Puzzle [+18] [yaoi / criminalistica]

[Mitsukai Yoru]

Well, este varianta imbunatatita a ficului Pictand cu sange. Fic-ul va fi transformat in manga si a trebuit sa-i acord ceva mai multa atentie asa ca l-am refacut. Sper sa se observe diferentele dintre cum era si cum este acum, pentru ca am acordat mult mai multa importanta detaliilor si crimelor. Ele vor fi descrise mult mai amanuntit, so daca nu va place criminlistica nu recomand.

Voi posta in fiecare zi un capitol sau o data la doua zile, pana ce voi ajunge cu el la zi. De altfel, astept sfaturi.

Capitolul 1: Urme
“Dispretul e demn de mila, sub orice forma s-ar manifesta. Dincolo de negare zace dorinta de a urla adevarul... dincolo de aparenta catehismului, fatarnicia isi poate satisface eul, nestirbita de circumstante. Indiferenta. Tardiva ti-e remuscarea!"

Noaptea isi dilata prin ferestrele inalte, micile fascicule sterse de lumina ce se pierdeau pe podeaua rece si prafuita. In linistea tulburatoare se auzeau gemete ce rasunau in incaperea goala. Intr-unul dintre colturile camerei, el isi ascundea fata, ferindu-se de lumina lunii. Il durea tot corpul, insa nu stia daca totul era resimtit doar de de mintea sa, nu mai stia daca visa, era mort sau inca traia. Il inabusa fiorul rece care ii traversa coloana vertebrala precum o reptila .
Il inrobeau sentimente confuze si aspiratii ancestrale, lamentare fara facultatea vorbirii.
Isi sprijini capul de zidul camerei si lasa mirosul intepator sa-i strapunga narile, pana ce simti cum plamanii il reneaga si tusi cu putere. Parul ii acoperea o mare parte din obraji, ascunzand roseata accentuata sub culoarea lui neagra. Suferea, se simta neputincios in fata unui astfel de tratament. Inchise ochii, acoperind albastrul spalacit cu pleoapele greoaie. Din nou acelasi vis, aceleasi sunete, toate reveneau.
Sentimentul acelei teribile agonii il cuprindea cu o forta interioara imposibil de stapanit, simtea aerul cum dispare din jurul sau, cat de neinsetata era viata, il absorbea ca pe o picatura de apa.
Ticaitul ceasului il facu sa inchida ochii si sa cada prada din nou acelei lumi.

Se trezi brusc, era din nou copil. Respiratia sa apasata rasuna in ecouri in camera, simtind ciudata neliniste prezenta in aer. Un trup firav se inalta prin intuneric si se indrepta catre linia de lumina ce despartea camera sa de holul de la etaj. Un scartait usor lasa usa sa atinga peretele, iar din intuneric se zari chipul palid al unui baietel, nu mai mare de zece ani. Privi inspre camera parintilor sai... liniste. Un pas, doi, si totul se pierdea in urma sa; viitorul lui, sperante, trairi, un suflu imanent si distrugator demasca nulitatea si insignifianta fericirii. Picioarele sale lasau urme pe gresia rece a holului, ce retrimitea fiori prin tot corpul . Nu se auzea nimic, era mult prea liniste pentru o noapte de primavara.

" Nu e bine, cineva se misca. Ii aud pasii, mi-e frica. Trebuie sa ajung la ei, trebuie sa le spun ca nu e in regula. De ce imi tremura corpul, de ce nu pot opri frica sa ma controleze, as vrea sa tip, ar trebui sa fac asta, dar nu pot. Trebuie sa merg, nu trebuie sa ma opresc, nici macar sa gandesc, daca nu ajung la timp vor...vor..."

