Varsta minima: 18+
Gen: yaoi
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: avansat
Hiya >3<â€. Un nou fic mult mai tâmpit decât celelalte, dar deh.. :-??
Obsesii fatale...
Capitolul 1
(Kiyoshi)
O seară frumoasă în Tokyo. Oameni mai mult sau mai puțin grăbiți spre destinații necunoscute mie, mașini ale căror traiectorii luminează străzile și binecunoscutele magazine ce se-ntrec în oferte, reduceri, unele dintre ele ajungând chiar să-și vândă produsele pe prețuri de nimic. O seară monotonă, chiar și pentru mine, care în acest moment stau întins pe patul așezat lângă fereastră tocmai pentru a admira orașul care în pofida monotoniei sale mă încântă, cu capul pe perna mea preferată, pufoasă, pe care o îndrăgesc și pe care o „car†după mine chiar și în călătorii sau excursii, indiferent dacă dorm pe ea sau nu, mereu simt nevoia să o țin în brațe, probabil din cauză că îmi amintește de prietenul meu, Shin, pe care nu l-am văzut de 3 ani încoace, de când a plecat în America și de care sufletul și mintea mea nu se vor descotorosi niciodată, nici de el, dar nici de amintirile, certurile, vocea, mai pe scurt tot ce ține de el, de noi doi, de prietenia noastră.
Din acest moment de meditație care mi-a făcut ochiul drept să lăcrimeze, m-a deșteptat telefonul meu care suna în disperare. Era... chiar Shin! Nu pot să cred! Nu am mai zăbovit și am răspuns.
- Alo? răspund mirat.
- Neața, dragă Kiyoshi. Dacă ești acasă, te-aș ruga din suflet să deschizi ușa că nu am pernuță și e cam incomod să dorm pe la ușă, zise el ironic.
Am aruncat telefonul în pat și am fugit spre ușă, am descuiat ușa și am rămas blocat. Era chiar el, chiar Shin, cel care în urmă cu trei ani plecase, mă lăsase, chiar el, persoana pe care o iubeam și persoana pe care o iubesc cel mai mult.
- Într-adevăr, am slăbit, dar nu cred că sunt stafie și vezi prin mine.
- S...scuze, nu eram atent, adică rămăsesem blocat, adică... of, mai bine tac, grăiesc, în timp ce-l îmbrățișez ca pe un frate, ceea ce acum treizeci și șase de luni cu aproximație, îmi era. O lacrimă încăpățânată, care totuși exprima atât de multe, se scurse pe obrazul meu palid.
- Nu mai plânge, sunt aici, nu are rost să dai apă la șoareci că oricum din câte știam prin împrejurimi nu se află șoricei. Mergem prin oraș? zise el.
- D-abia ai venit și ție îți arde de oraș? Și ce ești așa mirat, știi și tu că te iubesc și că nu mă pot abține să... să..., iar de-aici am izbucnit în plâns.
- Să plângi. Mai ții minte, în copilărie, când mă băteai și tot tu începeai să plângi? spuse chicotind Shin.
- Nu mai râde! Dacă vrei o pot face și acum! strig eu.
- Hm, nu, mulțumesc, făcu Shin.
- Bine...
- Ah, știi că vreau să merg în oraș, nu l-am văzut de trei ani, am venit direct la tine fără oprire, plus că poate vrei să vorbim pe drum, propusese Shin.
- Da, ai dreptate... spun rânjind, iar peste cinci minute mă aflam afară, îmbrăcat. Tot drumul am râs cu Shin, mai degrabă el a râs iar eu am strigat la el mai mereu, mă ironiza mereu, îmi amintea de vremurile trecute, de când îmi luam eu un pumn în gură, se băga peste mine și primea mai mulți el, de când îmi aranja întâlniri cu fetele fiindcă eu eram prea bleg în preajma lui... Nu am mai râs cu el de mult timp, mi-a fost așa de dor de el, chiar îl iubesc, el reprezintă familia mea, fiindcă adevărata mea familie, crezând că având bani, o mașină, un apartament, facultatea plătită și cele mai bune condiții, nu am nevoie de fericire. Aici e o greșeală, una imensă. Dar în Shin am găsit fericirea, dragostea, în el mi-am găsit fratele, care nu se compară cu fratele meu biologic.
