Răspunsuri: 205
Subiecte: 11
Data înregistrării: Mar 2009
Reputație:
24
Zupi: 2.083 z
Sentimentalisme
Dragul meu, mă gândesc să mă retrag. Sunt obosită, mi-e somn, mă doare capul. Nu vreau să stric cheful nimănui, mai ales pe-al tău. Suferi prea mult de tine, deja nu mai cred c-ar conta. Suntem străini, dragul meu, nu-ţi ştiu obiceiul stupid de a-ţi trece ochii peste faţa mea, umbrele colorate, mirosul stins.
Mă dor ochii, îmi tremură mâinile. Ciudat, sunt deja bătrână, obosită, ştearsă. De-aş coborî pleoapele, aş fi un alt om, m-aş renaşte cu adevărat. Dar nu pot, ceva mă ţine. Nu pot părăsi scena cât timp mai am lumină.
Ştiu, dar nu, nu pot trage perdeaua. La ce bun? Oricum e plină de goluri, mi-ar umple ochii cu lumină. Soarele ăsta... Soarele ăsta mă înnebuneşte. În mine e toamnă, de ce nu cad frunzele? De ce atâta putere de luptă? De unde?
Mă-nţeapă tălpile. Ciudată senzaţie, atât de multă oboseală, atâta dorinţă de a merge-n neştire , departe, undeva unde fiinţa contează.
Da, sunt o sentimentală.
Aşa o sentimentală!
Păcat.
Răspunsuri: 104
Subiecte: 3
Data înregistrării: May 2010
Reputație:
20
Zupi: 1.650 z
I'm... Speechless. Am mai citit fragmentul asta pe un alt forum si la fel de placut surprinsa am fost si atunci. Nu stiu daca e construit intr-un mod genial, nu stiu cat de minunate sunt sintagmele - sunt CAT SE POATE de subiectiva la ora asta si cred ca ajunge... Sper sa imi revin cat de curand.
Parca ar fi fost scris pentru mine, si nu stiu de ce. Nu sunt genul de persoana care sa spuna asta. Cuvintele curg de la sine, se impletesc armonios si formeaza un intreg care ajunge direct la... Inimioara, sa zicem. Imi place adresarea directa, imi place "dragul meu", imi plac elementele puse in antiteza (gen "soare"-"toamna"; you get it), imi place felul in care ai evidentiat cat de masochistica poate fi dragostea... Imi place. L-am salvat intr-un document si il voi citi si maine; este mult prea bine scris.
Da, sunt o sentimentală.
Aşa o sentimentală!
Păcat.
Intr-adevar... Mare pacat de noi...
Mai scrie. Mai astept. Si iti multumesc.
Răspunsuri: 205
Subiecte: 11
Data înregistrării: Mar 2009
Reputație:
24
Zupi: 2.083 z
Verde consumat
Am ajuns să-mi fie teamă de tine.
Scumpul meu, e trist, căci nu-mi mai aduci fericirea de altădată, nici măcar nu mă mai faci să zâmbesc. Nu-nţeleg de ce te mai iubesc, atunci. Căci mereu am tras concluzii greşite. La început îţi iubeam ochii, căci erau calzi şi plini de lumină...încă mă mai fac să-mi pierd minţile. Apoi, ţi-am iubit părul creţ şi imaginea ieşită din tipar. Dar te-ai tuns, şi m-ai făcut să realizez că nu te iubeam doar pentru o imagine, ci pentru ceea ce erai, pentru felul în care mă faceai să mă simt.
Åži acum, acum de ce te mai iubesc?
Nu ţi-am mai simţit parfumul de atâta vreme, încât îmi par secole-ntregi. Nu mi-ai mai adus acel zâmbet pe faţă de câteva luni, m-ai rănit. Iar acum mă faci să mă întreb aiurea, de ce ? Pierd timpul, ştiu, dar sunt prea slabă să trec peste.