Doua impuscaturi se auzira din capatul holului si apoi liniste. O liniste acuta, ce tipa de durere. Ochii baiatului se umezira fara ca el macar sa realizeze acest lucru, iar corpul sau se misca instinctiv catre usa parintilor sai. Acea imagine ce a intalnit-o l-a marcat. Fata unui barbat decupa lumina geamului, se putea vedea tot , iar razele lunii infiripate cu sangele rosu faceau din cearceaf o panza parca pictata. Mana acelei persoane tinea strans un cutit, ce penetra trupul fara vlaga al unuia dintre parintii sai. Se vedea sangele cum se scurgea pe lama cutitului si cum se imprenta si el prin firele de bumbac ale cearceafului. Ce rosu patrunzator... Persoana din fata sa ridica privirea pentru o secunda, atintindu-l pe baiat si citindu-l ca pe o carte. Ochii sai, ritmul nebun in care pupilele rosii manifestau placerea, revelarea imanentei mortii, acea secunda in care o betie neagra si sufocanta l-a lovit in plin elan a facut totul sa dispara. Nu-i mai era frica, nu se mai simtea ingrozit, fusese absorbit de expresia patetica a criminalului.
O mana il smuci de langa usa si-l trase intr-o incapere de langa dormitor. Baiatul nu se misca, nici macar nu incerca sa opuna rezistenta, inima sa incetase sa bata, iar respiratia i se parea drumul catre pieire. Lacrimi curgeau inconstient pe obrazul sau si taiau forma perfecta a buzelor. Tremura in mod involuntar, palmele-i erau stranse de alte doua maini, ce il inconjurau strangandu-l cu putere de bluza de pijama. Un alt trup langa al sau incerca sa ii alunge suferinta, insa imaginea aceea a fost diferita si era dincolo de posibilitatea lacrimilor si regretelor, dincolo de orice categorii si forme, era... incitanta. Pur infern.
- Kanou, sopti baiatul. Kanou, uita-te la mine. Kanou!

"Aud cum ma striga, dar nu pot raspunde. Vocea mea nu vrea sa iasa, buzele mele nu vor sa se deschida. Stau ghemuit in bratele celui alaturi de care am crescut atat de mult timp, incercand sa ma obisnuiesc. Cum as putea sa fac asta, cum pot macar sa ma gandesc ca eu m-as putea obisnui cu ideea? E ceva imposibil, nici macar acest cuvant nu defineste senzatia asta. As vrea sa pot vorbi, as vrea sa nu ma las prada acestui tip de viata. Imi pare rau... imi pare rau ca moartea voastra nu m-a ingrozit atat cat trebuia.
Imi inchid ochii, cu speranta ca urmatoarea zi va fi cea in care le voi povesti parintilor mei cosmarul din noaptea asta. Sperand...
Nu a fost asa, am reusit sa adorm si atunci cand m-am trezit eram intr-un pat alb inconjurat de diferite aparate ce scoteau un piuit enervant.
Intredeschid ochii, orbit de lumina neonului de deasupra capului meu. Ca o prima imagine ce-mi spala privirea este buchetul de trandafiri din vaza de pe noptiera. Nu sunt acasa, camera asta nu semana deloc cu acel loc pe care obisnuiam sa-l numesc acasa. Albul persista si nu era niciun pic de culoare in intreaga incapere. Am realizat mai tarziu ca acela era un spital, si nu unul de persoane ranite, ci unul de dizabilitati. Ce cautam eu acolo, cat timp trecuse de cand parintii mei fusesera ucisi? "

