Pe marginea prapastiei

[scamper]

So... un mic experiment:D as vrea sa aflu cat mai multe pareri :).


Capitolul I

Apasa pedala. Luminile farurilor musca nerabdatoare din intunericul noptii. Atat de aproape... inca putin... O dunga stralucitoare i se prelinge pe fata. O simte. Dar nu-l deranjaza. Nu de data asta. Racoarea sudoarei e ca o binecuvantare in clipele astea. Aproape acolo... Cum a putut sa ignore pana acum? De ce a trebuit sa astepte atat de mult? Isi trece mana uda prin par. O suvita ii aluneca la loc pe fata. Pur si simplu nu vrea sa inteleaga sa ramana asa cum o aranjaza. In lentilele ochelarilor se reflecta lumina lunii. Nici macar asta nu-l mai incetineste.

“Inca putin” isi repeta nervos. De parca trebuie sa se asigure ca totul e real, ca nu e un vis idiot, ca alta data. “Nu poate fi vis...pur si simplu NU. Sunt prea aproape ca sa visez”. Si nici nu visa. Chiar se indrepta rapid spre ceea ce isi dorise cu atat de multa pasiune, disperare chiar, in ultimii ani. “Inca putin...”.

Masina parca aluneca singura pe sosea. Stia drumul. Dar nu....nu avea de unde. Abia el isi mai aducea aminte drumul. Brusc, vireaza dreapta. Trece peste ceva, apoi trage cu putere de volan pentru a se redresa. Speriat, se uita in oglinda. Nimic. Acelasi intuneric. “Probabil un bolovan”, isi spune. Reia cursul si dupa cateva secunde nu se mai gandeste decat la destinatie.

Tristetea il cuprinde pe neasteptate. Se simte mic, neinsemnat, singur. Dar trebuie sa continue. Nu poate renunta acum. Nu mai exista cale de intoarcere. Nu mai are la ce sa se intoarca. In sfarsit, trecutul o sa ramana trecut. Gandindu-se la asta, apasa si mai tare pedala acceleratiei. Motorul toarse usor, ca si cand ar fi inteles ideea. Viteza e cel mai bun prieten al lui acum. Si muzica de la radio. “I’m on a highway to hell” se aude vocea lui Brian Johnson. Nu se poate sa fie “highway to hell”. Nu e nici macar “highway”. E o banala sosea. O banala sosea care incepe sa nu mai fie atat de banala. Incepe sa se incapataneze si sa mearga cand la dreapta, cand la stanga. Dar el e un sofer prea bun ca sa-si faca griji. Chiar si pe timp de noapte, e cel mai bun dintre prietenii lui. Mai ales pe timp de noapte.

Adrenalina e mai puternica decat toate emotiile marunte pe care le simte. Totul e nesemnificativ acum. Un gust amar il cuprinse. “Nu se poate. O sa reusesc”. Pastilele nu isi mai fac efectul ca inainte. Intinde mana si cauta prin intuneric. La inceput nimic. Apoi... o forma familiara il linisteste. Marginile dure ale sticlei si raceala ei il racoresc. Isi retrage mana speriat, ca ars. “Sunt prea aproape acum ca sa o dau in bara”, realiza.

Se uita in oglinda din nou. I se pare ca o vede. Inima bate nebuneste, vrea sa iasa din piept, sa mearga la ea, sa ramana cu ea. Dar pleoapele se inchid si ii sterg imaginea. Cand se deschid, ea nu mai e acolo. De ce iar au furat-o? “Nu e timp pentru asta”, isi spuse, cuprins de nostalgie. ”Concentreaza-te pe drum”. Si asta si facu in continuare.

Crengile din ce in ce mai dese zgarie masina proaspat vopsita. Albastru cu auriu. Culorile ei preferate. Mereu glumea ca ii va vopsi masina asa. Daca ar putea sa o vada acum... Zgarieturile dezvaluie vechea culoare – cea mai aprinsa nuanta de rosu pe care el a gasit-o disponibila. Isi aduce aminte cat s-au certat cand ea a vazut-o. “Nu-mi poti face asta”, striga ea nervoasa. “Cum o sa mai merg acum cu masina ? Toata lumea o sa creada ca ne-am ticnit”. Asta a fost mereu problema ei cea mai mare: o interesa prea mult ce credeau ceilalti. “Ce o sa spuna daca o sa fac asta? Nu pot sa merg acolo. Poate o sa ma vada cineva si apoi o sa afle si ceilalti...” Mereu ceilalti... Si el?

Masina parca sangereaza. Inainteaza din ce in ce mai greu printre copaci. Drumul i se impotriveste. S-a terminat cu gluma. Arata ca un animal ranit care nu mai poate continua. Dar el nu o lasa sa se odihneasca. Nu! Trebuie sa ajunga. Trebuie sa ajunga cat mai repede. Si apoi totul o sa fie bine.

