Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

O trecem pe feminin

Mulţuuuuuuumesc pt. comentarii, ce m-aş face fără susţinerea voastră? I don't really wanna know that kind of a thing, lol. Am venit cu un alt capitol, nu le pun aşa des pt că îmi imaginez că nu are nimeni timp să citească, school and such. Eniuei, for the time being, mulţam de comentarii şi lectură plăcută!

Capitolul zece

Fusesem uimită să ştiu că se află şi el în această parte a ţării dar cu siguranţă nu mă aşteptam să dau de el şi la bâlci.
- Ce cauţi aici? Nu trebuia să stai la... Concurs?, am spus destul de contrariată, ridicând din sprâncene şi uitându-mă în toate părţile după Mădălina; unde naiba dispăruse? Treceau oameni în toate părţile, era foarte aglomerat, şi erau ţipete iar mie îmi era cald şi roata începuse iar să se învârtă, acum dâdndu-mi cu adevărat o sentaţie ca lumea de vomă. Deşi, era şi o parte bună, nu mai eram ameţită.
- Poate ..., a răspuns ezitând, uitându-se la mine. După a zâmbit larg şi a adăugat: da, ar trebui, ştii?! Dar nu am avut chef, pe bune –era foarte plictisitor, aşa că am plecat, bine că exista... Ăă, ce e ăsta? În apropiere!
Nu cred că îl auzisem vreodată atât de vesel şi să vorbească atât de mult. Mi-a venit instantaneu să râd, ceea ce am şi făcut. M-a tras de braţ, într-o parte, pentru că treceau nişte persoane şi exista riscul să fiu călcată în picioare.
- Tu după ce te uiţi?, m-a întrebat, probabil observându-mi gestul exasperat de a o căuta pe roşcată.
- O colegă, dar nu ştiu unde naiba a dispărut, las’ că mă găsesc cu ea mai târziu.
Se uita la mine în modul acela fâstâcit, ca atunci când voia să spună ceva şi nu avea curajul, exact aşa cum putea fii caracterizat acesta. I-am făcut cu ochiul.
- Doar n-ai de gând să mă laşi să stau prin târgul ăsta singură şi să mă plictisesc de moarte, nu? Oricum, tocmai aveai de gând să mă inviţi, habar nu aveai cum şi eu ţi-am cam luat-o înainte, aşa că...?
L-am luat de mână înainte să zică ceva, deşi era roşu tot la faţă. Hei, poate era din cauza temperaturilor extrem de scăzute, dar asta nu avea prea multă importanţă la momentul respectiv. Mi s-a părut ciudat faptul că mi-a strâns mâna într-a sa, fără pic de ezitare, având grijă să mă ferească de fiecare persoană de care era să mă lovesc, asta pentru că era foarte aglomerat şi trebuie să recunosc, eram cam aeriană în seara asta. Într-un final, i-am dat drumul, pentru că era mai liber drumul şi am început să mă uit la standuri, la maşinării, exlamând câte o prostie şi făcându-l să râdă.
- Hei, mersi, pe bune, că m-ai salvat de pedeapsa aia şi că ai participat. Ce loc aţi luat?
Nu era ca şi cum doream într-adevăr să fac conversaţie dar nu eram eu genul căreia îi plăcea să stea prea mult pe mut.
- Ah? N-am idee! Nici nu îmi pasă, ca să fiu sincer. Sunt mulţumit că te-am întâlnit aici, aşa că pot spune cu sinceritate : cu multă plăcere.
Oh, ok, era foarte drăguţ şi simpatic. Mi-a bătut inima mai tare când a spus asta. Dar nu în sensul de a-mi da fiori. Ci ca atunci când eram mică şi primeam un cadou de Crăciun, cred că aşa se poate descrie. Pentru că în moemntul acesta eram fericită pentru ceea ce spunea, pentru că dădusem peste o persoană atât de onestă şi de inocentă, nevinovată, aproape pură, creaturi care de altfel mi se păreau inexistente. Băiatul acesta era o comoară şi trebuie să recunoaştem că se cam irosea în preajma mea.
Am oftat.
- Hei, eu chiar îţi apreciez sentimentele, dar eu chiar nu am nimic de genu’ pentru tine, eşti doar un... Amic. Suntem doar prieteni; ok, poate e exagerat, dar eşti chiar un tip de treabă şi îmi place compania ta şi... Cam atât, înţelegi?, am zis pe un ton de o prudenţă nemaifolosită, încercând să nu par dură. Aveam sentimentul că nu trebuia să îl rănesc, având în vedere că nu îmi făcusem nimic.
- Ah, ştiam asta deja. Că nu am nicio şansă, dar nu asta e important. Hei, stai puţin!
Nici nu băga în seamă prea tare ce spuneam! Probabil încerca să treacă peste momentul penibil, pentru amândoi căci nici eu nu mă simţeam bine zicându-i acele lucruri, nu lui – să ne înţelegem.
S-a oprit la un stand din acela la care aruncai cu săgeţi pentru a câştiga un papiţoi. Mi-a venit să râd, a luat o săgeată roşie, o rotea printre degete, aveai impresia că avea să o scape în orice secundă, de parcă îi tremura mâna. Da, era foarte neîndemânatic. Trebuia să găsesc un loc în care să stau să aştept şi să mă uit mult şi bine, probabil avea să dureze mult până ce va nimeri el ţinta.
Şi-a dus mâna în jurul urechii, a lăsat-o puţin pe spate, a readus-o în poziţia iniţială, şi apoi foarte rapid a întins degetele şi într-un moment le-a desprins, săgeţica zburând direct la ţintă, izbind-o din plin.
A zâmbit larg.
Omul care vindea a fost surprins, a făcut ochii mari şi aproape că a înghiţit în sec.
- Uau!, a exclamat, după care l-a întrebat: deci, ce vrei să îţi dau?
Nu s-a uitat mult, de fapt deloc de parcă avusese timp să analizeze tot şi găsise de mult ceea ce voia să ia de acolo. A arătat spre ceva micuţ, erau două brelocuri, sau ceva asemănător, nu le puteam zări, puse într-o punguţă sigilată. Omul acela a rămas şi mai uimit, neputând să îşi ascundă sentimentul.
- Frăţioare, pentru cum ai aruncat poţi să iei ursu’ ăla mare, d’acolo! A arătat cu degetul spre ceva de pluş gigantic, avea nişte urechi mari, de fapt totul era gigantic la el. Era alb.
Alexandru a dat negativ din cap şi a spus că el vrea chestiile alea. Celălalt a dat din umeri, neînţelegând, şi i le-a înmânat, salutându-l.
S-a întors spre mine cu aceeaşi expresie veselă. Era atât de simpatic când era aşa.
A deschis punguţa cu destulă greutate , aproape scăpând-o din mână. Acolo erau două mânuţe. Două mâni, pur şi simplu. Pe una scria BEST iar pe cealaltă FRIENDS. Erau prinse de câte o aţişoară şi cred că erau din metal dar aveau o culoare a pielii. Mi-a înmânat una dintre ele şi eu am studiat-o puţin. Pur şi simplu aveam mâna întinsă, accesoriul acolo şi mă uitam ca proasta la el. Mi-am ridicat brusc privirea şi i-am întâlnit ochii cenuşii, blânzi ca întotdeauna.
- E profund, dăăă!, am exclamat începând să râd, neînţelegându-l prea tare. Cred că aveam parte de unul din acei artişti, de genul de persoană pentru care gesturile însemnau foarte multe. Şi apreciam asta. Mi-am scos telefonul şi am agăţat mânuţa de el, ceea ce a făcut şi Alexandru cam în aceelaşi timp cu mine.
Nu am mai zis nimic. Pentru prima dată în viaţa mea ( ? ) nu am avut cuvinte. Pur şi simplu ne uitam unul la celălalt, ca doi idioţi, zâmbind. Cred că din cauze diferite. Eram amici, acum, oficial. Pe mine mă încânta asta, nu aveam chef să am de-a face cu un nebun sentimental care să plângă după mine, fără ofensă dar nu voiam să am pe nimeni pe conştiinţă. Hei, dar avea voie să îmi scrie un cântec dacă voia. Nici măcar nu aveam habar dacă făcea asta, dar cine cântă nu scrie automat? Mă gândeam numai la stupizenii!
- Şi tu când pleci?, l-am întrebat ( cam ) din lipsă de altceva. Acum ne tot plimbam de colo-colo, holbându-ne.
- Mâine dimineaţă, a răspuns scurt.
Notă : nu e ca şi cum ar trebui să mă supăr din cauza tonului său; e ceva normal la el.
- Aha, fain. Auzi, ştii, nu vreau să fiu nesimţită dar mă plictiseşti. Hai să ne dăm în chestia aia, am zis pe un ton nu pera interesat şi i-am arătat spre o maşină cu leagăne, prinse de nişte lanţuri care se învârtea. Uhuu, părea foarte tare, de fapt – mă mai dădusem în aşa ceva şi era o senzaţie extremă. Bine, cu o mică-mare exagerare.
- Nu!, a răspuns aproape speriat. Ăă, scuze, dar o să vărs!, s-a scuzat rapid începând să râdă. Ceea ce am făcut şi eu. Nu putea să vorbească serios.
L-am luat de braţ şi l-am cam târât după mine. Asta mă făcea să mă simt bine, trăgeam de-a dreptul de el pentru că nu voia să se mişte, şi era greu să îl mişc dar probabil lăsa de la el.
- Hai, Alexandru! Nu-mi fă asta, eu am chef să mă dau în aia şi prietenii trebuie să îşi mulţumească prietenii, nu? Sau aşa ceva!
- Ooo, nu, Mirabela, te rog, o să vărs!, repeta într-una aproape râzând, dar după spusele sale vorbind serios.
- Hai, taci!, am strigat la el şi l-am împins în leagăn, apoi m-am aşezat pe unul de lângă el. Mi-am legat „curelele” ( erau şi ele din lanţuri, what the f**k?! ) apoi am zâmbit larg şi m-am uitat la el, cercetându-l. Avea o expresie resemnată, neavând ce să mai facă, a oftat.
- O să iasă urât!, m-a atenţionat la fel de onest ca întotdeauna şi eu am chicotit. Hei, cât de rău poate să îţi facă o chestie din aceasta? Mă dădusem odată de cinci ori la rând după ce mâncasem un cheeseburger şi băusem un milkshake şi n-am avut nimic; clar, nu putea fii aşa de rău!
A început să se învârtă şi sentimentul de adrenalină creştea. Eu am început să îl strig, îndemnându-l să mă învârtă dar nici nu era atent, închisese ochii şi strângea de lanţuri, de parcă asta l-ar fi ajutat în vreun fel. Am decis să îl ignor, uitându-mă la celălalt vecin al meu. Un puşti de vreo doisprezece ani care era la fel de încântat ca şi mine, dădea din picioare ( ca şi mine de altfel ) şi ţipa.
- Copilule, îţi mai plătesc o tură dacă mă-nvârţi!, am strigat spre el foarte amuzată şi acesta a dat rapid din cap, în semn pozitiv, s-a clătinat cu scaunul lui în faţă şi în spate de câteva ori, a ajuns la mine, a apucat leagănul şi a început să învârtă, repede, după care mi-a dat brusc drumul şi a început adevăratul vârtejz. Ca şi cum aş fi fost prinsă într-un val de viteză a luminii, rapid, neavând timp să văd totul ca lumea în jurul meu, mi se învârtea capul, totul, îmi căzuse căciula din cap, părul meu zbura în toate părţile, îmi îngheţaseră urechile dar eu continuam să urlu. Inima mea bătea ca nebuna, muşchii mi se încordaseră şi aveam o senzaţie atât de plăcută de fericire, de libertate. LIBERTATE, ca şi mai înainte. Începusem să mă mişc şi eu în toate părţile, clătinându-mi picioarele în faţă şi în spate, reuşind să prind şi alte senzaţii plăcute.
Cred că părul meu arăta ca o mătură.
Nu îmi păsa.
Puştiul mi-a repetat tratamentul zâmbind şi eu i-am mulţumit, senzaţia extraordinar de plăcută repetându-se.
Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat. Când s-a oprit, când mi-am dat jos lanţurile şi am început să mă învârt, iar, ameţită pe sol, dând de zăpadă şi de sol îngheţat, reuşind totuşi să nu alunec şi să mă prăbuşesc. I-am dat nişte bani copilului şi acesta a zâmbit, nici nu se dăduse jos de pe locul lui, a plătit şi a aşteptat următoarea rundă.
L-am căutat rapid cu privirea pe Alex, reamintindu-mi de el. Scuzele mele, dragă, uitasem.
Nu era pe nicăieri.
Stânga, nimic.
Dreapta, nicio şansă, o grămadă de oameni.
În faţă, o bătaie, ok – asta era interesant! Nu, Ela, chiar dacă sunt doi tipi care arată bine, şi-au dat gecile jos şi par a ştii ceea ce fac, nu ai voie să stai să te uiţi la spectacol, trebuie să îl cauţi pe brunet! Conştiinţă idioată.
Am oftat.
Atenţia mea a fost atrasă în spate, şi l-am văzut încă stând în scaun încercând să îşi dezlege curelele pentru a ieşi.
Am fugit spre el pentru a-l ajuta, l-am dezlegat şi l-am tras de mâini, mai departe de acea maşinărie şi evitând disputa violentă a super-tipilor-bine-arătoşi şi probabil fără-creier.
S-a clătinat de câteva ori pe picioare, şi-a dus degetele la cap, a fugit spre un colţ mai întunecat unde nu era nimeni şi-a început să vomite.
PE BUNE?
Ştiu că nu e drăguţ, dar am început să râd. Cât de laş şi copil era! Nu îmi venea să cred. Oh, data viitoare o să îl iau cu mine să bea, oare cum o să reacţioneze? Ah, era timpul ca răutăcioasa Ela să termine. M-am apropiat de el ca să îl ajut, terminase de dat tot afară şi nu voia să se uite la mine, fiind cel mai probabil mort de ruşine. I-am întins pachetul meu de şerveţele pe care, surprinzător, nu l-a refuzat.
Am chicotit.
- Ok, deci vorbeai serios!
Am concluzionat veselă, intimidându-l. Şi-a căutat prin buzunare, a scos un pachet de gume şi a luat patru odată, având grijă să mai adauge una după ce le-a mestecat puţin pe celelalte.
- Normal... De ce aş glumi cu aşa ceva? A ridicat curios din sprâncene şi eu am izbucnit iar în râs. Puştiul ăsta era o figură!
- De ce? Frateee, las-o baltă! Eşti aşa o figură!
M-a analizat câteva secunde, încă nepricepând la ce mă refer şi asta m-a făcut să oftez, mai avea multe de învăţat. Chiar în momentul în care mă pregăteam să îi explic eu câteva lucruri ( da, voiam să fac asta! ) , mi-a sunat telefonul. Am scotocit după el, l-am scos şi m-a întâmpinat mânuţa aia drăguţă ce începea să mă amuze cu adevărat. Era Bianca.
- Băă, ne întâlnim cu gaşca-n cinci minute, la intrare, e rost de o petrecere aşa că vin-o şi tu, eu’s cu Mădălina ( te-a cam dat dispărută ).
Întâmpinarea ei fusese destul de drăguţă, nu tu : bună, alo, ce faci? Am chicotit şi i-am spus că o să fiu acolo.
- Eh, atât ai plătit ca să stai cu mine... Am început să îi spun lui Alexandru dar mi-am amintit rapid că este greu de cap, aşa că am adăugat : era o glumă. Trebuie să fug, sunt cu gaşca. Ne mai vedem, nu? Haidi pa!
Nu am aşteptat să îmi răspundă, i-am făcut cu mâna şi am început să mă orientez, oare unde era ieşirea, intrarea? Pe unde venisem, în orice caz! Mi-am întors priviera de câteva ori în toate părţile posibile, apoi am văzut roata, am mers acolo şi mi-a fost după destul de uşor să mă orientez pentru a găsi locul stabilit.
Fusesem nesimţită cu Alexandru, dar chiar nu venisem cu el şi nici nu aveam chef să îl dădăcesc, era un weekend cu colegii mei şi chiar aveam de gând să profit de el.
- Suntem toţi?, striga Mihai tocmai când am apărut. Am dat din cap.
S-a uitat împrejur, parcă ne număra, şi după a zâmbit larg.
- Un amic de-al meu are un fel de bar p’aci şi m-a sunat, a aflat că-s în zonă şi mi-a zis că mă taie dacă nu mă duc acolo, iar eu i-am promis că vin cu toţi bunii mei prieteni de suflet. În fine, e băutură pe gratis, deci, haidem!
Am fost cu toţii de acord. Nu existau proteste, chiar dacă Alina s-a uitat puţin urât la el, în joacă – asta ne-a provocat tuturor râsul. Nu prea ne obişnuiserăm cu gândul că ăştia doi erau împreună, probabil nici ei nu îi venea să creadă, pentru că nu se aşteptase niciodată la asta. Adică, niciunul nu am fi făcut-o. Chiar dacă Mihai (cred), o iubea sincer. Sau o plăcea. Sau în fine, era ceva mai mult decât dorinţa de a se culca cu ea şi atât; mă săturasem să îmi bat capul cu această problemă.
I-am dat un mesaj lui Cristi, amintindu-mi că nu i-am prea sunat când am ajuns aici şi s-ar putea să fie îngrijoraţi ( supăraţi ).