Trupul baiatului se ridica incet, purtat pana la usa incaperii. Isi strecura capul afara, incercand sa analizeze situatia in care se afla, insa totul era fara scapare. Incerca sa strige pe cineva, dar cuvintele nu vroiau sa-si faca loc printre buze, iar corpul nu il mai asculta. Incepu sa mearga spre una dintre asistentele aflate pe hol si o trase incet de halat, privind-o insistent. Ea facu acelasi gest, insa baiatul putea citi tristetea din ochii fetei, putea vedea prin ochii ei adevarul. Patetic...
Tacu si lasa capul in jos, permitand catorva suvite sa-i acopera culoarea dilatata a ochilor. Nu plangea, nu-l mai ingrozea nimic, se simtea renascut. Nu avea nicio intrebare, nici pentru sine, nici pentru ceilalti.
Simti cum pleoapele i se inchid usor si se indrepta spre perete, sprijinindu-se cu mana de suprafata galbuie a acestuia. Era gata sa cada si nu stia daca va mai fi in stare sa se ridice vreodata. Simti doua maini cum il sprijinira si o caldura ciudata i se raspandi prin trup. Se intoarse dintr-o miscare si se agata de paltonul barbatului din fata sa, aceeasi senzatie. Nu stia ce sa faca, nu era mai mult decat un copil, nu cunostea lumea, insa acea intamplare il va face sa devina ceva ce nu ar fi vrut.
Persoana din fata sa il lua in brate si-l ridica, zambindu-i. Ii placea de baiat, in ciuda faptului ca nu avea decat zece ani, ochii sai erau atat de patrunzatori, insa asta ii facea atat de lipsiti de expresie. Isi trecu mana prin parul negru al baiatului si il lasa jos. Kanou se refugiase in bratele lui si ramase asa, nevrand sa mai plece de langa el.
La cateva luni dupa, in timp ce baiatul iesise in parcul spitalului aparu acelasi strain, spunandu-i ca de acum incolo vor locui impreuna.
Asa a trecut fiecare an din viata lui, fiecare moment transformandu-l din copilul inocent de odata, intr-un baiat prea matur pentru varsta lui. Ajunsese la stadiul in care putea rezolva totul, Stia totul, citea fetele persoanelor, nu-l interesa de altii, si nu, nu era un geniu. Se retrase in carti, se incuiase in propria minte si incerca sa se indeparteze de tot, ascunzandu-si lacrimile intr-o fata inexpresiva si intr-un zambet dureros.
Trecusera sase ani de atunci, sase ani in care trecutul se desira asemeni unui petic si ramase imprastiat in fiecare secunda din viata sa. Era prima zi de liceu a baiatului si inceputul unei noi vieti.

[Mitsukai Yoru]

Hey, mersi mult pentru comment. Sper sa iti placa si nextul si daca gasesti ceva gresel spune-mi. >:D<

Capitolul 2: " A fi arta"

Trecusera sase ani de atunci, sase ani in care trecutul se desira asemeni unui petic si ramase imprastiat in fiecare secunda din viata sa. Era prima zi de liceu a baiatului si inceputul unei noi vieti.
[center] **[/center]