Ştiu c-am să te uit după ce vei pleca, dar nu vreau. Ai fost mereu răul meu, nu vreau să mă iubească altul, nu mai vreau să fiu rănită după tine.
Căci mi-am delimitat două ere, înainte şi după. Dar nu mai am timp, nu pot să mai găsesc nimic fără să mă văd iubindu-te. Eşti al meu şi mă doare. Aş vrea să nu mă mai pot privi prin ochii tăi.
Mi-e dor de tine! Ştiu, singură am ales să nu te mai întâlnesc, dar mă doare. Aş vrea să te mai văd zâmbind, atunci aş putea pleca împăcată. Aş vrea să ne mai spele ploaia pe amândoi, să stai în spatele meu în autobuz şi să te aud respirând. Aş vrea să îţi mai simt încordarea.
Mă doare...[I]
De ţi-aş spune totul în faţă, de-aş renunţa să mă mai ascund după pozele tale.
[I]Mi-e dor...
Răspunsuri: 205
Subiecte: 11
Data înregistrării: Mar 2009
Reputație:
24
Zupi: 2.083 z
Aer de mai
- E incredibil de frumoasă...
L-am privit scandalizată. El, tocmai el... M-am simţit brusc scârbită de tot ceea ce simţeam sau ce simţisem vreodată pentru el.
-Mircea, cum poţi spune asta?
Aproape plângeam. N-a observat, era prea ocupat s-o privească în toată splendoarea ei. Şi cel mai trist era că ştiam că ea nu l-ar fi iubit niciodată aşa cum el merita. Nimeni n-ar fi putut-o face.
Biata de mine!
- Ştii, eu am să plec.
- Nu! De ce? Am venit să ne distrăm, nu?
Da, aşa era. Numai că nu ne distram împreună. Mă durea capul, mă omora să-l văd privind-o.
Ea îi zâmbea frumos. Cum să n-o iubească? Şi totuşi, ştiam, nu împărtăşeau aceea poveste.
Mi-a dovedit-o chiar el, la mai puţin de o săptămână. Ploua mărunt şi era cald. Mi-a bătut la uşă înspre seară, încet, cum făcea mereu.
Mi s-a aruncat în braţe aproape plângând, pesându-mi sânul cu bărbia. Totuşi, l-am simţit atât de departe de mine, încât am început să plâng cu spasme.
Mi-a şters lacrimile şi a zâmbit forţat. M-a durut. Trebuia, trebuia să-l consolez. Nu mai era vorba de mine.
- Ce s-a întâmplat?
Mi-a spus totul. Povestea lui de dragoste avea un singur personaj. Cum îl părăsise, cum se folosise de tot ceea ce simţea pentru ea. Cum iubirea decăzuse în ochii lui.
Nu, nu se putea, nu asta! Merita să fie fericit.
I-am zâmbit şi i-am luat capul între maini. Trebuia... Era momentul meu.
- S-a întâmplat ceva?
Era comic.
-Nu, nu tocmai.
Trebuia să renunţ la temeri, căci pe mine mă iubea necondiţionat. Ea fusese o simplă pasiune. Aşa că am renunţat la raţiune.
Când am deschis ochii, zâmbea jucăuş.
- Buzele tale sunt moi...
Åžtiam.
____
Răspunsuri: 205
Subiecte: 11
Data înregistrării: Mar 2009
Reputație:
24
Zupi: 2.083 z
25-06-2010, 07:47 AM
(Ultima modificare: 13-07-2010, 06:45 PM {2} de Flash.)
Te pup în ***, conducător iubit
-Mi-e scârbă de tine!
Atât mi-a zis înainte să plece. N-am ştiut de ce, ce a produs acea schimbare, n-am ştiut nimic. Şi-am urât tot ce am putut urî. Inclusiv pe ea.