[center] Frate, e mega-ultra-super-hiper tare aici. Mă distrez de minune. Lumea e mişto, sunt cuminte, etc., etc. Sper că şi voi sunteţi bine. Tata?[/center]

Era de ajuns pentru moment. Mi-am pus telefonul la loc şi m-am agăţat de gâtul lui Mircea.
- Carăăă-măăă!, am strigat ca o disperată. Toate privirile s-au întors spre mine. Ale colegilor, ale persoanelor ce treceau pe stradă. Am început să râd.
- Eşti nebună?, m-a întrebat năucit, uitându-se la toţi ce ne urmăreau.
Mi-a văzut aprobarea din privire, făcându-l să ofteze. Nu i-am dat prea mult timp pentru că, practic, am sărit în spatele lui şi nu a mai avut ce face.
-Eşti dementă rău de tot! Şi grea, câte kilograme ai?, începuse blondul să vorbească, pe semne supărat pentru gestul meu. Tocmai acum realizam că rămăsesem fără căciulă şi îmi îngheţau urechile. Cu o mână îl ţineam de gât, aproape spânzurându-l şi cu cealaltă i-al luat fesul din cap, punându-l în posesia mea, deci- purtându-l. Nu ştiu cum venea dar era ceva clar, nici nu îmi păsa.
- Întreci măsura!, a articulat pe un ton fals nervos şi noi toţi am început să râdem.
- Doar nu vrei să îngheţ, nu? Haide, taci şi accelerează, ce naiba! Unde e schimbătoru’ de viteze?
Mihai se pregătea să mă lămurească în această privinţă, dar i-a dat Alina un cot în stomac şi astfel i-am pierdut teoria care, cel mai probabil, ţinea de vreo... Sculă, aparte masculină.