- Kanou, se auzi o voce groasa, esti gata?
Din baia unei case iesi un baiat inalt, slabut si foarte palid. Isi aranja cravata cu multa iscusinta si poza in fata oglinzii. Suvitele de par lasau in urma lor picaturi stralucitoare de lumina, picioarele subtiri, bratele mult prea feminine pentru un baiat de liceu, camasa crem, acoperita de un sacou negru si o pereche de pantaloni de aceeasi culoare, tinuta obisnuita a liceului scotea si mai mult in evidenta chipul sau de copil. Fata ii era lunga, marginita de suvitele brunete de par ce ii atingeau pielea alba a gatului. Ochii albastri, reci, buzele subtiri si nasul mic, expresia plina de indiferenta, toate urme din trecut. Era dureros sa se priveasca, atat de dureros, incat incerca sa-si creeze o masca a propriei pesonalitati.
Pasi increzator catre usa si se opri in fata barbatului, zambindu-i.
- Nu trebuie sa te prefaci in fata mea, stai cu mine de sase ani, stii bine ca nu ma poti pacali cu fata ta. De fiecare data cand suferi sau te deranjeaza ceva zambesti, iar atunci cand iti pasa cu adevarat aplici masca aia plina de indiferenta. Crezi ca te vei descurca asa?
- Cu cine crezi ca vorbesti? raspunse baiatul scurt, pe un ton rece. Am intrat cu cele mai bune note, sunt primul in orice tip de competitie si niciodata nu am dat gres, sunt perfect.
- Si poate asta te va face sa gresesti. Crezi ca esti perfect, gandeste-te, habar n-ai in ce lume intri. Te inseli. Intotdeauna va fi cineva mai bun ca tine si stii bine asta, tot ce faci e sa te ascunzi, sa te marginalizezi si sa nu accepti nimic. O sa-ti para rau cand o sa afli cum e cu adevarat viata. Degeaba a fost tatal tau un geniu, tu nu vei fii niciodata asta. Sunteti diferiti.
Baiatul tacu si zambi sarcastic, refuzand sa-l priveasca pe celalalt. Se incalta incet si-si lua valiza, privind o data in urma si inchizand usa. Totul era atat de diferit de cum invatase el, luase o decizie la care nu se gandise destul de mult, vroia sa invete arta, insa cum?
Nu-l interesa pictura, totul i se parea la fel, nu intelesese niciodata de ce un pictor expune ceva real, de ce pune in valoare ceva deja existent. Avea atatea ganduri, atat de multe de impartit cu toti, vroia sa arate cuiva, sa se confeseze, dar cui? Traia intr-o lume a formelor si a problemelor. Isi cunostea drama; cunostea haosul ala bogat in disperare, in orgoliu, isi cunostea frica de essc la fel de mult cum isi stia aspiratiile si avea momente cand nu distingea strigatul de tacerea, elanul de nimic.
Isi cara valiza, visand, inspre o directie necunoscuta,, dar totusi sigura. Se simtea impacat, nu stia de ce, in ce sens, cu cine, insa era pentru prima oara cand era bine. Moartea parintilor sai l-a trezit la realitate, nu a fost un soc, a fost un impas doar, a trecut peste el. Atunci, ce anume l-a marcat ? Cine l-a facut sa devina asa rece, se ura, dar devenise un viciu, fuma placerile vietii cu cel mai mare dezgust, si il ucideau, de fiecare data murea mai mult, cat mai avea de trait pana la o noua renastere? Se opri in fata unei porti inalte.
Statea in fata aleei; i se parea extrem de lunga, şi pentru cateva clipe avu senzatia ca nu va fi în stare niciodata sa ajunga acolo ca artist. Isi lua valiza si pasi in interiorul curtii, admirand gasdina imensa si linistea pasiva, simtind cum se descompune, cum fiecare expresie devine ea insasi o opera, creatia sa, inspiratia sa, arta devenea fantasmatica. Asta era arta, nu? Placerea de a te crea pe tine, pe tine intr-o lume, pe tine intr-un loc, pe tine cu alt chip, tu desenai sentimentele, erai tu.
Inchise ochii, deranjat de lumina puternică a soarelui. Avea sentimentul c este inghitit de acea grandoare intr-o lume care se deschidea sub el.
In mintea sa totul capata o forma si vedea, vedea lumea formelor careia oamenii au inceput sa-i dea culoare. Abia atunci cand s-a simtit atat de plin de continutul acelui vis, a fost in stare sa paseasca onainte, deschizand ochii.
Prin tesatură umbrei pe care copacii o faceau, lumina se distorsiona, si odata cu ea putu observa umbra cladirii in care va studia. Era mai mare decat o putuse observa de acolo, iar ceasul din mijlocul turnurilor, ii atrase atentia. Stilul in care era construita, cu ferestre mari, inalte, cu usi imense, deschise oricui, cu stalpi grosi ce sustineau inaltimea cladirii, ii dadeau aerul unei catedrale. Parea diferit, timpul parea diferit aici, oamenii, soarele, aerul, se afla intr-o lume complet straina.
Inainta prin multimea de persoane ce treceau pe langa el si se opri in fata unui tablou inalt, din fata intrarii, era remarcabil. Tabloul reda, lumios si rafinat, siluete alungite, cu fete blande si atinse de o emotie distructiva. Intruchipa prin culorile sale calde o iubire centrală, autonoma, plina de substanta cea mai intima a iubirii, si totusi nu prezenta nicio tendinta ce te-ar putea duce cu gandul la erotism.
Se indeparta de tablou, privind podeaua lucioasa, insa, se opri atunci cand trupul i se lovi de un altul. Isi ridica imediat ochii si ramase captiv privirii celuilalt. Simti cum ia foc imediat ce strainul se uita mai atent la el, era un sentiment atat de ciudat, incat se sperie. Se retrase doi pasi, lipindu-se de unul dintre stalpii cladirii. Incerca sa patrunda betonul tare cu unghiile, pana cand degetele incepura sa-i sangereze. Nu simtea durerea, insa mintea incepu sa-i pulseze imagini ce-l facura sa-si stranga cu putere sacoul pana ce se imprimara pe el mici pete de sange.
- Hey, esti bine? Scuze, nu am vrut sa te lovesc, chiar nu am facut-o intentionat! spuse strainul, indreptandu-se catre baiat si apucandu-l de mana.
- Nu ma atinge, tipa Kanou dandu-i peste mana si fugind.

" Ce naiba se intampla cu mine? Nu iar, nu iar imaginile alea, nu vreau sa vad iar..."