Au trebuit să treacă ceva ani ca să-mi amintesc de toate porcăriile prin care am trecut ca să ajung cine sunt. Şi partea proastă e că încă mă mai întreb cine sunt. Sunt un ipocrit.
Ştiu că pe Irina am cunoscut-o la începutul liceului. A fost fermecată de mine, pare-se. Şi de ceea ce ea numea conştinţă. Am fi putut avea o căsnicie fericită, numai că ea n-a putut înţelege, aveai nevoie de onoare când vroiai să mori de foame, iar eu am dorit tot ce era mai bun pentru noi doi. Aşa că a plecat în mai puţin de doi ani de la căsătorie.
Nu pot spune că-mi pare rău pentru asta. O iubeam, numai că nu eram fericiţi împreună. Şi ştiu că separaţi ne e mai bine, ea e cu dorinţa ei de a ajuta, eu cu ambiţiile mele de a ajunge cât mai sus.
Şi o înţeleg, pentru că şi eu am fost cândva aşa. Acum sunt un pupîncur-ist, şi mi-e şi mie silă uneori. Aşa că n-am cum să nu o înţeleg şi să mă bucur pentru ea că a scăpat de unul ca mine, care a ajuns un lingău de prima mână.
Ironia sorţii e că eu mereu i-am urât pe paraziţii ăştia, din care fac parte acum. Aveam repulsie la cei din această specie, cum dracu am ajuns să fiu unul?
Cred că devin din ce în ce mai prost. E stupid să gândesc toate astea într-un asemenea moment, când sunt atât de aproape de avansare. Dar mi-e silă, o urăsc pe târfa care îmi cere tot felul de nevoi pentru asta, mă urăsc şi pe mine, că m-am lăsat subjugat de o incultă, care n-are nici pe jumate pregătirea mea.
Parcă o văd, cu rochia aia greţos de mulată şi cu buzele ţuguiate:
- Ovidiu, diseară, la mine! Şi nu-mi mai spune că te doare capul, ca data trecută.
E un fel de ordin, ea-mi dă mie ordine. Am ajuns să regulez toate proastele. Diseară... Diseară la ea. Mă voi duce, dar în scopuri personale.
Femeia asta e o obsedată, de câte ori o vizitez se crede zeiţa sexului sau cine ştie cine. Adevărul e că are trup, păcat de faţă şi de rujul ăla scârbos de piţipoancă. Şi de faptul că a fost mai găurită în ăia treizeci de ani ai ei decât a fost o femeie de şaizeci de ani.
Cred că ea mă scârbeşte cel mai mult, dar nu mai dau înapoi. Sunt un lingău acum. Aşa că-i zâmbesc scârbit femeii :
- Te pup în ***, conducător iubit!
edit / cenzurat !
Răspunsuri: 205
Subiecte: 11
Data înregistrării: Mar 2009
Reputație:
24
Zupi: 2.083 z
Drumuri de noroi
Eşti atât de prost dacă crezi că mă doare mai mult ca pe tine! Probabil că ai uitat, dintre noi doi, tu eşti cel sentimental... Dar te iert, ai noroc, mereu am fost bună cu tine.
Şi pentru asta ce-am primit? Am primit reproşuri mute, priviri ascunse şi multe, dar multe lacrimi. Mai are rost să mai plâng? Nu, pentru tine nu! Eşti prea stupid. Am fost uniţi din prima clipă, de ce dracu crezi că era nevoie să ne desparţi tu? Chiar crezi că ai putea trăi fără să mă vezi? Dragul meu, lasă-mă să-ţi spun eu adevărul, fără mine tu doar ai supravieţui. Mă iubeşti prea tare.
Într-o zi vei înţelege. Mai mult ca pe tine iubesc ideea de a te vedea ieşind din minţi. Dar eşti atât de calm, încât cu greu, greu... Îţi mai aminteşti ziua aceea în care celălalt se juca cu părul meu? Te-ai enervat pentru un fleac. Erai aproape roşu şi ai coborât brutal din autobuz, gata să ucizi. Am râs mult, apoi m-am lăsat cuprinsă de regrete. Cum să te supăr pe tine? Pe tine?