Copacii se raresc. Din ce in ce mai putini mai stau in calea luminii. Curand, dispar si ei. “Ce a fost mai geu a trecut”, gandeste el. Intr-un fel, are dreptate. Acum farurile lumineaza la o distanta apreciabila. Sfarsitul drumului e deja vizibil. La fel si prapastia. El incepe sa incetineasca. Franele functioneaza perfect, masina il asculta ca de fiecare data.

Gata! Opreste motorul, stinge luminile si coboara in plin intuneric. Vrea sa se intoarca sa aprinda farurile. Daca te intorci din drum ai ghinion. Asa se zice, cel putin. Zambind, se apleaca pe geamul deschis al masinii si le aprinde. Ce ghinion poate sa mai aiba el acum? Acum, cand este atat de aproape sa incheie totul? Acum, cand nimic nu mai conteaza? Cand totul pare un vis urat ? Poate maine dimineata o sa se trezeasca inainte sa se fi intamplat ceva si o sa aiba aceeasi atitudine ca alta data, increzator si cu toata viata inainte.

Inchide ochii si simte o adiere rece pe obraz, urmata de o mangaiere calda. Plange. Plange ca un copil lasat singur. Vrea la mamica lui, vrea sa fie tinut in brate si o voce suava sa ii spuna ca e totul bine. Se vede mic, de Craciun, alergand prin casa nerabdator, repetand poezia pregatita pentru Mos Craciun. Vede bradul, globurile argintii, ingerasul din varf pus de tatal lui... Unde a disparut copilul acela?

Nu mai e timp de raspunsuri. Nu mai conteaza nimic. Fara sa isi dea seama, se asaza pe capota masinii. Deschide ochii si observa frumusetea. Frumusetea prapastiei. Il cheama. O aude clar. Luna il priveste de sus, resemnata. Inchide din nou ochii si se concentreaza... Nu-si poate aduce aminte imaginea ei. “Imposibil”. Se pare ca pleoapele au sters imaginea definitiv. “Nu!” striga in noapte, si ecoul rasuna, sustinandu-l. Treptat, ochii au prins contur. Acei ochi nici caprui, nici verzi, in care de fiecare data cand se supara se aprindeau scantei. Urmeaza nasul, buzele... acele buze moi, care il alinau de fiecare data. Parul ...parul rebel, brunet, de care se plangea intotdeauna, pe care el il adora. Zambetul i se strecoara din nou pe fata si se amesteca cu lacrimile fierbinti. “De ce?”. Intrebarea ramanea intiparita in minte, orice ar fi facut. “De ce?”

Atatea amintiri ii reveneau in minte in locul acesta. Nu a mai venit aici sus de ani intregi. Decat in vis a avut puterea necesara sa se intoarca. Dar acum nu mai visa. O liniste il cuprinse, incalzindu-l si alungand intrebarea care il chinuia. “De ce?” nu mai conta. Raspunsul nu mai era important. Resemanarea se instaleaza si instantaneu nimic nu mai conteaza. Nici suvita incapatanata, nici frigul care ii intepa degetele, nici ce ar fi putut face cu viata lui. Nimic. Niciodata nimic nu sunase atat de bine. Nu si-a imaginat nicioadata cat de bine e sa nu te gandesti la nimic, sa nu te intereseze nimic, sa nu simti nimic... nimicul absolut.

Dar nu se poate abtine. “Oare o sa doara?” Atat mai conteaza pentru el. “Oare o sa sufar?” Trage aer in piept si incearca sa nu-si raspunda. Dar vocea mereu prezenta i-a luat-o inainte deja: “Da. Chiar mai rau decat iti imaginezi. O sa suferi pana in ultima clipa. O sa simti durerea cu fiecare particica a corpului, o sa auzi viata scurgandu-se din tine, o sa vezi sangele cum te inconjoara si oasele iesite prin piele o sa ti se para amuzante. Vezi tu, durerea doare. Durerea te innebuneste. Inca te mai poti razgandi.”. “TACI!” striga el din nou, gafaind, sfasiind linistea.

Respira din ce in ce mai des. Momentul se apropie. Oare trebuia sa lase un bilet in care sa explice? Cum ar putea sa explice cand nici el nu stie ... inevitabilul de ce?


And by the way... e prima oara cand postez :-" :D.

[BloodyInnocence]

wow superb.
Deci nu imi vine sa cred ca este prima oara cand... de fapt ai zis ca e prima oara cand postezi nu cand scrii... ai mai scris asemenea povesti pana acum? Daca da atunci nu ma mai mir, pentru ca scrii absolut fabulos. Daca nu atunci inseamna ca ai foarte mult talent si chiar nu glumesc. Acum nu stiu, acesta este doar un one-shout sau vei continua aceasta poveste?
Te astept cu continuarea si sper ca ma vei lamuri.