Se obisnuise cu senzatiile astea, dar se simtea atat de mizerabil, atat de vinovat ca nu poate face nimic. Isi facu loc grabit printre elevi, alergand pe holul institutiei. Isi ridica privirea si se opri, lasand suvitele sa-i acopere ochii. Incepura sa curga in mintea sa imagini pe care nu le mai vazuse pana atunci, insa care de fiecare data se adevereau. Se propti de perete si deschise gura incepand sa murmure ceva, nu intelegea ce spune, vorbea mecanic, oare auzea cineva? Totul era rosu si o voce slaba spargea acea liniste infricosatoare.

" Nu-i asa ca arta e o minciuna? Nu-i asa ca adevarul e intruchipat prin arta? Nu-i asa ca tu incerci sa te minti crezand ca exista o arta ce te duce la adevar? Nu-i asa ca... esti un criminal? Da, da, ai ucis, hahaha, placut nu?"

Baiatul isi musca buza atat de tare incat sangele incepu sa iasa la iveala. Simti o intepatura pe obraz si atunci il vazu pe baiatul de care se ciocnise, privindu-l disperat.
- Eu...

[Mitsukai Yoru]

Normla, de aia e fic criminalistic sa te tina in suspans. Ma bucur ca ai tercut din nou si ca ti-a palcut ce ai citit, nu-mi vine sa cred toti ma interaba cine e barbatul cu care locuieste kanou=)) o sa afli o sa afli mersi mult de comment:*