Îmi pare rău şi acum. Şi mi-e tare dor de atitudinea ta de tip prea important. Erai drăguţ, ca un copil...şi atât de aiurea. Dar nu-i nimic, sunt obişnuită să iubesc aiuriţi. Eram fericită văzându-te, privindu-mă.
Aş face atâtea acum, te-aş putea ucide. Numai de te-aş revedea! E trist că te ştiu ascuzându-te de mine, niciodată nu ţi-am făcut probleme. Chiar crezi că e mai uşor aşa? Chiar speri să mă poţi uita?
Prostule, eu îţi dau culoare, farmec. Voi rămâne în tine până după moarte, în eternitate. Dacă există raiul, probabil că vom ocupa şi noi o parte din iad. Şi totul din vina ta, pentru că n-ai vrut să-mi dai iubirea pe care ţi-o trezeam. Dar şi acolo voi zbura, voi zâmbi şi-ţi voi întrista zilele.
M-ai lăsat nefericită, crezi că te-aş putea ierta vreodată?
Åži totuÅŸi, te iubesc!
Răspunsuri: 613
Subiecte: 24
Data înregistrării: Aug 2009
Reputație:
266
Zupi: 12.274 z
Saluut.
Am citit de nenumărate ori lucrările tale; regret că nu au fost mai lungi, şi vorba vine, am aşteptat atâta timp să mai postezi, dar nu ai făcut-o, iar eu din lene nu am lăsat nici măcar un replay. Oricum, nu cred că aş fi avut ce critica, mi-au plăcut lucrările tale, aş spune că am putut simţi sentimentele transmise de tine; nu am citit ceva asemănător până acum. Aş fi vrut să citesc mai mult, sper să mai postezi.
Baftă. ;;)
Răspunsuri: 205
Subiecte: 11
Data înregistrării: Mar 2009
Reputație:
24
Zupi: 2.083 z
Mulţam!
Covor de frunze
In lunile de primavara, strangeam in suflet sperante pentru a ma putea recunoaste la sfarsitul verii. Cum as putea explica? Era ca si cand imi filtram lumina in suflet, inchideam ochii si ma aruncam impotriva vantului , presarandu-mi frunze moarte si fire de iarba in par. Ma apropiam de natura si renuntam la vicii.
Era atat de bine! Probabil ca doar pentru atat mai traiam , pentru fericirea din acele cateva zile, care ajungea a fi renegata, uitata, ascunsa sub piele , in buzunarul zdrentuit din dreptul inimii, caci mereu ma inaltau dureros de sus.
E ciudat sa pastrez inca imaginea veche , plansa, cand mi-am urlat durerea si am eliberat demonul; cum putea fi real, oare? Renuntasem la fericire?
Nu, atunci o descoperisem! Caci viata ne-o facem singuri, iar eu mi-am construit-o pe a mea din vise si nimic mai mult. Nu trebuia sa ma astept la nimic material - aveam spiritul plin. La ce bun sa-i ating fata cu mainile, cand stiam atat de bine ca cel real era atat de departe de perfectiunea atribuita? Pentru ce alta nefercire?
Gandindu-ma bine, nu ma deranja sa nu mai vreau sa am putere pentru a-mi urma drumul, caci stiam mai bine ca oricine ca nu era alegerea mea, ci a unei forte indepartate, ce ma depasea cu desavarsire. Nu iubeam ploaia, ii iubeam doar picaturile de apa ce-mi lipea parul de scalp, nu-mi placea toamna, ci culorile ruginite, vantul uscat. Uram frigul, dar imi placea prea tare raceala. Eram eu, cu siguranta, ciudata. Si nu puteam regreta, caci durerea capata nuantele fericirii cand o aveai din plin.