Am ajuns într-un final la McDonald’s, amândoi aveam o obsesie pentru mâncarea de-aici și amândoi, îndeplineam condiția de a nu ne îngrășa oricât de mult am mânca, mai ales că amândoi aveam o condiție fizică destul de bună, în copilărie jucam toată ziulica, uneori și noaptea fiindcă terenul era luminat, numai baschet. Pur și simplu adoram acest sport. Revenind, ne-am așezat amândoi la o masă, adică el, fiindcă eu m-am oferit să iau mâncarea, căci deja îi știam preferințele, iar în afara faptului că era mai înalt și își lăsase părul lung, nu se schimbase deloc.
O doamnă foarte drăguță mi-a preluat comanda, urmând ca ea s-o aducă la masă. În timpul acela, un tip foarte drăgut, înalt, cu părul blond, alunecându-i pe umerii săi largi se așeză la masa de lângă noi. Îl remarcasem de mai devreme, dar nu-i văzusem așa de aproape chipul, ochii săi negrii, pătrunzători, fruntea sa înaltă, buzele frumos conturate, cărnoase. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, dar era foarte bine dezvoltat, iar prin cămașa sa, în combinație cu niște blugi inchiși la culoare, se observau mușchii bine lucrați. Mânca înghețata cu atâta poftă, sau cel puțin așa mi se părea, încât deja mă excitasem. Brusc, am simțit nevoia de a-mi lua o înghețată McSundae cu ciocolată, iar prietenului meu, cu o poftă nemărginită de mâncare, un Chicken McWrap și un Sprite. Am făcut ceea ce mi-am propus, dar când am deschis ușa pe care am împins-o cu piciorul, fiindcă mâinile-mi erau ocupate să țină mâncarea, mai avea puțin și mă dărâma, dacă o anumită persoană nu o ținea. Era chiar el, blondul, la care mă holbasem atât de mult. Nu a spus nimic, ci doar a rânjint, moment în care eu am roșit. Cel mai tare m-a uimit faptul că a tăcut în continuare, dar a scos un pix și mi-a notat pe șervețel un număr de telefon. Probabil al său. Dar... nu a spus nimic, doar a ...plecat. M-am dus într-un final la masă, fiindcă Shin se tot holba la mine. M-a tot întrebat dacă sunt bine, fiindcă din două în două minute rămâneam într-o stare de meditație profundă. Încă mă întreb ce e cu acel tip...
*
Se împlinește, astăzi, un an de când Shin a venit din America. Își propusese, în urmă cu un an, să rămână doar cinci luni, după care să plece iar în Statele Unite. Dar cineva i-a stricat planurile... eu, Kiyoshi! L-am făcut să vrea să nu mai plece, să rămână aici. Mâine este chiar ziua sa, prin urmare am decis să-i fac un tort, deși de obicei preferă să nu se știe de aniversarea lui.
Mă-mbrac și merg grăbit spre un hypermarket. Ajung la destinație, fără să produc vreun accident, ceea ce mă miră, fiindcă deobicei mai intru cu mașina în vreun copăcel și așa mai departe. Iau toate ingredientele necesare, dar brusc îmi amintesc că am uitat să iau budincă de ciocolata. Fug grăbit spre raionul respectiv, dar mai era doar unul. Se pare că norocul a fost de partea mea, căci eu îl luam pe ultimul. Dar când mâna mea a făcut contactul cu budinca, o altă mână, dar mult mai mare, mi-o atinse pe a mea. Mă uit spre persoana respectivă, și tresar inevitabil. Era...chiar el.
Scurt și prost, știu :)).
Gen: yaoi
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: avansat
Hiya >3<â€. Un nou fic mult mai tâmpit decât celelalte, dar deh.. :-??
Obsesii fatale...
Capitolul 1
(Kiyoshi)
O seară frumoasă în Tokyo. Oameni mai mult sau mai puțin grăbiți spre destinații necunoscute mie, mașini ale căror traiectorii luminează străzile și binecunoscutele magazine ce se-ntrec în oferte, reduceri, unele dintre ele ajungând chiar să-și vândă produsele pe prețuri de nimic. O seară monotonă, chiar și pentru mine, care în acest moment stau întins pe patul așezat lângă fereastră tocmai pentru a admira orașul care în pofida monotoniei sale mă încântă, cu capul pe perna mea preferată, pufoasă, pe care o îndrăgesc și pe care o „car†după mine chiar și în călătorii sau excursii, indiferent dacă dorm pe ea sau nu, mereu simt nevoia să o țin în brațe, probabil din cauză că îmi amintește de prietenul meu, Shin, pe care nu l-am văzut de 3 ani încoace, de când a plecat în America și de care sufletul și mintea mea nu se vor descotorosi niciodată, nici de el, dar nici de amintirile, certurile, vocea, mai pe scurt tot ce ține de el, de noi doi, de prietenia noastră.
Din acest moment de meditație care mi-a făcut ochiul drept să lăcrimeze, m-a deșteptat telefonul meu care suna în disperare. Era... chiar Shin! Nu pot să cred! Nu am mai zăbovit și am răspuns.
- Alo? răspund mirat.
- Neața, dragă Kiyoshi. Dacă ești acasă, te-aș ruga din suflet să deschizi ușa că nu am pernuță și e cam incomod să dorm pe la ușă, zise el ironic.
Am aruncat telefonul în pat și am fugit spre ușă, am descuiat ușa și am rămas blocat. Era chiar el, chiar Shin, cel care în urmă cu trei ani plecase, mă lăsase, chiar el, persoana pe care o iubeam și persoana pe care o iubesc cel mai mult.
- Într-adevăr, am slăbit, dar nu cred că sunt stafie și vezi prin mine.
- S...scuze, nu eram atent, adică rămăsesem blocat, adică... of, mai bine tac, grăiesc, în timp ce-l îmbrățișez ca pe un frate, ceea ce acum treizeci și șase de luni cu aproximație, îmi era. O lacrimă încăpățânată, care totuși exprima atât de multe, se scurse pe obrazul meu palid.
- Nu mai plânge, sunt aici, nu are rost să dai apă la șoareci că oricum din câte știam prin împrejurimi nu se află șoricei. Mergem prin oraș? zise el.
- D-abia ai venit și ție îți arde de oraș? Și ce ești așa mirat, știi și tu că te iubesc și că nu mă pot abține să... să..., iar de-aici am izbucnit în plâns.
- Să plângi. Mai ții minte, în copilărie, când mă băteai și tot tu începeai să plângi? spuse chicotind Shin.
- Nu mai râde! Dacă vrei o pot face și acum! strig eu.
- Hm, nu, mulțumesc, făcu Shin.
- Bine...
- Ah, știi că vreau să merg în oraș, nu l-am văzut de trei ani, am venit direct la tine fără oprire, plus că poate vrei să vorbim pe drum, propusese Shin.
- Da, ai dreptate... spun rânjind, iar peste cinci minute mă aflam afară, îmbrăcat. Tot drumul am râs cu Shin, mai degrabă el a râs iar eu am strigat la el mai mereu, mă ironiza mereu, îmi amintea de vremurile trecute, de când îmi luam eu un pumn în gură, se băga peste mine și primea mai mulți el, de când îmi aranja întâlniri cu fetele fiindcă eu eram prea bleg în preajma lui... Nu am mai râs cu el de mult timp, mi-a fost așa de dor de el, chiar îl iubesc, el reprezintă familia mea, fiindcă adevărata mea familie, crezând că având bani, o mașină, un apartament, facultatea plătită și cele mai bune condiții, nu am nevoie de fericire. Aici e o greșeală, una imensă. Dar în Shin am găsit fericirea, dragostea, în el mi-am găsit fratele, care nu se compară cu fratele meu biologic.
Am ajuns într-un final la McDonald’s, amândoi aveam o obsesie pentru mâncarea de-aici și amândoi, îndeplineam condiția de a nu ne îngrășa oricât de mult am mânca, mai ales că amândoi aveam o condiție fizică destul de bună, în copilărie jucam toată ziulica, uneori și noaptea fiindcă terenul era luminat, numai baschet. Pur și simplu adoram acest sport. Revenind, ne-am așezat amândoi la o masă, adică el, fiindcă eu m-am oferit să iau mâncarea, căci deja îi știam preferințele, iar în afara faptului că era mai înalt și își lăsase părul lung, nu se schimbase deloc.
O doamnă foarte drăguță mi-a preluat comanda, urmând ca ea s-o aducă la masă. În timpul acela, un tip foarte drăgut, înalt, cu părul blond, alunecându-i pe umerii săi largi se așeză la masa de lângă noi. Îl remarcasem de mai devreme, dar nu-i văzusem așa de aproape chipul, ochii săi negrii, pătrunzători, fruntea sa înaltă, buzele frumos conturate, cărnoase. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, dar era foarte bine dezvoltat, iar prin cămașa sa, în combinație cu niște blugi inchiși la culoare, se observau mușchii bine lucrați. Mânca înghețata cu atâta poftă, sau cel puțin așa mi se părea, încât deja mă excitasem. Brusc, am simțit nevoia de a-mi lua o înghețată McSundae cu ciocolată, iar prietenului meu, cu o poftă nemărginită de mâncare, un Chicken McWrap și un Sprite. Am făcut ceea ce mi-am propus, dar când am deschis ușa pe care am împins-o cu piciorul, fiindcă mâinile-mi erau ocupate să țină mâncarea, mai avea puțin și mă dărâma, dacă o anumită persoană nu o ținea. Era chiar el, blondul, la care mă holbasem atât de mult. Nu a spus nimic, ci doar a rânjint, moment în care eu am roșit. Cel mai tare m-a uimit faptul că a tăcut în continuare, dar a scos un pix și mi-a notat pe șervețel un număr de telefon. Probabil al său. Dar... nu a spus nimic, doar a ...plecat. M-am dus într-un final la masă, fiindcă Shin se tot holba la mine. M-a tot întrebat dacă sunt bine, fiindcă din două în două minute rămâneam într-o stare de meditație profundă. Încă mă întreb ce e cu acel tip...
*
Se împlinește, astăzi, un an de când Shin a venit din America. Își propusese, în urmă cu un an, să rămână doar cinci luni, după care să plece iar în Statele Unite. Dar cineva i-a stricat planurile... eu, Kiyoshi! L-am făcut să vrea să nu mai plece, să rămână aici. Mâine este chiar ziua sa, prin urmare am decis să-i fac un tort, deși de obicei preferă să nu se știe de aniversarea lui.
Mă-mbrac și merg grăbit spre un hypermarket. Ajung la destinație, fără să produc vreun accident, ceea ce mă miră, fiindcă deobicei mai intru cu mașina în vreun copăcel și așa mai departe. Iau toate ingredientele necesare, dar brusc îmi amintesc că am uitat să iau budincă de ciocolata. Fug grăbit spre raionul respectiv, dar mai era doar unul. Se pare că norocul a fost de partea mea, căci eu îl luam pe ultimul. Dar când mâna mea a făcut contactul cu budinca, o altă mână, dar mult mai mare, mi-o atinse pe a mea. Mă uit spre persoana respectivă, și tresar inevitabil. Era...chiar el.
Scurt și prost, știu :)).