Capitolul 3: Deznodamant

Simtea caldura imprastiindu-se prin trupul sau, si-si misca degetele in cautarea ei. O mana lipita de a sa ii strangea degetele cu putere, cat de linistitor putea fi. De fiecare data cand avusese cosmaruri, fratele sau il tine de mana. Cat de indepartate pareau momentele alea, unde se afla acum? Bestialitatea vietii l-a calcat si l-a apasat , i-a taiat aripirle in plin zbor si i-a furat bucuriile la care avea dreptul, lui, un exemplar uman de tipul lui, plin de negativitate si otrava.
Lent, pleoapele i s-au deschis si tot ce a constientizat a fost un alb infinit, pe care nu stia de unde sa-l ia si unde sa-l puna. Un alb tare, sfidator, luminos, enervant, un alb pe care nu-l recunostea. Nu era tavanul camerei sale. Urmatorul lucru pe care l-a constientizat in mahmureala sa profunda a fost greutatea in respiratie. Incerca sa inspire cat mai mut aer, insa plamanii lui il respingea, ca si cum s-ar fi trezit din betie, o betie in care deliciile vietii erau otravitoare.
Stranse palma si isi intoarse chipul spre directia ei. Ramase cu ochii atintiti asupra celui ce statea langa el in pat. Ce naiba facea langa un baiat? Isi pipai corpul si realiza ca purta doar boxeri; nu-si amintea ce s-a intamplat aseara.
Se ridica si se uita prin camera, trebuia sa fie in internatul cladirii, totul i se parea lipsit de personalitate si incaperea iti dadea un aer de singuratate. Ii displacea senzatia asta si i se parea chiar dureroasa.
Auzi un oftat usor si isi indrepta privirea catre pat. Baiatul ce dormise langa el il privea acum cu o urma de curiozitate ascunsa in ochii.
-Unde-mi sunt hainele? intreba Kanou pe un ton indiferent, incercand sa se ascunda de baiatul din fata sa.
-Nee, ai putea sa zici si tu un multumesc ceva, inainte sa ma iei cu intrebari din astea. Sunt Akimoto Hideaki, mai pe scurt Hide.
Kanou il masura cu privirea si se intoarse cu spatele, mergand catre geam. Il deschise si privi afara, avusese dreptate, se afla chiar in liceu. Era placut acolo, si lasa acel sentiment sa-l domine, sa-l paralizeze; simtea pulsul inimii cum crestea in intensitate si cu fiecare bataie se simtea mai liber, mai predispus slabiciunii de care vroia sa scape.
Simti ceva lovindu-i spatele si isi vazu hainele pe jos. Hide se aseza pe pat, privindu-l ingandurat. Se uita la Kanou cu atata atentie,, iar baiatul se simti expus atat fizic, cat si interior unei citiri profunde.
Hide il analiza, fara a spune nimic. Cat de diferiti erau, Kanou avea pielea alba, mult mai alba decat vazuse pana atunci, si poate ca asta facea sa fie atat de dureros sa-l atingi. Nu avea un trup bine facut, dar avea o frumuseste aparte, o sensibilitate pe care Hide nu o mai vazuse.
-Iti iau un televizor? Te uiti la corpul meu de minute bune, nu-mi spune ca te-ai indragostit si tu de mine?
Kanou il surpinse cu intrebarea sa si aproape ca-l facu sa se balbaie, insa Hide isi inchise buzele imediat, dandu-si seama ce ar putea face daca ar vorbi intr-un impuls.
-De tine? Cine s-ar indragosti de un pusti enervant ca tine?
-Da , da, asta a zis si fostul, si fostul celalalt si fosta, da, da, toti au zis asta, spuse baiatul afirmand din cap.
Hide stranse pumnul enervat si isi intoarse capul ca semn contradictoriu la spusele tanarului. Kanou zambi, fapt ce-l surprinse pe Hide, avea un zambet diferit. Un zambet parca scrijelit, ca si cum l-ar invata; il intristase. Il durea, era ca un venin ce se raspandeste prin trup si ucide, si asta il facea sa-si doreasca sa fie alaturi de baiat. Avea un sentiment diferit, ca si cum s-ar vedea prins in mintea lui Kanou, atunci tresari. Cand acel gand ii strabatu mintea, ajunse sa tremure incontrolabil.
-Cine esti? murmura Hideaki.
-Hm? In niciun caz un specimen pe cale de disparitie cum ma tratezi tu, afirma Kanou bosumflat... Kanou, asta e numele meu, Kanou Akemi.
Hideaki deschise ochii mari, lasandu-si pupilele sa-i tulbure privirea. Nu putea sa creada ca persoana din fata sa e el. Nu vroia sa creada asta, era si asa destul de dureros sa-l vada in starea in care era, cum ar fi suportat asta? Cum ar putea macar sa-l priveasca in ochi pe cel ce l-a parasit atat de mult timp?
Tacu, muscandu-si cu putere buza inferioara. Incerca sa se controleze, trebuia sa faca asta, celalalt nu avea voie sa afle cine e el.
Se auzi un tipat infundat. Kanou era pe jos, in genunchi, tremurand. Parea disperat, se vedeau lacrimile cum se scurg pe fata sa, lasand niste cicatrici false si rosii. Nu-si putea misca trupul, parea a astepta ca ceva sa se termine, probabil nu-si dadea seama ca plangea, expresia sa era mult prea plina de dramatism. Nimic nu i se mai parea natural, vroia doar sa se scufunde in adancimile intunericului, unde nimic din claritatea fada a acestei lumi nu ar mai avea nicio urma de reflex. Se simtea inghitit de timp, intr-o alta dimensiune case se deschidea sub el, era constient de prezenta acelei greutati ce-i apasa creierul, de presiunea pe intreg organismul, insa nu dorea sa o elimine intr-un fel.
-Nu, nu din nou. Nu mai vreau! Opriti-va, opriti-va! tipa baiatul.
Hideaki se repezi la el, aruncandu-se in genunchi si luandu-l in brate. Il strangea cu putere si ii simtea trupul tremurand, parca in acelasi timp cu inima sa. Nu stia cum ar trebui sa reactioneze, continua sa-i mangaie crestetul capului, punandu-si genunchi de o parte si de alta a trupului lui Kanou. Vroia sa-l protejeze, trebuia sa faca asta, insa se simtea un idiot cand realiza ca e lipsit de orice putere.
Il prinse pe baiat de barbie si ii ridica fata la nivelul chipului sau. Simtea lacrimile cum se scurg pe propri-i obraji si realiza ca plange. Nu, nu era momentul sa-si arate sabiciunea. Ii mangaie chipul si isi apropie buzele de ale sale. Vroia sa stea asa, vroia sa-i simta respiratia ca niste intepaturi mici pe chipul sau. Nu il saruta, insa isi lipi fruntea de a sa si ii strecura degetele prin palma baiatului. Cat de dor ii era de momentele astea, atatea zile, atatea cuvinte, toate erau nimic. Totul devenise nimic, incerca sa inteleaga situatia prin care trecea baiatului, incerca sa-l citeasca, sa-l invete ca pe o definitie. Cum putea sa explice legatura dintre ei? Interpretarile curente pe care le avea nu aveau nicio justificare mai adanca. Statu asa pana cand simti cum tanarul se calmeaza si respira din ce in ce mai normal. Vroia sa-l simta, stia ca acel gest insemnase mai mult decat orice sarut, si asta il linistea, nu-l uitase inca, dupa fiecare cosmar obisnuia sa-i sarute fruntea, l-a iubit enorm, il iubeste si probabil il va iubi, nu a putut suporta ideea de a il vedea asa distrus.
-Esti bine? intreba Hide, prinzandu-i fata intre palme si privindu-l.
Baiatul nu raspunse la intrebare, nu facea decat sa murmure cateva cuvinte, privea intrebator in directia celuilalt si parca era prins in alta lume. Hideki il analiza atent, incercand sa intelega ce zice baiatul. Urechile incepura sa distinga sunetul slab.