Si asa, oare n-am fost cu adevarat fericita cand am plouat sub cerul liber? Nu mi-a inundat sufletul cu iubire peisajul singuratic, in care am putut striga fara teama, fara rusine? ... Caci eu mi-am ales viata, asa ca nu pot da inapoi.
Dar oare cum voi putea trai pastrand in suflet atatea amintiri?
Răspunsuri: 205
Subiecte: 11
Data înregistrării: Mar 2009
Reputație:
24
Zupi: 2.083 z
Translucid
Zăpada părea transparentă în ochii lui opaci. Îl durea capul, iar frigul îl simţea chinuitor prin tot corpul, făcându-i oasele să trosnească şi să se spargă până la durere. Fulgii mari i se pierdeau în părul îmbâcsit de fum, dându-i aerul acela greţos, ce îl făcea să pară nespălat. Se ura pentru felul în care arăta în acele momente; nu mai era el, ci delălalt, tipul murdar şi imbecil care asculta plânsetele ei şi ajungea să se plimbe ore-n şir pentru a-şi scoate toată conversaţia din minte. I-ar fi putut spune : "Maria, eşti o gâscă.", dar nu avea suficientă voinţă pentru a se impune sau pentru a se lăsa descoperit în faţa ei.
Ştia că era o persoană mierabilă,cu o fire bolnavă, ce n-ar fi trebuit să se implice în ceea ce alţii numeau a fi "viaţă". Trebuia să accepte că era născut pentru a fi un singuratic, dar lipsurile din viaţa lui îl ucideau şi-l făceau să caute cu disperare împlinirea în ceilalţi.
Dar toţi ajungeau să-l dezamăgească, să-l facă să se urască tot mai mult pentru neputinţa de a spune "nu" omenirii.
Ştia că s-ar fi putut închide în lumea lui perfectă, goală şi întunecată, în care reuşea să gândească. S-ar fi putut avânta în neştire, în moartea fizică ce-i părea ca o scăpare. Şi-ar fi putut căuta scara spre cer, urmărindu-şi materia "evoluând", de la înălţime. Ar fi râs de viermii graşi ce-i străpungeau trupul cenuşiu, de mort, ar f râs văzându-se gol, pe pământul murdar, în mocirlă. Cât de împlinit s-ar fi simţit văzându-şi trupul la fel ca şi sufletul, murdar. Un fel de paradox pentru că toată viaţa se ferise de mizerie sau de neplăcerile pe care aceasta le aducea.
El îşi construise imaginea unui tip exagerat de îngrijit, care se ferea de vulgaritate sai de cuvântul "nedemn". Dar, o, cât de vulgar era în realitate, cât de masochist şi de răutăcios putea fi! Îşi vedea cu ochii minţii toate defectele şi le aprecia din ce în ce mai mult, iubea "scursurile societăţii" şi singurătatea pe care-o regăsea la neintegraţi pentru că, deşi n-o arăta, şi el era unul.
Păşea cu greutate prin zăpada ce scârţâia la fiecare mişcare, simţind oboseala răspândindu-se cu repeziciune prin trupul lui moale, ca o căldură mare, aducătoare de moarte.
Oftă silenţios, simţind junghiul din picior, înjurând în gând neputinţa trupului său. Ar fi putut face atâtea dacă ar fi scăpat de el; şi-ar fi bătut joc de viaţa şi de societatea ce-l agasa.
Dar nu facea nimic pentru că era mult prea comod şi mult prea imbecil pentru a-şi spune cu voce tare gândurile. Atunci, oamenii l-ar fi urât, iar el ar fi simţit pe deplin fericirea, în starea ei pură, nemodelată şi jalnică.
Nu făcea nimic din ceea ce ar fi vrut, iar asta nu avea să se schimbe până în clipa finală.
Zâmbi cu gura strâmbă şi murmură printre dinţi: "Dispari!".
|