-Auzi, crezi că ne primeşte aşa în local?, am întrebat când am ajuns în faţa locului respectiv, analizându-mi ţinuta. Dacă era cald, gecile zburau, dar eram toţi îmbrăcaţi în pulovere, jeanşi comozi şi călduroşi, ghete, deci – în siguranţă, nu ţinuta de ieşit undeva.
- Ăă, sigur, adică – uite-te şi tu cum arată, se numeşe : La Vio, eu zic că e OK, şi dacă nu, ce ne pasă nouă?
Mă lămurise într-u totul, colegul meu Mihai. Am dat din umeri şi l-am urmat, intrând a doua după el în bar. Pentru că, într-adevăr, mă dădusem jos din cârca lui Mircea care exclamase ceva mulţumit după ce am dispărut de acolo, scăpase de o povară. Dar fusese amuzant, să umblu pe străzi în spatele cuiva, ca toate privirile să se întoarcă spre noi, un alt soi de fericire înfiripându-se în sufletul meu, fiint entuziasmată, inima bătându-mi mai tare. Începusem să cunosc în acea clipă un sentiment nou, unul minunat ce consta doar în fericire şi libertate, impresia că pot face oricând orice; şi toate glumele ce au urmat în drumul nostru, şi când s-a împiedicat Tudor şi a căzut în faţa unei tipe focoase, dândui o replică de milioane : ştiu că de abia ne cunoaştem, dar chiar vreau să te iau de nevastă. Am bufnit imediat în râs, dar nici atunci nu i-am lăsat în pace spatele lui Mircea. Bineînţeles, tipa s-a uitat speriată la noi şi s-a cărat repede de acolo.
Acum, însă, atenţia îmi fusese captată de local. Era unul simpluţ la prima vedere, semănând cu un fel de restaurant ca pentru familie, fiind aproape plin de tineri, majoritatea echipaţi la fel ca noi. Avea scaune şi mese din lemn negru, cu tablouri ciudate în care erau peisaje cu zăpadă, urşi, pomi şi chestiuni asemănătoare. Era şi un bar străjuit de scaune, ocupate de altfel, unde erau două persoane servind. O uşă ce ducea spre un fel de bucătărie, am presupus, câteva persoane ce serveau. Erau o grămadă de locuri, era o sală imensă – o parte era compusă doar dintr-un fel de scenă pentru dans, mai avea o altă parte ce era despărţită de o uşă : loc pentru nefumători, scria pe aceasta. Desigur, nu am băgat-o în seamă. Era o lumină caldă acolo, dar muzica bubuia ca lumea, şi aveam şi biliard.
- Uau!, a exclamat Tudor, căutându-ne într-o secundă o masă potrivită, cu câte scaune aveam nevoie, având grijă să mai împrumute de la o altă masă.
- Locul e bestial!, am adăugat şi eu fascinată.
Mihai a râs, spunând : Mda, Viorel... Are gusturi... De munte!
Ne-am amuzat copios pe seama afirmaţiei.

Teh, am ramas fara cuvinte!
Ca de obicei, ma surprinzi cu cate un capitol superb. Descriere, naratiune - perfecte!
Atmosfera aceea racoroasa de libertate si fericire mi-ai transmis-o din plin!
Sa stii ca poti posta capitole mai des caci eu am timp mereu sa citesc opere de arta:D
Astept capitolul urmator si sunt curioasa daca Ela se imbata:))
Hi :3

:-hÎn sfârşit reuşesc şi eu să postez!X_X probleme cu parola(contul îl am de câteva luni sau ani,mă îndoiesc).Pe la ficul tău sunt de la primul capitol:study:crede-mă am avut timp să-mi formez o părere despre fiecare personaj în parte...
Greşeli de ortografie am mai văzut(dar nu prea contează lucrurile astea,nimeni nu-i perfect...acum folosesc asta drept scuză pentru faptul că nici nu prea observam greşelile de acest gen:-"în schimb am ceva cu podoaba capilară a personajelor,nici până azi nu m-am lămurit dacă Daniel (era,că nu l-am mai văzut de mult)şaten sau brunet:-?sau Alexandru mai nou,blond sau brunet?nu prea mă interesează aspectul ăsta,băiat să fie,oricum William e cel care mă interesează (blond a fost, blond a rămas):chuu:
Povestea este originala...nu fake,dacă toată lumea o spune trebuie să o spun şi eu:Dîmi place mult modul în care scri,adică povesteşti din perspectiva unei adolescente rebele deci e normal ca nu toate lucrurile pe care le spune ea să aibă nepărat o logică (a fi om înseamnă să ai 70 de idei, doar una bună...eu ştiu cel mai bine)adică ei îi bate inima de fiecare dată când o atinge un tip:??.Că tot vorbeam de Mirabela,mie nu-mi place personalitatea ei,prea egoistă,prea falsă ,când vede că are nevoie de cei din jurul ei,iar Will (care apropo trebuie să mai apară şi el în fic)deşi stă cu ea,e un fel de suport moral,trebuie să-i asculte toate insultele(nemernic,nemernic,bla,bla,bla,nemernic)eu o lăsam cu ifosele ei,dar deeee... Will o iubeşte(mi-e milă)cred că Mirabela este femeia modernă care refuză să creadă că bărbaţii sunt "Sexul Tare"iar noi doar frumoase,am început să o iau pe alte căi.
Ştiu că doar ce ai pus noul capitol dar eu vreau NEXT-ul,te rog[-o<
[Imagine: tumblr_llf1dfvyEZ1qg9bp2o1_500.gif]" Un mormânt îl satisface pe cel pentru care întreaga lume nu a fost de ajuns!"(referitor la bravura lui Alexandru Macedon)

Mulţumesc de comentarii >:D<

Lectură plăcută!

Capitolul unsprezece

Nu ajunseserăm decât de 10 minute, ne aşezaserăm de 9 minute şi a şi venit un chelner la noi să ne roage să nu mai facem atât de multă gălăgie, cerându-ne comanda.
I-am tras un picior pe sub masă lui Tudor, care stătea în faţa mea, pentru că tocmai se pregătea să scoată cine ştie ce perlă şi nu voiam să fiu dată afară din local.
- Ăă, îl vrem pe Viorel!, a zis Mihai în schimb, ridicând ca un obsedat din sprâncene, făcându-l instantaneu pe chelnerul urâţel să se sperie. Era un tip fără trăsături speciale, cu un nas cam strâmb şi cu o faţă foarte expresivă.
- Şi încă nu am studiat meniul, te anunţăm noi când!, a strigat şi Tudorel, neputând să se abţină.
Doamne! Ce colegi trăzniţi. Chelnerul voia să facă cale întoarsă, când Mihăiţă l-a prins de haină ( s-a speriat grozav, probabil credea că amicul nostru era gay... Sau ceva ). Oricum, a fost foarte amuzant cum era să scape carneţelul pe care nota pe jos şi poate şi să se scape pe el; avea o faţă, de parcă venise Al Treilea Război Mondial!
Bineînţeles, ne-a stârnit tuturor râsul.
- Omule, vorbesc serios. Sunt prieten cu Viorel, aşa că du-te dracului odată şi zi că a venit Mihai- Boabă, până nu mă enervez...
Fusese într-adevăr patetic de „fioros”. Tipul a plecat imediat, dând din cap. Bine, el chiar o luase de bună.
-Ăăă, amice, trebuie să mai exersezi, am spus neîncrezătoare şi acesta a dat din umeri. Şi care e faza cu „ boabă”? , am afăugat rapid, uşor amuzată.
- Eh, ne ştim de când eram eu mic şi îmi dădea cu pumnul în cap, zicându-mi mereu că-s ca o boabă, nu ştiu unde e poanta...
Era rândul meu să dau din umeri, Tudor a căscat.
Între timp mi-am apucat meniul şi am început să îl studiez.
Scria pe undeva : friptură de vacă. Oh, nu cred că voiam să încerc aşa ceva. Avea de gând să iau ceva de porc, ok – muream de foame, şi poate un pahar de vin. Ah, da, asta mergea perfect. Oh, aveau şi sărmăluţe, dar nu prea aveam poftă...
În timp ce eu mă băteam acolo cu meniul, gândindu-mă ce să comand, Mădălina ce stătea lângă mine mi-a dat un cot de era să cad de pe scaun. Mi-am întors repede privirea spre ea, aceasta mi-a făcut semn să fiu ceva mai discretă. Ceilalţi vorbeau despre nu ştiu ce chestiune.
- Ce-i?, am întrebat-o în şoaptă.
Şi-a aplecat capul în partea dreaptă, pentru a mă îndemna să mă uit în partea aceea, ceea ce am şi făcut.
- Nu văd nimic.
Îmi arăta spre o masă unde era un cuplu şi vreo două tipe, la care stătea o femeie ( cu spatele ) luându-le comanda. Era şi ea îmbrăcată în alb şi roşu, ce părea să reprezinte acest loc. Mare lucru...
- Eşti tufă de Veneţia, varzo. Aia nu e Liliana...?
S-a abţinut să nu ţipe dar părea exasperată de ignoranţa mea. Mi-am mijit ochii şi chiar în clipa aceea femeia s-a întors, cu carneţelul în mână îndreptându-se spre bucătărie. Blondă cum o ştiam dintotdeauna, aceeaşi ochi şi cu o tunsoare scurtă, părul neajungându-i nici până la umeri, cu breton – bob. Oh, frate, chiar ea era! Era ea!
M-am ridicat ca o idioată în picioare şi mi-am pironit atenţia asupra ei, făcându-i pe ceilalţi să se uite la mine ciudat. M-am aşezat după repede la loc şi chiar când voiau să mă întrebe ce s-a întâmplat, m-a salvat Viorel, tipul cu localul pe care nu îl cunoşteam.
Mihăiţă s-a ridicat.
- Amice!
Vai! Val de îmbrăţişări, fără pupături pe obraz ( bun! ), toate erau distractive. Tipul era de înălţime medie, bine făcut, cu o faţă veselă, nu prea frumos, roşu tot la faţă cu părul şaten şi ochii căprui. Părea de treabă la prima vedere.
Şi eu atunci mi-am amintit că sunt singura îmbrăcată ca la carte. Mi-am dat şi eu geaca, fularul, mânuşile şi fesul jos. Uh, de asta îmi era mie aşa cald!
- Uite, ei sunt colegii mei...
- Poţi să ne spui „ Toată Lumea!”, am exclamat eu rapid, zâmbind şi complimentându-i localul, un loc foarte fain. A chicotit.
- Mulţam, „ Toată Lumea”, mă bucur că îţi place. Voi comandaţi ce vreţi, e din partea casei... O să trimit un chelner la voi. Amice, dacă vrei ceva, doar ţipă... Sau, nu! Mai bine nu ţipa, a început să râdă şi după ne-a făcut cu mâna, dispărând într-o cameră în care habar nu am ce se afla. Şi nici nu mă interesa.
Acum îmi venea mintea ca lumea la cap.
O văzusem pe Liliana.
Poate mi se păruse.
Adică, se poate să fi fost o persoană care semăna foarte bine cu ea, şi o văzusem de la depărtare. Într-adevăr, trebuia recunoscut faptul că semăna foarte tare cu persoana pe care o cunoşteam eu, dar acesta nu putea fii un lucru sigur. Şi chiar dacă era ea, nu puteam face mare lucru. Poate doar mă duceam până la ea şi o salutam, dacă asta nu ar fi speriat-o înde-ajuns cât să nici nu vorbească cu mine. Mai bine o evitam. Şi totuşi, de ce mă întâlnisem aici cu ea, de o văzusem? De ce? De ce? Oh, asta suna a disperare şi starea mea de foarte bună dispoziţie se transformase în anxietate. Am respirat adânc şi între timp mi-am adâncit ochii în meniu, luând o decizie pentru comandă.
Îmi întorsesem privirea spre Bia, pentru a o întreba ce vrea să pape, când la masa noastră a apărut cineva pentru a ne lua comanda, de data aceasta o voce de femeie. Atât de cunoscută.
Rapid, mi-am pironit ochii asupra ei şi am încercat să îmi ascund surpriza. Mă observa şi ea, acum. Avea gura uşor întredeschisă şi ochii mari, parcă vrând să mă ignore.
Nota mecanic ceea ce îi spuneau ceilalţi, i-am zis şi eu ce vreau, a dat din cap şi a plecat, spunând că vom primi în scurt timp ceea ce dorim. Rămăsesem mută. Nu se schimbase prea mult, deşi părea ceva mai bătrână, poate că muncise prea mult în ultima perioadă.
Nu îmi venae să cred că dădusem de ea aici!
Coincidenţele vieţii!
- Auzi, Ela, dar aia nu era..., se pregătea şi bruneta să mă întrebe, total confuză de eveniment. M-am mulţumit să oftez şi să dau pozitiv din cap. Nu era cazul să mă întrece ce s-a întâmplat, de ce era aici şi alte lucruri asemănătoare căci nici eu nu aveam nici cea mai mică idee de ce se întâmpla, de fapt...
Când ni s-a adus comanda, a venit tipul speriat de mai devreme, probabil făcuse ea un schimb. Ceea ce nu mă încânta de nicio culoare, dar nici nu ar fi trebuit să mă deranjeze, având în vedere că nici nu aveam ce să fac în această privinţă. Dacă Liliana a plecat şi l-a părăsit pe tata, cu propriile ei motive întemeiate, nu aveam niciun motiv să mă bag în viaţa ei actuală. Şi aveam să plec din acest loc repede, fără să trebuiască să îi stric ei noua existenţă şi fără să mă amărăsc şi mai tare.
În cele din urmă am băut două pahare de vin şi mă simţeam bine. Aşa că m-am ridicat şi am mers să dansez, nici nu ştiu cum o făceam având în vedere că muzica era tare ciudată, sau aşa mi se părea mie, nerecunoscând genul. Majoritatea mi-a urmat gestul, şi nici nu îmi dădeam seama dacă mă mişc cu adevărat sau mă învârt pur şi simplu şi mă uit la tavan. Râdeam ca proasta, m-am aşezat pe scaun şi am mai turnat un pahar de vin; spre final uitasem numărătoarea.
Cred că mă îmbătasem, nu mai vedeam bine, se cam învârtea localul cu mine şi continuam să râd, de parcă viaţa doar asta însemna. Când a venit proprietarul pentru a-şi lua la revedere, i-am zis că e super tare, că e un om fain, că vinul lui e cel mai bun şi începusem să aberez multe prostii când Bianca mi-a astupat gura şi Mădălina mi-a dat o palmă peste cap. Ceea ce a părut să îl amuze pe Viorel, punându-ne la dispoziţie un fel de dubiţă pentru a ajunge acasă. Mihai tocmai voia să accepte oferta, dar nu i-am dat voie.
- Cum se poate? – îi muşcasem degetele Biancăi pentru a-mi da drumul. Mergem pe jos, e aşa frumos afară. Ce, cât e ceasu’? ( s-a auzit din spate : treeei! ) – Doar atât? Nu contează, e fain, uite, e şi cald. Ne descurcăm dar mulţumim de ofertă!
Cu acestea fiind spuse, şatenul a zâmbit larg, ce era aşa amuzant? Şi ne-a salutat pe toţi, noi făcând cale întoarsă. Doar că eu habar nu aveam unde eram şi cum ne puteam întoarce în casa în care locuiam.
- Miiiirceeeea? Începusem să strig disperată, vocea mea sunând mai tare ca un miorlăit, fiind şi rugătoare. Tocmai îi transmiteam din ochi că aş vrea să mă care în spate.
- Nuuu! Nu, nu şi iar nu. Stai cuminte, pe bune!, începuse rapid să se apere, nevrând să fie iar tratat ca un măgar, sau orice se poate călări. Bineînţeles, nu în sensul de a face contact sexual, eu mă refeream doar la... Oh, de ce trebuia să îmi explic eu lucrurile astea? Era prea ameţeală afară şi mie chiar îmi era cald, mă cam ardea pe gât, sau îmi bolborosea stomacul ceva? Cred că mâncasem prea multă friptură.
- Te duc eu, Ela! În timp ce zicea asta, Tudor s-a împiedicat şi a căzut cu botul într-o piatră, ţâşnindu-i sângele. Nu avea treabă, se clătina pe trei cărări ( ca mine? ) şi nu îl deranja sângele, deşi probabil mâinea avea să o facă.
Mircea a oftat văzând eroul ce voia să mă ajute şi mi-a făcut semn să îi sar în spate, ceea ce am şi făcut. Am început să îl trag de urechi.
- Mă doare!, îmi zicea.
- Nu-mi pasăăăă!, articulam veselă şi ceilalţi păreau să fie atenţi doar la ce făceam noi.
- Mi-e frig, dă-mi fesu’!, mai spunea.
- Nu! E al meu, l-am câştigat corect. Acu’ taci şi condu acolo, şi nu fii zgârcit la viteză!, îi răspundeam şi eu pe acelaşi ton voios, şi cu adevărat beat.
Chiar dacă nu eram pe picioarele mele, îmi dădeam seama că ceva era în neregulă, mergeam de ceva vreme şi nu ajunsesem la casă.
- Ne-am rătăcit..., zise dintr-o dată Mihai , uitându-se confuz în toate părţile.
Stăteam în faţa unei pensiuni, nu prea luxoase de altfel, dar părea destul de OK şi curată. Am intrat pe poartă şi eu am fost nevoită să mă dau jos de pe Mircea. Nu înţelegeam de ce. Ca să nu facem impresie proastă, mă lămurea el. De ce puteam să facem astfel o impresie nu prea bună? Ăăă, eram prea beată pentru a mă mai putea gândi la asta. Mă ţinea de braţ pentru a avea grijă să nu mă prăbuşesc, iar eu chiar făceam un efort să calc corect.
Am bătut de trei ori la uşă, nu răspundea nimeni. Mihai se pregătea să înjure. Dar afară era un fel de leagăn şi am văzut că era cineva acolo; între timp se părea că a ieşit şi cineva să răspundă iar eu m-am dus spre persoana de acolo. Era chiar Alexandru! Oh, prea multe pentru o singură zi / noapte. Eu eram deja pe calea somnului, dacă îmi ţineam ochii închişi mai mult de patru secunde, adormeam.
- Bau!, am strigat foarte veselă, speriindu-l. Aţipise afară. Ce copil!
- Uau, ce faci aici?, a ridicat din sprâncene, ridicându-se.
Am chicotit şi am încercat să îi explic, se părea că îmi reuşise.
- Eşti cam beată, nu?, m-a întrebat într-un final.
I-am făcut cu ochiul.
- Cine? Eu? Ţi se pare, nu consum alcool!
În timp ce mă pregăteam să îi spun un lucru pe care l-am uitat instantaneu, mi-am auzit numele strigat, i-am făcut cu mâna şi am dispărut. Colegii mi-au zis că aici erau cazaţi şi cei de la liceul nostru şi eu am făcut pe proasta, m-am pus iar în spatele lui Mircea, găsiseră îndrumare, şi am adormit. Nu ştiu cum se poate aşa ceva, dar am ţinut ochii închişi mai mult de 10 secunde şi chiar nu am mai ştiut de mine.

Se pare că după ce am ajuns la casă, băieţii au mai stat o grămadă şi s-au jucat cărţi, au băut ( ei ştiu ce ) şi cine ştie ce au mai făcut. Doh, aş fi vrut să fiu şi eu acolo dar nu se putuse. Oricum dimineaţă când m-am trezit era deja ora doisprezece, se treziseră toţi nu de mai mult de zece minute. M-am dus în bucătărie şi am încercat să găsesc ceva de mâncare, doar că nu era nimic. În sufragerie era dezastru, bine că ne spusese proprietarul că nu contează câtă mizerie facem atâta vreme cât nu distrugem mobilier sau altceva, că face acesta curat. Ştiu că era nesimţire dar noi eram doar nişte adolescenţi „sălbatici” cum ne spune proful de Filozofie, şi chiar nu ne plăcea să facem curat în urma noastră.
- Mă, pizzeri există în oraşu’ ăsta?, am strigat eu supărată, mă durea şi capul. M-am trântit pe un fotoliu, ne uitam iar la televizor. Mihai ne-a anunţat că da şi chiar când voia să sune pentru o comandă gigantică, telefonul lui a făcut zgomot. A răspuns, n-am habar ce a vorbit apoi m-a anunţat:
- Mira, era Viorel. Zicea că ai o cunoştinţă care lucrează la el la bar şi că vrea să te vadă, mi-a dat un număr...
Mi-a aruncat telefonul lui şi eu am notat cifrele. Oh, deci aşa, Lili chiar voia să vorbească cu mine. Am zâmbit larg.
- Eu vreau pizza cu de toate!, am anunţat şi după toţi au început să îşi strige preferinţele.
Am sunat-o pe blondă doar după ce am mâncat şi ne-am uitat iar la desene pe Cartoon Network. Au zis că nu or să facă prea multe în lipsa mea, ci doar o să îşi pregătească bagajele şi unii mai merg la cumpărături. Pe seară ne căram, din păcate. Nici nu îmi venea să cred, parcă nu făcuserăm nimic de când veniserăm aici. În treacăt, făcusem şi nişte poze şi cât am mâncat pizza am scos aparatul şi ne-am pozat. Au fost cele mai bune fotografii făcute vreodată!

Eu am sunat-o pe Liliana. Eram sigură că era aceasta; mi-a răspuns rapid.
- Alo, sunt Mirabela!
Vai, chiar mă durea capul după beţia de azinoapte, radiaţiile transmise de mobil mă făceau să bubui.
- Ela... Sunt Liliana... Scuze că te deranjez, m-am gândit că ar fi bine să vorbim, meriţi o... explicaţie, nu? Eu...
Îi era dificil să vorbească cu mine dar eu chiar voiam să o văd.
- Calmează-te! Oh, eu de abia aştept să... fim faţă în faţă. Mi-a fost dor de tine. Nu trebuie să îmi explici mie nimic. Ştii, nu prea ştiu să mai ajung la barul ăla aşa că nu ştiu... Ne putem vedea mai aproape de unde sunt eu cazată?
I-am dat adresa după ce a consimţit, urma să ne întâlnim într-un magazin pe care îl cunoştea şi ea, şi eu între timp aveam să fac nişte cumpărături. Da, asta era rezonabil.
Mi-am luat alte haine pe mine, mi-am făcut bagajul şi am ieşit, ceilalţi erau deja daţi dispăruţi, ei ştiau pe unde. L-am salutat pe cel ce ne închiriase casa, pentru că era afară şi el mi-a zâmbit larg dând din cap.
Tocmai atunci mi-a sunat mobilul, primisem un mesaj. De la Cristi.

[center] Suntem bine. Azi plecăm şi noi. Tata e O.K.
Suntem încă supăraţi pe tine, da? Distrează-te! Te salută cu toţii.
[/center]

Am dat din cap fericită, conştientă că sunt în plină stradă şi că gestul cine ştie cum poate fii interpretat şi de cine, în fine – nu era ca şi cum aş fi fost prea interesată de acest fapt.
Ajungând curând în mega –magazinul acela, pentru că era mare, am dat nas în nas cu blonda, la intrare.
- B... Bună!..., a reuşit să spună.
I-am zâmbit şi am îmbrăţişat-o, fără alte gesturi. Chiar nu îi purtam ranchiună, îmi era dor de ea, îmi lipsise la nebunie, mă obişnuisem mult cu ea şi acum chiar era o surpriză să o întâlnesc. Se părea că şi ea este bucuroasă pentru reacţia mea. Am intrat împreună şi „cică” ne uitam la nişte articole.
- Mi-a fost dor de tine. Ce ai mai făcut?
A dat din umeri, studiind un fular.
- Ştii tu... M-am ( cam ) stabilit aici, am stat o vreme la fratele meu, apoi am întâlnit pe cineva şi...
Rămăsese rapid fără cuvinte. Dar înţelesesem ce voia să spună.
- Pricep. Mă bucur pentru tine!
Nu fusesem foarte convingătoare, dar chiar nu aveam resentimente faţă de ea. Doar că mi-ar fi plăcut mai tare să îmi spună că se întoarce cu mine, la tata şi că... Totul o să fie ca înainte. Da, basmele nu există în realitate. Avusesem speranţa aceasta ascunsă în suflet tot timpul, deşi nu o recunoşteam nici faţă de mine. Acum se spulberase total.
- Eh..., trebuia să o iau de la capăt. Îmi cer iertare... Dar tu, tu ce mai faci? Ştiu că sună fals dar mi-ai lipsit, mult!
Oi fi fost cam proastă, dar o credeam. I-am povestit în mare parte cum stăteam cu şcoala şi alte lucruri. Mă asculta absorbită.
Nu ştiu când a trecut timpul aşa, aiurea. Ea a început să îmi dea detalii despre viaţa ei actuală, cum lucrează la acel bar şi stă cu un tip cumsecade şi că acum se ocupă de formalităţile unei adopţii ( aş minţi dacă aş spune că nu m-a durut chestiunea )... Şi alte lucruri asemănătoare, care mă afundau şi mai tare şi mă făceau să fiu mai conştientă ca oricând de faptul că ea nu o să se întoarcă niciodată la noi.
De aceea, m-a surprins următoarea întrebare pe care mi-a pus-o.
- El ce mai face?
Am tăcut, la început, neştiind ce îi pot spune despre viaţa noastră actuală. După care, am oftat.
- Nu e mare lucru de zis. E bine şi nu prea. Doctorul zice că tratamentul ăsta pe care îl face depinde de la organism la organism, şi al lui nu reacţionează prea formidabil. Hei, dar ne descurcăm noi!
Am încercat să o spun pe un ton foarte convingător, nu ştiu cât mi-a ieşit.
- Voi?, a întrebat confuză.
Am ridicat dintr-o sprânceană. Oare ce voia să spună?
- Da. Eu şi tata. Noi doi, am răspuns aproape sec. Aceasta mi-a cercetat puţin chipul, îngrijorată.
- Dar asta nu e bine, nu poţi sta să îl îngrijeşti tot timpul... Doar nu faci asta, nu? Poţi să angajezi o asistentă sau...
A tăcut brusc.
Cred că din cauza expresiei mele.
Îmi venea să ţip la ea: ce te bagi? Ne-ai părăsit şi aia e! Nu ar trebui să te mai intereseze dacă am eu grijă de el sau dacă nu, sau ce s-ar mai întâmpla. Tu nu mai faci parte din viaţa noastră aşa că poţi face cale întoarsă, pa şi pusi, nu ştiu dacă să mai fiu veselă că ne-am întâlnit!
Bineînţeles, erau reacţii pe care le-am ţinut în mine şi erau create din cauza furiei, normal.
- Scuze..., a îngăimat ruşinată, nemaiuitându-se la mine.
Am crezut că dacă o să o revăd o să pot vorbi cu ea ca înainte. Dar nu se mai putea. Desigur, mă bucuram că avea o viaţă mai bună, tipul acesta nu o bătea. Era o femeie extraordinară şi merita ce-i mai bun, însă... Nu mai puteam fii ca înainte, noi nouă. Nu ne mai puteam comporta la fel. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Adevărul este că se întâmplase. O încordare ciudată ne-a cuprins pe amândouă, nemaiavând cuvinte pentru a rosti, de parcă epuizasem toate subiectele posibile între noi-
- O să păstrez numărul tău. Şi tu ar trebui... Dacă ai nevoie de ceva, mă poţi suna....
Eram pe picior de plecare când a spus asta. Nu mai puteam sta aici, luasem câte ceva şi nu mai vorbeam, era stânjenitor.
- Nu ştiu. Nu vreau să te deranjez, acum... ( cum puteam spune : tu ai o altă familie, fără să o jignesc, fără a suna ca un reproş... Nu puteam ). Am tăcut.
- Nu deranjezi pe nimeni! Ştie că sunt aici şi chiar nu are nimic împotrivă, ştii?
Nici nu vreau să ştiu!
Am dat din cap pe jumătate veselă, deşi falsă, şi mi-am luat la revedere îmbrăţişând-o strâns şi promiţându-i că îi păstrez numărul, deşi nu aveam de gând să o mai sun vreodată. Nu mai puteam.
A plecat într-o parte iar eu în cea opusă, aşa cum nici drumurile noastre nu se vor mai încrucişa niciodată. Chiar ţinusem la această persoană. O vrusesem alături de tatăl meu , dar nu se mai putea.
Ce ciudat!
Dacă nu ar fi părăsit-o pe mama, tata nu ar fi fost niciodată în această situaţie! Asta nu suna prea bine, din partea mea; povestea era moartă şi îngropată, cred... Eh, era zombi! Umor negru, aveam şi eu nevoie de el uneori. Şi totuşi, e adevărat, el a lăsat-o pe mama cu doi copii, într-un fel sau altul, şi-a ( cam ) câştigat dispreţul nostru şi viaţa l-a pedepsit pentru ce a făcut şi pentru că a maltratat-o pe Liliana. Acum îi erau înapoiante toate, cu dobândă, căci aşa se întâmplă întotdeauna.
Dar nu conta!
Mergeam mai departe. Cu paşi repezi, apoi alergând, m-am întors la casă, am ieşit afară cu colegii şi ne-am bătut în zăpadă, făăr milă. Peste noapte ninsese iar şi se făcuse destulă pentru a ne spăla zdravăn. Spre seară, când am realizat că e târziu, am intrat în casă, ne-am schimbat, ne-am aranjat bagajul cum trebuia, am înmânat cheile proprietarului şi am plătit, apoi... Direcţia la gară. Stăteam cu toţii în faţa casei, asigurându-ne că nu am uitat nimic.
- A fost frumos!, a spus Tudor, aproape profund. Am început să râdem.
- Nu fii dramatic, păpuşel. Hai că pierdem trenul!, i-a tăiat Elena macaroana. Era spre asfinţit, foarte frumos. Un soare straniu apăruse pe cer, razele sale fiind extraordinare în contrast cu albul imaculat al zăpezii. Ne-am urcat în autobuz fără tragere de inimă, ştiind că nu vom mai fii niciodată în această situaţie. Că nu vom mai putea pleca într-o astfel de excursie împreună, că s-ar putea să fie ultima, având în vedere că era ultimul an şi se apropia bacul. Eram trişti, trişti şi totodată fericiţi. Părăseam acest loc magic în care ne distrasem de minune, unde băusem ca porcii şi avusesem fiecare câte un moment magic. Ştiam că nu ne vom mai întâlni cu acest timp, niciodată. Şi asta ne făcea să fim deprimaţi, să înţelegem că vremea trece peste noi şi că nu am profitat înde-ajuns de timpul cât am fost împreună.
Nimeni nu a zis nimic în autobuz. Am tăcut cu toţii, uitându-ne pe geam la reflexia soarelui, spunând, probabil, fiecare în gând : adio timpuri frumoase cu care nu ne vom mai întâlni niciodată.
Prietenia noastră nu avea să ţină veşnic, o ştiam. Dar acum, acum părea de nepătruns, eternă. Părea că orice s-ar întâmpla, noi vom fii întotdeauna ca acum, într-o legătură prea strânsă pentru a fii ruptă. Ca şi cum am fii fost destinaţi la o viaţă pentru totdeauna împreună, fericiţi. Totuşi, ştiam cu toţii că aceasta era o simplă minciună. Un basm.

Eheee...capitol nou :Dfrumos,frumos,frumos...chiar nu mă aşteptam să o întâlnească pe Liliana acolo (cine s-ar fi aşteptat??)
Partea mea favorită...finalul capitolului,m-a cuprins aşa un sentiment de nostalgie (nu ştiu de ce???)...în fine...Will când apare???? (marea mea durere) :)) o să te bat la cap până îl aduci în peisaj (nu o lua drept o ameninţare)mă mulţumesc dacă apare şi în ultimul capitol dar să apară :)) :study:
Aşaaaaaa....spor în continuare la scris!!!!!...
[Imagine: tumblr_llf1dfvyEZ1qg9bp2o1_500.gif]" Un mormânt îl satisface pe cel pentru care întreaga lume nu a fost de ajuns!"(referitor la bravura lui Alexandru Macedon)

vai! ce capitol frumor.
cam melancolic. intalnirea cu liliana a fost surprinzatoare.
reinvie personajele mai vechi. oare aura si will ce mai fac?
n-ai mai pomenit nimic de ei de ceva vreme.
oricum, un capitol superb si il astept si pe urmatorul
Hi :3

Ah , mulţumesc enorm de comentarii şi scuzaţi-mi întârzierea * hugs hugs * sper să citiţi în continuare şi să vă placă. Am venit cu următorul capitol.

Lectură plăcută >:D<!

Capitolul doisprezece


Când am ajuns acasă, era destul de târziu. Aşa că am intrat discret, tata dormea, şi m-am dus la mine în dormitor. Am aruncat bagajul cât colo şi am privit mânuţa de la telefon, zâmbind şi punându-l pe măsuţa de lângă pat. Am oftat, uitându-mă la tavan. Mi-era lene să mă dezbrac. Mi-am dat geaca jos şi am închis ochii, adormind rapid cu gândul la weekendul petrecut la munte.
Dimineaţa a sosit rapid şi asta nu m-a surprins deloc, mi-am luat ghiozdanul în treacăt. Oglinda mă arăta somnoroasă, dar nu dezastru ambulant şi asta mă făcea să mă simt bine.
- ’Neaţa, tata, am zis somnoroasă, observându-l în bucătărie. Mânca. Era treaz aşa de dimineaţă, ce chestiune, eu aş fi dormit dacă eram în locul lui. Totuşi, avea nişte cearcăne uriaşe.
- Bună, Ela. Cum a fost?
I-am ignorat întrebarea.
- Lasă asta. Eşti bine?
Văzându-mă atât de exasperată, a început să râdă asigurându-mă că doar nu a prea putut dormi, dar că este foarte bine. Nu l-am prea crezut, mai ales pentru că a schimbat rapid subiectul spunându-mi că vine nu-ştiu-cine la el, după-amiază.
Mi-am amintit, fără să vreau, de Liliana. De faptul că am întâlnit-o. Ce ar fi zis el dacă ar fii ştiut toate... Detaliile despre viaţa ei? Nici nu vreau să aflu!
Am ieşit înainte să mă cuprindă tristeţea, am urcat în maşină şi direcţia a fost liceul. Am convenit cu toţi colegii să apărem încă de la prima oră, să fim un exemplu pentru toţi cei dinaintea noatră care ajungeau într-a doisprezecea şi nu mai dădeau pe la liceu. Să fim mai originali decât ceilalţi şi eu adoram spiritul nostru de echipă, că eram o clasă atât de unită. Plus că, ne gândeam noi, acesta era ultimul an împreună, trebuia să profităm cât mai mult de el şi să stăm la şcoală cât mai mult. Încercând să nu întărâtăm profesorii într-atât încât să nu ne bage în examen, desigur.
Intrând în clasă, am dat de colegii mei adormiţi, cu capetele pe bancă, încercând probabil să adoarmă, deşi nu era un mediu prea favorabil pentru asta. Nu am salutat, ci m-am aşezat pe scaun, am luat aceeaşi poziţie ca şi ceilalţi şi am închis ochii, încercând şi eu să îmi fac somnul de dimineaţă. Nu aveam habar ce oră era prima, dar nici nu mă interesa prea tare.
Nici nu ştiu cum a trecut ziua, nu am fost atentă mai la nimic, fiind plictisită de orice din jurul meu. Ceilalţi au discutat despre cum a fost la munte, alţii vorbeau de fotografiile pe care le făcuserăm ( mi-am notat în minte să întreb şi eu de ele, mai târziu ). Oricum, când a venit sfârşitul programului, nu mai eram somnoroasă şi chiar aveam chef de învăţat. Eu?! Să am chef de aşa ceva? Cred că se întoarce lumea cu susul în jos! Nu, mai degrabă mă gândeam că bacalaureatul se apropie, cu paşi extraordinari de repezi şi chiar nu voiam să iau note mici. Era exclus să îl pic, dacă nu voiam să îmi distrug viaţa.
- No, no, Bia. Nu pot, eu chiar mă duc să studiez, acum sunt pe română, după mă bag şi pe celelalte. Aş vrea eu să ies, acu’ nu se poate. Şi mâine are tata programare la doctor, so... Later, maybe?!, încercam să îi explic prietenei mele că nu pot să vin azi la ea. A oftat, resemnată şi au convenit că doar ea şi Mădălina vor viziona filmul acela în seara ce venea. Am scos limba la ele şi am plecat, sperând că nu s-au supărat prea tare. Oricum, văzusem College în 2008, când apăruse. Nu aveam chef să îl revăd. Deşi nu asta era problema în sine.
Când ieşeam din clădire, îndreptându-mă spre locul în care parcasem maşina, am dat nas în nas cu Alexandru, tocmai încheia o convorbire telefonică. Mi-a zâmbit destul de timid şi, salutându-mă, am observat că se chinuia să îmi spună ceva. Asta m-a făcut să oftez, uşor exasperată.
- Uite ce e, dacă ai ceva de zis, ciripeşte, n-am timp azi de d’astea!, am zis plictisită, fluturându-i cheile maşinii prin faţă. Chiar trebuise să depun efort pentru asta, adică să îmi ridic braţul la nivelul chipului său. Hei, nu era vina mea că el avea 1,94 ( ? ), nu?
- Ăăă, da! Scuze, nu prea m-am obişnuit cu... Chestia asta. Mă întrebam dacă nu vrei să... Ăă, nu ştiu, ăă, ieşim pe undeva azi, sau mâine? Sau... În vreo zi oarecare?!
S-a înroşit uşor la faţă şi a privit cerul înnorat, părând fascinat de norii gri ce se aşterneau de colo-colo.
- Nu pot, am răspuns scurt şi sec, după care am zâmbit. El nu se uita la mine, poate pentru că nu avea chef să fie respins uitându-se în ochii mei. Era chiar comic, ceea ce m-a făcut să continui : Nici azi, nici mâine. Poate miercuri?
A tresărit, după care un zâmbet inocent i s-a întipărit pe chip.
- Ok. Vorbim, nu?
Am dat din cap şi am plecat, lăsându-l în urma mea, neavând destulă dispoziţie pentru socializare. Şi oricum, eu nu îmi întorceam niciodată privirea.

[center] * [/center]

Cinci săptămâni au trecut ca prin farmec. Tot ceea ce am făcut memorabil a fost să învăţ; şi chiar mă pusesem serios cu burta pe carte, metaforic vorbind. Practic, nu îmi plăcea să stau pe cărţi. Am făcut rost de pozele din excursie, am ieşit cu Alexandru de multe ori; ultima dată am fost la el acasă şi mi-a arătat tot arsenalul său de muzică. Recunosc, a fost distractiv şi chiar îmi făcea plăcere ( oarecum ) să stau cu el.
Bianca a avut o mică altercaţie cu Mădălina, în urma serii în care s-au uitat la acel film. Niciuna dintre ele nu vrea să îmi spună care este adevărata problemă, dar presupun că o vor rezolva, la un moment dat. E dificil pentru mine să mă descurc cu ele, având în vedere că nu pot lua partea nimănui. Sunt ambele foarte irascibile şi nu lasă niciuna de la ea.
Doctorul spune despre tata că se descurcă destul de bine cu tratamentul, dar că nu a avut progrese notabile; măcar nu a dat înapoi. Deşi mie nu mi se pare că arată extraordinar. Cristi nici măcar nu observase asta, probabil a fost şi părintele nostru foarte fericit că şi-a văzut nepoţii şi s-a decis să fie cât mai vioi şi, de ce nu, sănătos.
În orice caz, deşi ţineam legătura şi cu Aura, şi cu mama, ciudat chiar şi cu Jonathan, nu aveam chef de convorbiriile lor telefonice. Aura vorbea într-una despre Raul şi eu chiar mă gândeam că nu avem alt subiect de discuţie decât iubitul ei fabulos? Ei bine, speram să fie doar o pasă mai lungă, care va dispărea odată şi odată. Cu Jona aveam doar discuţii inteligente contradictorii, nu îl sufeream de nicio culoare iar mama îmi povestea ce mai face ea, de parcă viaţa ei ar fi fost atât de importantă pentru mine.
Eram şi eu foarte egoistă în această perioadă.
Sfârşitul lui noiembrie era foarte friguros, deja ajunsesem să ne îmbrăcăm mai gros ca înainte şi aşteptam odată vacanţa de iarnă, pentru că obosiserăm de atâta şcoală. S-ar fi crezut că ultimul an nu este chiar atât de greu pe planul acesta, dar pentru noi era extenuant, când toţi profesorii ni se urcau în cap şi ne cereau imposibilul, de parcă ei aveau marele examen şi nu noi.
- Păi Tibi nu mă obligă, evident, să nu cânt. Nu ştiu dacă îi place cu adevărat sau nu, dar nu mi-a făcut vreodată vreun reproş...
Stăteam afară, în incinta liceului, în tribună ( chiulisem ), eu şi Alexandru. Doream doar să mă relaxez puţin, neavând deloc dispoziţia necesară pentru Filozofie, nevrând să mai suport privirile ucigaşe ale celor două prietene ale mele, şi nici replicile vulgare ale lui Ştefan. Şi acum, chiar speram că tăcerea lui Sandi mă va alinta, într-un fel sau altul. În schimb, el începuse să vorbească aiurea despre verzi şi uscate şi asta tot din cauza mea, pentru că îi scoteam mereu ochii cu modul lui dat pe silenţios non-stop.
- Da, păi frate-tu pare un tip de gaşcă, am zis cu jumătate de gură, fără a mă uita la el.
- Mda. E bine să ai un frate; eh, cred că tu nu ştii cum e, nu?, m-a întrebat la rândul său, cu o voce destul de neatentă, probabil având şi el alte gânduri.
- Oh, ba da. Am şi eu unul, tot mai mare decât mine; dar e o poveste lungă...
Am tăcut amândoi. Era ceaţă afară, iar mie deja începuse să mi se facă frig. Chiar când voiam să mă ridic, mi-a sunat telefonul şi asta m-a făcut să tresar.
- Ce-i?, am răspuns pe jumătate nervoasă, cărându-mă din tribună şi făcându-i cu mâna lui Sandi. Nu mai aveam chef să stau la ore, aşa că mă întrebtam spre casă. Venisem pe jos azi.
- Mi bella, ce agresivă eşti azi; vrei să îţi verşi nervii pe mine? Ce drăguţ, ştiam eu că mă iubeşti.
Am oftat. Nici nu observasem cine mă apela.
- Aha. Lasă asta Will, n-am dispoziţia necesară. Ce faci?
Voiam să schimb direcţia conversaţiei, pentru că altfel m-ar fi scos şi mai tare din pepeni şi nici măcar nu era aici ca să îl pot lovi cum trebuie.
- Mă dau cu barca, viaţa e foarte frumoasă. Tu?
Tonul lui rămânea, ca întotdeauna, sarcastic incurabil. Doar că eu nu aveam prea mult chef de asta.
- Îhî. Eu mă duc acas’. Uite ce e, chiar sunt prost dispusă. Dacă vrei ceva zi, dacă nu – ceau şi pusi, bine?, am zis uşor exasperată, fiind gata să apăs butonul roşu. Nici eu nu prea pricepeam ce era cu mine. Cred că eram plină de probleme în ultima vreme, minuscule dar care mă atacau din toate părţile.
- Voiam doar să te salut, irascibilo. Apropo, s-ar putea să vezi un tip prin oraş care arată la fel ca mine, ştii tu – înalt, superb, blond, ochi albaştrii, ştii doar cum arăt – a râs cam forţat – ok, dacă îl vezi, nu sunt eu.
Am tăcut câteva secunde după care am râs şi eu.
- Fratele tău geamăn e p’aici?, am întrebat atotştiutoare, făcându-l să înţeleagă că am auzit eu câte ceva despre această chestiune.
A oftat.
- Mă rog, e un ticălos aşa că nu ştiu cât de bine ar fi să stai în preajma sa. Bineînţeles, tu faci ce vrei..., zise pe un ton ironic. De parcă eu aveam chef să mă încurc cu toţi blonzii posibili.
- Aoleu, stai chill. Am avut parte deja de unul asemănător, de ce aş vrea doi ca tine? Şi, Will, şi tu eşti ticălos, am adăugat scurt, punându-l la punct.
- Da, sunt. Dar în felul drăguţ şi sincer. Aici nu semănăm. S-a auzit brusc un zgomot şi o voce groasă de bărbat strigându-i numele. S-a grăbit să închidă: scuze, tre’ să fug. Ai grijă de tine. Pa!
Nu a mai aşteptat să îi spun eu altceva, pur şi simplu mi-a închis în nas. Ceva ce în mod obişnuit era inacceptabil dar acum nu aveam chef de crize de isterie.
Când am ajuns acasă, am avut surpriza să îl găsesc pe Cristi acolo, zâmbindu-mi larg
şi anunţându-mă că a venit într-o vizită fulger. I-am zâmbit larg şi forţat, îmbrăţişându-l şi întrebându-l ce mai face. Nici de asta nu eram încântată, de parcă eram obosită, extenuată de tot ceea ce se întâmpla. E ca atunci când un sentiment ciudat, apăsător, te macină. Ca un presentiment idiot. Eu nu aveam presentimente!
Totuşi, chiar când am ajuns eu, el era pe picior de plecare. Când l-am întrebat pe tata : ce-a fost asta? Mi-a răspuns că venise să ne verifice, pentru că i s-a părut forţat comportamentul lui de data trecută. Eu nu am mai zis nimic, fiind mulţumită să mă închid în propria cameră şi să mai învăţ ceva la istorie. Chiar dacă nu eram prea dispusă pentru aşa ceva, nici nu voiam să pierd timpul aiurea.
Aşa că a venit şi seara destul de curând. Zilele acestea treceau printr-un mod prea idiot, pur şi simplu zburau şi eu nu le mai înţelegeam. Timpul pleca prea repede pentru a avea timp să reacţionezi. Pregătisem ceva uşor pentru cină şi tata părea mulţumit. De fapt, chiar a început o discuţie.
- Cum a fost azi la liceu?
Întrebarea banală favorită a dânsului. Am dat din umeri.
- Ok.
Şi răspunsul meu scurt şi sec preferat.
- Aha. S-a întâmplat ceva?
Nu aveam chef de taclale.
- Nu. Sunt bine. Tu cum te mai simţi?
Mai degrabă mă forţam să îl chestionez pe această temă, având în vedere că îi ştiam deja replica.
- Sunt foarte bine.
O folosea ( cam ) întotdeauna, deci nu aveam niciodată idee de cum se prezenta în realitate.
- Şi, ce te-ai decis să urmezi în cele din urmă?, mi-a zis când tocmai îi dădeam un pahar cu apă. Am tresărit, nu eram deloc atentă.
- Poftim?
Nu înţelegeam la ce se referă, zilele astea eram cu adevărat blondă.
- La ce facultate vrei să dai, m-a lămurit scurt, pe un ton sec.
Aşezându-mă înapoi pe scaunul meu, am zis:
- Aa, asta? Ei bine, la Drept, cred. Nu sunt foarte decisă. O să dau la mai multe, Jurnalism, Drept şi Turism, sau ceva pe acolo, Relaţii cu Publicul...
- Hmmm... Ar fi bine să intrii la Drept, am nişte legături, ai putea face rost repede de o slujbă, ştii că se face şi practică, nu? Ar fi foarte convenabil...
Da, minunat! Am găsit ceva să îi placă şi lui. Brusc, nu mai eram aşa de entuziasmată. La urma urmei, mă duceam la Drept ca să îl pot învinge pe idiotul de Jonathan pe domeniul „lui”, ca să spun aşa, nu? Ei bine, şi? Şi ce? Ce era în neregulă cu asta? De fapt, chiar era, puteam eu să fac asta tot restul vieţii mele din cauza unui capriciu stupid care îmi tresărea într-o zi oarecare în urma unei discuţii telefonice?
Oh , eram prea confuză pentru a mă gândi acum la acest lucru. Aveam să văd în vară, când dădeam la facultate. Şi mai întâi aveam probleme cu bac-ul, trebuia să îl iau cu note maixme. Pentru amorul propriu, se înţelege. După masă o să merg să mai studiez puţin. Doar nişte ambiţie şi o să trec, la sigur.
- Vedem ce-o să fie, am spus plictisită, provocându-i un oftat prelung.
- Să te pui pe studiat bine, e greu la Drept.
Şi iar începea cu morala, cum trebuia să fac eu ca să fie „bine”, vai – minunat! Nu ştiu de ce mă deranja atâtd e tare să am această discuţie cu el, acum. Poate pentru că nu prea se interesase până acum pe acest plan. Oare când ne-a părăsit, pe mine, pe frate-meu şi pe mama s-a gândit la asta?! La unde voi merge eu la liceu, la facultate, ce o să fac în continuare? Dacă nu ar fi fost să fac eu atâtea prostii, ei bine nici nu m-aş fi aflat aici, acum, să stau cu el, să îl îngrijesc. La drept vorbind, nu avea ce să îmi ceară. Chiar dacă nu m-am sacrificat pe bune, nu am făcut foarte mari eforturi, dar gestul contează. Şi o parte din timpul meu i-am dedicat-o. Acum, ar trebui măcar să nu se bage în viaţa mea!
Oh, eram prea agresivă. De abia îmi dădeam seama de asta. Era din cauza furiei ciudate ce mă stăpânea. Aveam nevoie de nişte somn.
În cele din urmă a tăcut, eu am spălat vasele după care am mai citit câteva pagini şi m-am culcat. Fără vise, fără nimic altceva, durerea de cap pierdându-se undeva în somnul meu.

imi place foarte mult!
felul in care descrii, actiunea...se intampla multe intr-un capitol dar actiunea tot nu mi se pare grabita. imi place tot si imi place foarte foarte mult ca l-ai mai adus pe will in peisaj (prea putin dupa parerea mea) si ai pomenit si de aura pe-acolo.
astept capitolul urmator ^^.
ja ne si multa inspitatie!
Hi :3

ador acest capitol!
descrierea este extraordinara, ma face sa ma simt de parca as fi eu in locul Elei. imi place ca l-ai adus din nou pe Will in peiasj, nu foarte mult, dar e ok. abia astept sa vad daca Ela se va intalni cu fratele geaman a lui Will.
astept cu nerabdare urmatorul capitol!
iti doresc multa inspiratie mai departe!
[Imagine: 2rcpz12.jpg]

Cincizeci de minute ne despart privirile. Mă doare să te văd mereu atât de distant faţă de mine. Cu ea eşti simplu tu, cu mine de ce nu ai fi? Mă laşi să sper că într-o zi vei putea să-mi vorbeşti aşa cum şi eu încerc să îţi arăt că ţin la tine, dar eşti atât de orb încât nu vezi dincolo de această ceaţă densă pe care ai creat-o de unul singur. Flacăra ce trăieşte-n mine devine din ce-n ce mai puternică cu fiecare privire, cu fiecare literă pe care mi-o rosteşti, dar îmi este frică. Frică ca într-o bună zi această scânteie să se stingă în mometul în care te voi vedea de mână cu ea. Îţi cer un singur lucru, te implor nu mă lăsa în urmă. Nu mă lăsa să fiu doar o umbră a trecutului...

Will...Will la telefon!!!!! \:D/....un capitol superb :) faptul că Oliver(parcă) :D e în oraş face lucrurile mai interesante..."De parcă eu aveam chef să mă încurc cu toţi blonzii posibili" asta a fost tare =)) păi Will (blond), Mircea (blond), Alexandru (blond...de cele mai multe ori brunet :))) Oliver (blond) "publicul" consideră că Mira are ceva cu blonzii :))
În fine....replica "...la fel ca mine,stii tu - înalt, superb, blond :-J"....mi-a adus aminte cat de modest poate fi Will ;))
Cred că ai observat că nimeni nu stă să se uite după greşeli.....eu una nu le văd :D
Spor în continuare la scris :bv:
[Imagine: tumblr_llf1dfvyEZ1qg9bp2o1_500.gif]" Un mormânt îl satisface pe cel pentru care întreaga lume nu a fost de ajuns!"(referitor la bravura lui Alexandru Macedon)




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)