baiatului se umezira fara ca el macar sa realizeze acest lucru, iar corpul sau se misca instinctiv catre usa parintilor sai. Acea imagine ce a intalnit-o l-a marcat. Fata unui barbat decupa lumina geamului, se putea vedea tot , iar razele lunii infiripate cu sangele rosu faceau din cearceaf o panza parca pictata. Mana acelei persoane tinea strans un cutit, ce penetra trupul fara vlaga al unuia dintre parintii sai. Se vedea sangele cum se scurgea pe lama cutitului si cum se imprenta si el prin firele de bumbac ale cearceafului. Ce rosu patrunzator... Persoana din fata sa ridica privirea pentru o secunda, atintindu-l pe baiat si citindu-l ca pe o carte. Ochii sai, ritmul nebun in care pupilele rosii manifestau placerea, revelarea imanentei mortii, acea secunda in care o betie neagra si sufocanta l-a lovit in plin elan a facut totul sa dispara. Nu-i mai era frica, nu se mai simtea ingrozit, fusese absorbit de expresia patetica a criminalului.
O mana il smuci de langa usa si-l trase intr-o incapere de langa dormitor. Baiatul nu se misca, nici macar nu incerca sa opuna rezistenta, inima sa incetase sa bata, iar respiratia i se parea drumul catre pieire. Lacrimi curgeau inconstient pe obrazul sau si taiau forma perfecta a buzelor. Tremura in mod involuntar, palmele-i erau stranse de alte doua maini, ce il inconjurau strangandu-l cu putere de bluza de pijama. Un alt trup langa al sau incerca sa ii alunge suferinta, insa imaginea aceea a fost diferita si era dincolo de posibilitatea lacrimilor si regretelor, dincolo de orice categorii si forme, era... incitanta. Pur infern.
- Kanou, sopti baiatul. Kanou, uita-te la mine. Kanou!

"Aud cum ma striga, dar nu pot raspunde. Vocea mea nu vrea sa iasa, buzele mele nu vor sa se deschida. Stau ghemuit in bratele celui alaturi de care am crescut atat de mult timp, incercand sa ma obisnuiesc. Cum as putea sa fac asta, cum pot macar sa ma gandesc ca eu m-as putea obisnui cu ideea? E ceva imposibil, nici macar acest cuvant nu defineste senzatia asta. As vrea sa pot vorbi, as vrea sa nu ma las prada acestui tip de viata. Imi pare rau... imi pare rau ca moartea voastra nu m-a ingrozit atat cat trebuia.
Imi inchid ochii, cu speranta ca urmatoarea zi va fi cea in care le voi povesti parintilor mei cosmarul din noaptea asta. Sperand...
Nu a fost asa, am reusit sa adorm si atunci cand m-am trezit eram intr-un pat alb inconjurat de diferite aparate ce scoteau un piuit enervant.
Intredeschid ochii, orbit de lumina neonului de deasupra capului meu. Ca o prima imagine ce-mi spala privirea este buchetul de trandafiri din vaza de pe noptiera. Nu sunt acasa, camera asta nu semana deloc cu acel loc pe care obisnuiam sa-l numesc acasa. Albul persista si nu era niciun pic de culoare in intreaga incapere. Am realizat mai tarziu ca acela era un spital, si nu unul de persoane ranite, ci unul de dizabilitati. Ce cautam eu acolo, cat timp trecuse de cand parintii mei fusesera ucisi? "

Trupul baiatului se ridica incet, purtat pana la usa incaperii. Isi strecura capul afara, incercand sa analizeze situatia in care se afla, insa totul era fara scapare. Incerca sa strige pe cineva, dar cuvintele nu vroiau sa-si faca loc printre buze, iar corpul nu il mai asculta. Incepu sa mearga spre una dintre asistentele aflate pe hol si o trase incet de halat, privind-o insistent. Ea facu acelasi gest, insa baiatul putea citi tristetea din ochii fetei, putea vedea prin ochii ei adevarul. Patetic...
Tacu si lasa capul in jos, permitand catorva suvite sa-i acopera culoarea dilatata a ochilor. Nu plangea, nu-l mai ingrozea nimic, se simtea renascut. Nu avea nicio intrebare, nici pentru sine, nici pentru ceilalti.
Simti cum pleoapele i se inchid usor si se indrepta spre perete, sprijinindu-se cu mana de suprafata galbuie a acestuia. Era gata sa cada si nu stia daca va mai fi in stare sa se ridice vreodata. Simti doua maini cum il sprijinira si o caldura ciudata i se raspandi prin trup. Se intoarse dintr-o miscare si se agata de paltonul barbatului din fata sa, aceeasi senzatie. Nu stia ce sa faca, nu era mai mult decat un copil, nu cunostea lumea, insa acea intamplare il va face sa devina ceva ce nu ar fi vrut.
Persoana din fata sa il lua in brate si-l ridica, zambindu-i. Ii placea de baiat, in ciuda faptului ca nu avea decat zece ani, ochii sai erau atat de patrunzatori, insa asta ii facea atat de lipsiti de expresie. Isi trecu mana prin parul negru al baiatului si il lasa jos. Kanou se refugiase in bratele lui si ramase asa, nevrand sa mai plece de langa el.
La cateva luni dupa, in timp ce baiatul iesise in parcul spitalului aparu acelasi strain, spunandu-i ca de acum incolo vor locui impreuna.
Asa a trecut fiecare an din viata lui, fiecare moment transformandu-l din copilul inocent de odata, intr-un baiat prea matur pentru varsta lui. Ajunsese la stadiul in care putea rezolva totul, Stia totul, citea fetele persoanelor, nu-l interesa de altii, si nu, nu era un geniu. Se retrase in carti, se incuiase in propria minte si incerca sa se indeparteze de tot, ascunzandu-si lacrimile intr-o fata inexpresiva si intr-un zambet dureros.
Trecusera sase ani de atunci, sase ani in care trecutul se desira asemeni unui petic si ramase imprastiat in fiecare secunda din viata sa. Era prima zi de liceu a baiatului si inceputul unei noi vieti.