...si ce se intampla cand urci, urci, si tot ce gasesti prin raze aplatizate e sfarsitul si deznodamantul imensei tragedii a vietii...

Atat reusi sa auda , insa asta il ingrozi , daca persoana din fata sa era cea pe care o asteptase, daca propriile-i vorbe ii erau necunoscute, atunci sfarsitul incepuse.
-Kanou! tipa acesta dandu-i o palma.
Baiatul tresari si se uita in jurul sau. Inca isi mai amintea imaginile alea, inca le mai simtea. Incepu sa planga si sa-l traga pe Hideaki de camasa, spunand cuvinte fara a le lega.
-Camera, sange, mult sange, trebuie sa ajungem va muri, va muri, daca nu ajungem va muri, va muri si nu va apuca sa... Ajuta-l, trebuie sa-l ajutam, spuse tanarul iesind pe usa in fuga.
Hideaki il urma alergand dupa el, ce naiba se intampla? Baiatul se departase destul de mult, insa il vazu cand se opri in fata unei camere. Nu isi dadea seama ce se intampla cu el, insa nu facea niciun gest. Ajunse in dreptul sau si-l prinse de mana, privind apoi in camera. Fara a spune nimic, ridica mana si ii acoperi ochii lui Kanou, ferindu-si la randul sau privirea.

[myuu]

Desi am mai citit ficul inainte pot sa spun ca nu-mi mai aduc aminte mare lucru din el…vreau sa spun ca inca exista suspansul ala pe care l-am avut la inceput si aceeasi placere de a citit capitolele..sa nu uitam de nerabdarea pentru a citit mult asteptatul « next » ;)) Nu neg ca ai avea un fic original si interesant tocmai pentru imbinarea yaoi-ului cu criminalistica care nu e un lucru usor zic eu, dar incep sa nu mai vad rostul laudelor fara sens "vai e minunat, superb, genial" si al miilor de emoticoane asa ca am sa-ti spun greselile pe care le-am reperat :
Ajunsese la stadiul in care putea rezolva totul. [aici e punct, nu virgula ca ai inceput cu litera mare] Stia totul, citea fetele persoanelor, nu-l interesa de altii, si nu, nu era un geniu.
Degeaba a fost tatal tau un geniu, tu nu vei fii niciodata asta. [« asta » e folosit de obicei pentru un obiect, ceva palpabil daca ma intelegi unde bat…aici mergea mai bine « tu nu vei fi niciodata asa/ca el/astfel »…cel putin asta e parerea mea ;))]
Si cateva greseli de tastare, nimic serios..le-am corectat tocmai pentru ca sunt putine :D
« isi cunostea frica de esec »
« admirand gradina imensa »
« Avea sentimentul ca este inghitit »
« a fost in stare sa paseasca inainte »
In rest nu am nimic sa-ti reprosez. Acum ca vei detalia fiecare crima astept sa vad ce o sa iasa si evident sa ma lamuresti cu relatia dintre Hide si Kanou [nu incep eu cu speculatiile mele ca presimt ca nu sunt bune oricum :-" ]
Spor la scris si ai grija de ideile tale sa nu se strice, pune-le la conservat pana data viitoare cand vei vrea sa scri:))... :* :bye: