O trecem pe feminin

[Teru]

Salut ^_^"

Vreau să-mi cer scuze că nu am mai comentat până acum, dar ţi-am citit tot ficul şi mia plăcut enorm de mult *O* [ unul dintre preferatele mele ], şi mă bucur că ai continuat şi cu seria a doua :yes:
Capitolul a fost superb [ la fel ca şi celelalte ]. Într-un fel îmi pare rău de Ela că trebuie să stea să-l îngrijească pe tatăl ei, şi sper să nu regrete că a acceptat provocarea fratelui ei, deşi dacă vor merge la aceeaşi universitate lucrurile vor deveni mai mult decât interesant 8->
Cât despre tipul dintr-a 11 a, mă îndoiesc că va fi ceva, adică Ela e în a 12 a, şi la cum e ea nu cred că ar ieşi cu cineva mai mic la vârstă, totuşi poate mă înşel :-?

Atunci a fost clipa când Mircea a schimbat subiectul, începând să vorbească despre nu-ştiu-ce porcărie, doar-doar să nu mai audă combinaţii pe seama „ăluia” cu „mine”. Eh, da! Asta mi s-a părut amuzant!

Da, şi mie mi s-a părut amizant :)), şi cred [ sper ]că Mircea e puţin gelos :>
Cam atât am avut de zis, scuză-mă din nou că nu am comentat mai devreme, dar mai bine mai târziu decât niciodată :">
Sper să poţi să pui următorul capitol repede, şi multă inspiraţie [ nu că ai avea tu nevoie de ea :)) ]

:bye:

[edit]: postul cu numărul 230, impresionant @-)

[Teh]

Salutare tuturor !
Merci de comentarii !
Mă scuzaţi pt. mega întârziere dar acum am venit, sunt aici. Şi odată cu mine, şi un nou capitol.
notă : am probleme cu fi/fii , aşa că orice remarcă în ceea ce priveşte greşelile pe care le întâlniţi de acest gen, e bine primită ; )) thanks.
Sper să citiţi în continuare >:D< !
Lectură plăcută!

Capitolul trei

Majoritatea celor din clasa mea aveau optisprezece ani, aşa că nu era vreo problemă cu alcoolul. Iar, pentru ceilalţi, eram prea cunoscuţi în barul respectiv ca să mai ţină cont cineva de vârstă. S-ar părea că era doar o glumă : mergem la o bere. Majoritatea asta au comandat, eu mi-am luat un cocktail pentru că nu mai băusem de mult, la fel ca şi cele două cele mai bune prietene ale mele.
- Deci, mă gândeam să mergem la munte peste vreo trei săptămâni.
Până atunci eram ocupaţi să dezbatem ceva pe tema : de ce le plac băieţilor fetele siliconate, când Mihai s-a trezit să zică ceva total pe lângă subiect. Toţi ne-am uitat la el şi acesta a zâmbit larg, un obicei pe care îl avea de când îl cunoşteam.
- Explică-te, doar nu vrei să înţelegem noi ce se află în capu’ tău.
A replicat Mircea căscând şi asta l-a făcut să primească o palmă peste ceafă, din partea şatenului. Toţi am început să râdem.
- E simplu ca noapte bună, ai mei au un hotel acolo şi pot aranja ceva la jumate de preţ că nu are nimeni rezervări pentru perioada aia, aproape nimeni, înţelegeţi. Vorbesc cu ei, ţac-pac, mergem şi noi acolo că doar suntem în ultimu’ an şi n-am făcut nimic împreună, ne distrăm, bem ca porcii şi ne întoarcem acas’ ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Unii deja începuseră să accepte; bruneta se uita la mine întrebător, probabil gândindu-se la acelaşi lucru ca şi mine. Un weekend nu era mult, nu? Bine... Bine! Atunci –POATE – era posibil să îl las şi eu pe tata singur două zile şi să fug la munte. Oricum nu mai plecasem de mult într-o excursie. De când avusese el accidentul, nu îmi permiteam să îl las singur, dacă păţea ceva? Urma să îl am pe conştiinţă! La Cristi NU voiam să apelez. Era fratele meu şi îl iubeam o grămadă şi avea, într-adevăr, problemele lui. Ana născuse gemeni, nimeni nu se aştepta la asta, desigur, şi avusese o grămadă de probleme înainte şi după ce naşterea celor doi ( Marius şi Miriam ). De abia se puseseră şi ei pe picioare şi le era şi aşa greu, nu aveau nevoie de un bătrânel morocănos pe cap. Uf, asta suna groaznic, dar era adevărul. Era tatăl amândurora, şi totuşi eu eram mai capabilă să îi port de grijă. Pe o parte, era şi un fel de pedeapsă pentru toate bocănele pe care le înfăptuisem, nu?
- Mira! Hello!
Am tresărit şi atunci am realizat că Mihai stătea în faţa mea, privindu-mă în ochi şi întrebându-mă ce dracu făceam, mergeam sau nu. Majoritatea acceptase.
- Mă, nu ştiu. Vreau, dar n-am idee dacă pot. Trebuie să mă gândesc la asta, pricepi?
Toţi îmi cunoşteau problema, nu că aş fi fost eu să mă plâng la fiecare în parte, doar că s-a aflat, de la cine nici eu nu mai pricep, bârfa circula ca naiba peste tot. Aşa că m-am trezit într-o zi că toţi colegii mei îmi cunoşteau viaţa personală. Sau, mă rog, partea în care tatăl meu paralizase şi fusese părăsit de soţie ( din cauze necunoscute ) iar eu, vai de mine, rămăsesem singură să am grijă de el, ca ultimul copil bătut de soartă. Hei! Aşa se auzea peste tot, ce naiba însemna asta, nici nu îmi mai păsa.
Åžatenul ÅŸi-a dat ochii peste cap.
- Hai că se descurcă şi tac-tu un weekend, mă. E adult, e vaccinat, ce p*** mea.
Am dat din umeri şi am zâmbit aproape sarcastic, negăsind nimic potrivit de spus. Mircea a intervenit, de parcă aş fi avut nevoie.
- Mihaieee, eu zic să te duci să mai comanzi un rând de beri, sau ceva de genu’ ăsta. Vedem noi ce facem, nu trebuie să ţi-o scoţi peste tot, suntem în public.
Vai, dacă tonul acela ar fi fost folosit pentru a spune : eşti prost! Atunci se potrivea de minune. Am auzit un oftat lângă mine şi i-am zis Mădălinei că ar trebui să nu mai fie tristă, ce pana mea, eu eram victima aici. A început să râdă şi şi-a mai ridicat moralul.
- Treaba e că nu e nicio distracţie fără Mira cu noi, asta e clar!
A adăugat dragul de Mihăiţă înainte să se ducă să mai comande ceva, aşa cum îl pusese blondul. Între timp, telefonul meu vibra ca nebunul. Am ignorat muzica de pe fundal şi am reuşit să răspund, de abia înţelegând ceea ce zicea persoana care mă apelase.
- Aa, Aura! Nu ştiam că ţi-ai schimbat numărul, nu mi-ai zis asta!
Ridicam tonul ca să fiu sigură că mă auzea. A trebuit să ies din local, ca să pot vorbi omeneşte cu prietena mea. Nu ne mai auzisem de circa o săptămână, eu fusesem deprimată, era ocupată. Da , viaţa era frumoasă. Eu, deprimată! Auzi! Parcă nici nu mi se întâmplase asta, în clipa aceasta totul era trecut. Ce bine că începuse liceul, niciodată nu mă bucurasem atât de mult pentru un asemenea lucru.
- E numărul lui Cătăliiiin. Am priceput. Scuze că nu te-am mai sunat, am fost cu moralul la pământ şi nu am vrut să îţi stric zilele.
Auzind-o râzând, mi-am amintit de toate lucrurile pe care le făceam împreună şi ce fain era când stăteam să pierdem , doar noi două, vremea.
- Mda, Ela! Mi-e aşa un dor de tine. Ce enervant, suntem în ultimul an. Mi-e o frică de mor! Doamne, nu am aşteptat nicio clipă să sosească acest an, şi uite că a venit! E aşa nedrept. Nu putem sări peste el? Cred că nu! Offf! Şi o să fiu aşa de ocupată!
Aveam păreri uşor diferite, era normal, având în vedere că fiecare dintre noi creştea acum într-un mediu deloc asemănător, acum nu mai eram la fel. Pur şi simplu, eram diferite. Şi totuşi, o iubeam mult încă şi chiar era o fericire să discut cu ea.
- Eu, pe de altă parte, de abia am aşteptat să se termine vacanţa. Mă plictiseam grozav. Acu’ chiar am ieşit cu colegii mei, plănuiam o escapadă la munte. Viaţa-i mişto, mă Aura, mai distrează-te şi tu! Ia-l pe Raul şi plecaţi în Congo!
Mi-am amintit de momentul în care i-am spus directorului de la fosta mea şcoală că fratele meu e plecat în Congo. Mda, când fusese cât pe-aici să fiu dusă la o şcoală de corecţie pentru că o bătusem pe o anumită Mihaela, mă enervase cumplit pe acea vreme. Uau, timpuri atât de trecute... Parcă a fost acum o mie de ani.
Era incredibil faptul că cei doi încă se mai ţineau bine de relaţie, aveam impresia că într-o zi or să se căsătorească, zău dacă nu. Presupun că se iubeau mult, mult de tot.
- Uf! Aş vrea eu! Dar nu în Congo, asta-i sigur! Oh, trebuie să închid pentru că îl sună cineva pe Cătă ( e gagică-sa, o disperată, pe bune – nu-i aşa că e drăguţ? ). Te iubesc muuult, să mă mai suni tu, bine? Te pupăcesc, scumpilici!
I-am transmis şi eu la rândul meu multe îmbrăţişări şi o grămadă de dragoste, apoi am închis şi m-am dus înapoi la cocktail-ul meu. Între timp, cineva mi-l băuse. Circ şi alta nu!
- Cine a fost porcu’?
Am strigat destul de tare cât să atrag atenţia tuturor şi să îi fac să râdă, bineînţeles. Au început să se acuze unii pe alţii, făcându-mă şi pe mine să mă amuz.
Stătusem destul în bar şi băusem destul de mult, unul dintre colegii mei exagerase, nu-i era deloc bine. Chiar când ne-am aflat afară a început să vomite, bine că nu ne-a stropit pe niciunul dintre noi. Ne-am luat rămas-bun şi fiecare a plecat pe drumul său, pe străzile luminate artificial, în atmosfera frumoasă a serii ce tocmai coborâse asupra oraşului.
Nu mă deranjase niciodată să merg singură spre casă, aşa că nu m-am speriat când m-am văzut singură cuc pe trotuar. Liniştită, aşa cum eram întotdeauna, am lăsat paşii să mă conducă, ascultând muzică. ( Bine că îmi luasem căştile cu mine, exista altfel riscul să mor de plictiseală ).
Sincer, nu aveam chef să ajung prea repede acasă, aveam un sentiment foarte apăsător asupra mea de fiecare dată când intram în casă. Crezusem că o să scap odată şi odată de el, doar că nu se mai evapora odată. Nu îmi amintesc de când persistă, treaba este că nu mai dispare şi aş vrea să o facă odată. Se spune că nicăieri nu-i ca acasă. Obişnuiam să cred asta, acum mă întrebam : unde e căminul meu? Mă trezeam uneori îndreptându-mă spre apartamentul lui Will, într-o zi chiar ajunsesem în faţa uşii sale şi am bătut ( o singură dată ) apoi am fugit ca speriată de cine-ştie-ce. Oricum, locuinţa era goală şi cred că asta mă înspăimânta şi mai tare.
Pierdută în gândurile mele, nu sesizasem că cineva tocmai se ciocnise de mine. Oh, pentru a doua oară pe ziua de azi. Am ridicat privirea şi mi s-a părut că îi cunoşteam chipul băiatului ce se înfăţişase înaintea mea.
- Pardon.
Am rostit pe cel mai neinteresant ton şi m-am pregătit să îl ocolesc. S-a înroşit instantaneu la faţă şi se pregătea să fugă de acolo, doar că atunci când a încercat asta a scăpat chitara şi a trebuit să se oprească. Cum eu sunt o fată foarte drăguţă, m-am aplecat să îl ajut.
Era destul de simpatic, avea un ten foarte drăguţ, fără pete sau coşuri, ochii aproape cenuşii ( chiar aşa păreau ) şi părul negru, tuns scurt.
- Mu...Ăăăă... Mulţumesc!
A reuşit să îngaime şi iar voia să dispară de acolo. Am început să râd, reamintindu-mi unde îl mai zărisem. De el mă ciocnisem azi la şcoală.
- Stai aÅŸa! De ce eÅŸti aÅŸa de nepoliticos?
Glasul meu l-a făcut să se oprească şi să se întoarcă spre mine. Acum diferenţa de înălţime era cu mult mai vizibilă. Doamne, zici că avea doi metrii. Era slăbuţ, dar nu genul piele şi os, ci o siluetă aproape ... atletică, să zicem. Şi avea aşa un chip inocent, îţi venea să îl papi acolo.
- Eu.. Ăă, scuze. Nu mi-am dat seama, te-am rănit?
Avea o voce foarte dulce, trebuia să o recunosc şi vorbea foarte coerent, cu excepţia r-ului. Cred că era rârâit.
- Nu.
Fusese sec şi asta îl îndemna să se care. Am adăugat rapid.
- Sau da. Stai să mă gândesc.
Începând să râdă, a uitat cu totul de timiditate. M-a făcut să zâmbesc.
- Eu sunt Mirabela. Dar cred că tu deja ştii asta.
Mi-a venit în minte zvonul acela cum că m-ar plăcea aşa că am atacat, bine se putea să fie doar o bârfă, dar aveam şi eu chef de nişte distracţie. Era atât de roşu, la fel ca oja cu care eram eu dată pe unghii. ( ce comparaţie! )
- Åžtiu!
Rostind asta atât de hotărât, aproape că m-a făcut să tresar. Pentru un moment am uitat ce făceam aici şi m-am pierdut în ochii lui. I-a fost de-ajuns să poată evada, parcă fugind de mine. Imediat ce s-a evaporat, m-a bufnit râsul.
Am sunat-o pe Mădălina şi am făcut o conferinţă în trei, şi cu Bianca.
- Fetelor, ştiţi că avem un tip băgat în lista de : Neinteresant care este total „intresting” ?
Cele două au cerut rapid detalii şi le-am oferit. Erau două păreri. Bruneta şi-a împărtăşit-o prima.
- Uau! Ce drăguţ! Pare genul acela dulce-dulce, numai bun de mâncat!
Cealaltă nu era de acord.
- Stai, mă! E un milog, ce dracu. Nu-mi zice că te interesează? Mi se pare S-T-U-P-I-D! Mie îmi plac ăştia îndrăzneţi, ce să faci cu unul căruia îi e teamă şi să vorbească cu tine? Trezirea la realitate, păpuşă.
Bineînţeles, Mădălina era întotdeauna foarte realistă. Nu am realizat că ajusesem în faţa casei. Am renunţat să mai discut cu cele două, concluzionând cu faptul: Vedem ce-o fi mâine, mi-ar plăcea să-l joc pe degete. Ne-am luat la revedere şi eu am intrat, uşa era descuiată.
- Tati, unde eÅŸti?
Mi-era lene să verific fiecare cameră, dar l-am auzit răspunzându-mi din bucătărie. Mânca. A trebuit să îi fac o injecţie după aceea şi l-am lăsat adormit în patul lui, înainte să merg şi eu să mă culc.

Nu mai avusesem vise de mult, nu mă deranja să dorm fără să îmi apară nimic frumos în somn. Totuşi, de data aceasta nu mai era la fel. Odată ce am făcut contact cu pernuţa mea pufoasă ( era roz! Ha! ) William mi-a apărut în minte. Îmi zâmbea foarte ciudat, aproape îndurerat, iar eu eram acolo uitându-mă la el şi spunându-i din priviri : asta e! Iar el părea resemnat, dar întotdeauna lângă mine, gata să mă protejeze, să facă tot ceea ce doream eu. Asta era tot ceea ce mi-am putut aminti a doua zi când am deschis ochii. A intrat în categoria : total ciudat.
- Deci, eu vin acasă la trei, la patru ai programare la doctor, avem timp să mergem. O să luăm maşina că i-am băgat eu benzină sâmbătă şi de atunci nu a folosit-o nimeni.
Tata a dat din cap în semn pozitiv şi s-a adâncit iar în hârtiile lui. Iar eu mi-am luat cheile şi am zburat afară, fericită că era o altă zi de şcoală. Eram în semi-întârziere, aşa că am decis să merg cu maşina. Era „proiectată” special pentru tata. Locurile din faţă erau normale, iar în spate nu aveam deloc banchetă, ca să aibă loc el cu scaunul cu rotile. Uşile din spate erau destul de largi şi aveam pus ceva special acolo, ca atunci când trebuia să iasă să poată coborî cu căruciorul. Era genul acela de „rampă pentru invalizi”. Era foarte utilă.
Ce bine că îmi luasem permisul din prima! Nu cred că aveam răbdare să mai dau odată examenul, avusesem şi puţin noroc –trebuia să o recunosc. Dar în rest, eram oricum un geniu. Am ajuns destul de rapid la şcoală şi am parcat lângă maşina dirigintei mele. Drăguţ, ştiam că locul este neocupat mereu ( de ce? N-am habar! )
Oricum, presupun că nici azi nu aveam să facem ore, mergeam mai mult pentru a ne da programul şi a ne înspăimânta cu examenele finale. Ahh! Alea chiar usturau.
Când am intrat în clădire, am fost surprinsă de agitaţie. Uitasem cum era. Zgomot peste tot! Aşa fusese întotdeauna? Draci dacă mai ţineam minte! Nişte boboci fugeau ici-colo, lovindu-se unii de alţii şi înjurând, crezându-se – bineînţeles, mari –tari- cool. Am zâmbit. Aşa fusesem şi eu.
- Şi atunci! Atunci mi-a zis că...
Vocea Elenei s-a oprit brusc, lovindu-se de mine.
- Oo, bună Mira!
Am dat din cap şi aceasta şi-a continuat discuţia cu o altă colegă de-a noastră. Iar eu m-am îndreptat spre salon. Toată lumea se ciocnea de mine zilele astea.
După cum am prezis, prima oră aveam să o folosim pentru program. Total plictisită, am ieşit şi am lăsat-o pe diriga să ţipe după mine. De fapt, nu îi păsa nici ei prea tare, imediat uitase de mine şi le spunea cine-ştie-ce-porcării celorlalţi. Am urcat la erajul al doilea şi am auzit muzică dintr-o sală de clasă. Mă atrăgea sunetul de chitară, recunosc.
S-ar spune că eram mai iresponsabilă ca oricând. Eu nu aş spune chiar asta. Doar că acum nu mă mai interesau aceleaşi lucruri şi îmi dădeam seama că uneori e în zadar să îţi faci griji, că uneori lucrurile minore nu au importanţă şi alteori... Trebuie să acţionezi şi fără să te gândeşti prea tare; doare!
Nu e frumos să intri undeva înainte să baţi, dar eu nu fusesem niciodată politicoasă. L-am văzut pe proful de muzică. Unul tinerel, drăguţel şi foarte popular. Mă cunoştea, desigur.
- Oo, Mirabela! Intră-intră!
Nu că nu aş fi făcut-o deja.
- Domn profesor, ce naiba faceţi aici?
Stătea rezemat de catedră cu mâinile împreunate în jurul pieptului, ascultându-i pe cei care cântau. Era un sunet de chitară şi câteva voci feminine. Nu mi-am trecut privirea în clasă.
- Ştii cum e, concursurile încep devreme. Mi-am cules trupa şi am zis să fac un mic recital, doar Dumnezeu ştie unde sunt ceilalţi!
Dându-mi ochii peste cap, m-am uitat la ceilalţi. Oh, şi ce am văzut!
Tipul de ieri, cel care se ciocnise atât de drăguţ de mine ( cum ar zice Bia ). Am zâmbit aproape diabolic.
- Mda, eu zic să o lăsaţi baltă pentru azi, par chinuiţi săracii copii! Nu e drept, e doar a doua zi de liceu, vor şi ei să se mai relaxeze!
Chiar când voia să protesteze, profului i-a sunat telefonul şi a trebuit să se care, provocând spargerea grupului. Am ieşit şi eu din clasă, cu un presentiment dulce că aveam să fiu urmată. Uneori, presimţirile mele erau adevărate.
Am auzit pe cineva încercând să zică ceva, în spatele meu. Aşa că m-am întors şi l-am sfidat cu privirea.
- Scuze. Nu am reuşit să mă prezint cum trebuie ieri. A fost urât din partea mea. Numele meu este Alexandru. Şi presupun că se poate spune şi că... Sunt un fel de.. Hmm, admirator al tău.
S-ar spune că în acest secol nu mai există băieţi timizi care se înroşesc tot când vorbesc cu o ( anumită ) fată. Care au tonul uşor tremurat şi vor să îl facă cât mai sigur, să stea drepţi în faţa unei anumite tipe şi să încerce să pară foarte tupeişti, vrând să nu îşi dea în vileag adevăratul amor. Şi, ce ciudat! Chiar asta făceau, prin ezitarea prea evidentă. Ei bine, dacă nu mai existau aceştia, oare de ce acest băiat făcea chiar acele lucruri în faţa mea?
Prin „ un fel de admirator” spunea, cel mai probabil : „admiratorul tău numărul 1, te iubesc de mor”. Nu ştiu ce mi-a venit asta în cap, dar mă distra destul de mult.
- Oh, da? Mă bucur. Ai fost foarte nepoliticos, va trebui să faci ceva să îţi răscumperi greşeala, altfel nu te iert.
Abordasem un ton foarte sigur şi plin de aroganţă, într-adevăr superior. A clipit de câteva ori rapid şi a deschis gura să spună ceva. Jur, a fost unul dintre cele mai interesante momente din ultima vreme.

[Little M]

O ma gaa !! Te-ai intors >:D< si ai pus si continuarea. O Doamne! Chiar ti se simtea lipsa pe Zup :-?. Asaa... Capitolul e genial! Ma intreb ce o sa faca Ela cu Alexandru... Si el e asa de timid si de dragut :x. Nu m-am uitat dupa greseli de tastare... Dar daca ai nu cred ca sunt multe. Dialogul nu e sec, iar actiunea e buna, deloc grabita. Sper ca Ela sa plece la munte cu colegii ei. Merita o vacanta. Dupa cum se vede [ din visul ei ] ea inca mai tine la Will. Si in ciuda tragediilor ea si-a pastrat [ mai mult sau mai putin ] caracterul puternic. Ceea ce imi place.
Sper sa pui next-ul curand si sa nu mai "dispari" atata timp.

Ps: Sunt prima :>
=))))

[Neith]

Cât de mult îmi lipsea să te citesc ! Parcă a trecut mult timp de când ai postat ultimul capitol , am devenit melancolică ( exact ca Mirabela .) Mi-a lipsit acest personaj , îndrăzneala ei , aroganţa , întreaga ei persoană .
Am inceput să o înţeleg mai bine şi să mă regăsesc în anumite trăiri ale ei , deşi cred că absenţa ta îndelungată a fost de vina ( exagerez , ştiu :)) )
Şi a apărut un nou personaj , diferit de toţi ceilalţi băieţi din viaţa Elei ( sau ar trebui să le spun bărbaţi , încă ezit ). Deja începe să îmi fie milă de ea ,asta dacă Ela se va ţine de cuvânt şi se va juca cu el . Nu cred că merita asta , pare să fie o persoană bună , deci sper să se răzgândească .
Îmi lipseşte şi Will , mi-aş dori să mai apară prin peisaj .
Nu am remarcat nicio greşeală de tastare sau ceva asemănător .
Mi-ar plăcea ca acest post să fie mai lung , dar acum asta e ...
Aştept să vină capitolul următor !>:D<

[Teh]

Lol, presupun că povestea nu mai e ce era : )) nu mai priemsc aşa multe comentarii ca înainte. Oricum, mulţumesc celor care încă mă citesc şi încă mă comentează şi mai ales, mulţumesc că încă vă place şi vă faceţi timp pt mine. Apreciez şi sper să vă placă în continuare.
Thanks Little M, Neith >:d<

Lectură plăcută!

Capitolul patru

Trebuie să recunosc, mi s-a părut stupid într-o oarecare măsură să reacţionez astfel. Nu îmi păsa de băiatul din faţa mea, deşi mi se părea interesant. Pur şi simplu mă agăţam de orice ca să scap de plictiseală, să fug de monotonie. Hm, oare asta era? Sau pur şi simplu înnebuneam, cu prea multe gânduri şi nelămuriri....
Aveam un rânjet superior pe chip, mi se întipărise acolo şi nu mai dorea să dispară. De altfel, chiar mă consideram cu mult de-asupra acestui băiat. Parcă eram mai matură, mai mare ( şi dacă nu mă înşelam, chiar aveam cu un an sau doi mai mult decât el) . Era mai înalt decât mine şi decât majoritatea băieţilor pe care îi întâlnisem, dar tot un puşti părea. Neştiutor şi timid, gata să cadă la fiecare lovitură. Mă amuza şi mă atrăgea de-o potrivă. Şi înţelegeam, foarte brusc că de fapt era doar un alt joc pentru mine. Că eram, într-un fel sau altul „meschină”. Mă gândeam, desigur, doar la bună-starea mea. Şi acum voiam să îl învârt puţin pe degete pe acest necunoscut. Ar trebui să îmi fie ruşine de mine, acum – stând pe acest coridor lung al clădirii liceului, la un etaj oarecare, la o distanţă destul de considerabilă de cealaltă persoană, şi totuşi – noi doi, faţă în faţă, privindu-ne în ochi, el ezitant, eu direct şi cu o forţă cu mult superioară... Mda! Probabil că nu ar trebui să mă gândesc la cât de fără importanţă mi se arăta.
Am chicotit. Eram prea răutăcioasă.
- Ăh, da! Probabil că ar trebui. Scuză-mă, doar că nu am avut..., începuse să zică cu o greutate vizibilă, fiind extraordinar de roşu, cred că şi urechile căpătaseră o altă culoare. Şi nu părea ciudat, având în vedere trupul lui înalt şi slab şi faţa de copil, era într-un fel... destul de drăgălaş. Am schimbat instantaneu zâmbetul, nu ştiu cum s-a întâmplat – am simţit-o. Nu mai era batjocoritor, şi mai degrabă uşor amuzat şi înţelegător. Asta l-a făcut să îşi piardă de tot cuvintele.
- Eşti cam ruşinos, Alexandru, nu e bine. Când te decizi să vorbeşti ca lumea cu mine, caută-mă. Zicând asta i-am făcut cu ochiul şi m-am întors, lăsându-l în spatele meu să mă privească lung şi fără să clipească, sau doar aşa mi-l imaginam, fără vorbe şi încercând din răsputeri să ţipe după mine, nereuşind – desigur, să scoată niciun cuvânt.
M-am întors în sala de clasă şi am observat absenţa dirigintei, ceilalţi m-au anunţat că fusese chemată până în cancelarie. Am oftat, de-a dreptul plictisită şi m-am aruncat în banca mea, dându-i un cot în stomac lui Ştefac care, cum îi era obiceiul de când îl întâlnisem eu într-a X-a, dormita cu capul pe bancă.
- Of, Mira! Aveam un vis frumos cu o blondă cu părul lung , ochii albaştrii şi..., şoptea cuvintele acestea aproape mecanic, cu mult tact şi obişnuinţă, pentru că le auzisem de atâtea ori.
- ... 1,76 înălţime, goală puşcă, buze pline, şi nu avea silicoane dar un bust mărime-extra. L-am completat rapid făcându-l să schiţeze un zâmbet amuzat pe chip. I-am răspuns prin acelaşi gest.
Între timp, Doamna Morcovel şi-a făcut apariţia în sala de clasă şi ne-a aruncat o privire foarte plictisită. Nu pot spune ce ne-a transmis pe parcursul întregii ore, pentru că m-am abonat la căştile mele şi la ipod şi muzica mi-a captat toată atenţia. Deşi nu înshisesem ochii, îi aveam aţintiţi spre fereastră şi nu eram acolo. Visam. La ce nu aş putea spune cu precizie, căci aveam prea multe gânduri în minte. Aş fi vrut să o văd pe mama, într-un fel îmi lipsea enorm, dar pe de altă parte mi-era teamă de întrevederea noastră. Se schimbase, oare? Aşa simţeam întotdeauna când îi auzeam vocea la telefon. Poate ar trebui să îi dau un apel fratelui meu... Dar nu, nu puteam face asta. Ar considera aceasta ca un gest ieşit din comun. Nu, voi lua legătura cu Ana şi o voi întreba de Marius şi Miriam, aşa e cel mai bine. Oh, şi cel mai greu în mintea mea atârna numele lui Will. S-ar putea spune că aveam nevoie de el şi-mi lipsea. Pe de altă parte îmi venea să îmi trag palme, la propriu dar mai mult la figurat, pentru că nu mă enervase, nu fusesem cuprinsă de furie atunci când plecase... Atunci când, ei bine, „mă părăsise”. Mă minţeam spunând că m-am maturizat, sau pur şi simplu devenisem indiferentă, prea rece, ca de gheaţă şi nu mă mai interesa nimic? Imposibil! Altfel, nu m-aş gândi atât de des la el ( mai ales când dau de bucluc! ). Sunt egoistă cu adevărat. Will mă ajutase luni de-a rândul, iar eu nu îi mulţumeam prea vizibil, deşi el ştia că îi sunt recunoscătoare. Şi când mi-e greu, imediat îmi vine să îl strig să-mi vină-n ajutor. Urât, Ela! Te-ai obişnuit tare prost...
Totuşi, de când dispăruse, făcusem totul singură. De la a găti până a-l îngriji pe tata, oh şi să nu mai zic tot războiul cu Jonathan... Unde se crease şi acesta? Eram pur şi simplu într-o competiţie ciudată, aproape mută şi invizibilă pentru ceilalţi. Nu ne uram de-a dreptul. Sau poate că da.
Eram prea prinsă într-ale mele că nici nu observasem când diriga şi-a luat tălpăşiţa din clasă şi Mădălina se aşezase pe bancă, în faţa mea.
- Bă! Nu ne-asculţi D-E-L-O-C! Mi-a urlat Bianca în ureche, în special ultimul cuvânt, am crezut că asurzesc. Am tresărit brusc, ridicându-mă de pe scaun şi scăpând căştile, provocând un hohot de râs general, toţi cei din clasă uitându-se la mine. Ca să şterg momentul penibil pentru mine, am strigat cât de tare am putut :
- A luat foc Doamna Morcov?!
Ceilalţi au continuat cu amuzamentul şi eu am zâmbit cât de larg am putut, totodată sincer.
-Ce spuneaţi? Le-am întrebat pe cele două prietene ale mele, ce încă-şi aveau ochii aţintiţi asupra mea.
- Fată, eşti dusă cu pluta. Voiam să ştiu dacă veniţi să dormiţi la mine astă-seară! Asta după ce mergem la un fabulos concert de adolescenţi, o să fie super! Au muzică faină, e un clubuleţ... Avem invitaţie specială, desigur. Or să cânte super, e un fel de concurs neoficial între nişte cântăreţi mai puţin cunoscuţi... Ăă , şi unele trupe! O să fie fain tare! Mădălina zisese tot acest discurs vădit entuziasmată, cu sufletul la gură şi cu un zâmbet ce ameninţa să acapreze întregul salon.
Evident, eu şi Bia am început să râdem ca idioatele. Eu am fost cea care a vorbit.
- Iar ţi-a făcut frate-tu cine-ştie-ce serviciu şi acum te obligă să vii la unul din concertele lui, pentru că are nevoie de susţinere şi pentru că băieţilor din grupa lui le place enorm de soră-sa lui mai mare. Iar tu, desigur, nu ştii cum dracu să scapi şi nu vrei să stai singură acolo, aşa că ne târăşti şi pe noi, ca să nu te duci în pana mă-tii singură, ne bagi şi pe noi în rahat. Uh! Fabulos, că de altfel, mereu te ajută, îl ajuţi. Dar noi ce treabă avem? Rostisem totul atât de repede încât de abia mi-am recunoscut cuvintele. Bia a chicotit şi a adăugat şi ea ceva.
- Ai uitat să menţionezi de faptul că acolo va fi, cel mai probabil, şi Babe care se va ţine după fundul meu toată seara, în speranţa că îi voi accepta într-un final avansurile şi că poate o să îmi fure un mic sărut...
- Deci, acceptaţi. Şopti puţin neîncrezătoare amica noastră iar noi am zâmbit la unison.
- E logic, băi. Deşi încercasem să nu o spun cu atât de mult amuzament, nu s-a putut altfel.
- Ce plănuiţi? Iar aveţi de gând să ne excludeţi? Nu-i frumos, numai grupul vostru de puicuţe nu mă lasă şi pe mine înăuntru. Ce p*** mea! Deci, unde-i petrecerea?
Mihai se făcea întotdeauna plăcut cu tonul acesta iresponsabil şi jucăuş, toată lumea-l plăcea, desigur. I-am explicat prin câteva cuvinte situaţia. Treaba stătea destul de ok pentru el, îl cunoştea pe Mirel, fratele Mădălinei, pentru că tipul era „high” ( cuvânt folosit de Mihai ) şi a acceptat ( deşi nu-l invitase nimeni ) să ne însoţească în această seară. El şi jumătate din clasă.
I-am aruncat o privire întrebătoare roşcatei, dar acesta era foarte fericită şi uşurată. Deci, o cam ameninţase că dacă nu aduce cât mai multe persoane, o va pârî la ai ei cu cine ştie ce boacănă. Şi Mădă făcea destule!
Am decis să ne întâlnim cu toţii în faţa parcului de lângă liceu, de acolo să plecăm spre Centrul Cultural de lângă Şcoala 4, pe la ora şapte şi jumătate.
Ajungând acasă, l-am pus în temă pe tatăl meu. Nu plecam prea des de acasă, şi când o făceam nu îi ceream, practic, voie. El a rânjit şi a dat din cap şi aşa am mers la spital. Doctorul Marcu a fost destul de amabil cu noi, deşi diferit faţă de obicei. Poate avea o problemă cu soţia lui. Ei bine, din moment ce mergeam la acelaşi doctor de vreo doi ani cu tata, cu această problemă, aflasem multe despre el şi nevastă-sa ( avocată cu temperament ). Era de fiecare dată amuzant să observ o discuţie telefonică de-a lor. Ea îi spunea: Asta faci! El : dragă... Ştii, mai bine am face invers. Şi până la urmă făceau ca ea, desigur.
- Oh, arată foarte bine. Dacă vă ţineţi de tratament, nu or să existe complicaţii. Acum, domnule Andrei, cred că vă puteţi descurca să vă duceţi până la Laura să îi duceţi asta – i-a înmânat o fişă şi tata a dat din cap înţelegător, pornind cu scaunul de rotile şi ieşind din cameră.
M-am uitat curioasă la el şi acesta a oftat.
- Mirabela, dragă, poate că ar trebui să te mai gândeşti. I-ar putea fi bine şi într-un azil special, există unul chiar în oraş. Se poate ocupa de afaceri şi acolo. E destul de greu să îl ţii acasă, ştii.., vorbea pe un ton mai neoficial, conturând destul de multă amabilitate faţă de mine. Însă, l-am întrerupt.
- Cu tata, mă descurc. Nu vă faceţi griji!
Nu erau doar vorbe în vânt. O făcusem atâta vreme, nu-mi era greu.
Abordând de această dată un ton aproape formal şi foarte tăios, continuă.
- Nu înţelegi. E de datoria mea să dau speranţă şi să încurajez pacientul. La început aşa am vrut să fac şi cu tine, să te încurajez. Am observat că nu are rost. Tatăl tău o duce destul de rău, îi erau mai bune rezultatele de data trecută, dacă mă-nţelegi. Acum îi e tot uşor să se mişte de colo-colo cu căruciorul ăla, eu estimez că într-o jumătate de an ( cu îngrijiri bine puse la punct ) n-o să-şi mai poată mişca nici zona bazinului, nimic. Amputarea picioarelor de la genunchi nu ar avea niciun succes, l-a demoraliza ( îl cunosc eu prea bine pe domnul Andrei! ) şi totodată... Problema s-ar extinde oricum. Îi e, parcă, băgată-n celule. Vine de la nivelul creierului. Poate n-ar mai trebui să gândească, dar ce-i putem face? În doi ani s-ar putea să nu-şi mai poată mişca nici braţele, ce-o să faci atunci? Te rog să te mai gândeşti la ce ţi-am spus. Eşti tânără, nu-ţi poţi – pur şi simplu – arunca viaţa aşa. Ştiu că e tatăl tău şi te crezi responsabilă, dar se poate descurca foarte bine şi... Într-un loc specializat.
Am oftat. Nu aveam cuvinte chiar acum, aşa că am tăcut câteva minute ce mi s-au părut o veşnicie, apoi am deschis gura.
- Vă mulţumesc, doctore M. Dar nu e cazul să vă îngrijoraţi. E tata... Am vrut să adaug : şi el ar fi făcut acelaşi lucru pentru mine, dar mi-am dat brusc seama că el mă cam părăsise cu ceva ani în urmă, aşa că am spus altceva. Nu pot să îl las singur, aşa, părăsit. Cât o să ţină, e cu mine. Nu-mi irosesc nimic, nu vă uitaţi aşa la mine! – acum era aproape compătimitor – Nu sunt eu cine ştie ce bunătate, credeţi-mă – dar nu mă lasă inima. Apoi, nu vreau să urle după mine : M-ai aruncat într-un azil! E bine aşa cum e!
Nu a fost o surpriză pentru mine să aflu că starea lui se înrăutăţise dar am fost uimită de cum am reacţionat, atât de calm şi fără emoţie. Da, deci devenisem rece.
Mi-am luat la revedere de la doctor ÅŸi l-am luat pe tata.
- Ce zicea Ionuţ? Păruse destul de indiferent atunci când mă întrebase asta. El îi spunea pe numele mic domnului M.
Am zâmbit şi am decis că o minciună n-are să-l rănească ca adevărul în sine.
- Prostii d-ale lui. Îi dai pastilele? Da! Să veniţi la control! Da! Ai grijă ce-i dai să mănânce! Da! Ca de obicei, nu ştii?
A zâmbit şi eu m-am simţit liniştită. Poate că ştia şi el prin ce situaţie trecea, cu adevărat. Eu nu aveam de gând să îi dezvălui nimic. În orice caz, îl vedeam zi de zi tot mai slăbit, respirând mai greu. Şi nici eu nu puteam spune că era extraordinar... Pentru mine, aşa ceva. Însă, nu puteam face nimic. Iar dacă faptul de a nu ştii ce se întâmpla cu adevărat îl ajuta, nu mă deranja să îl mint. În plus, chiar dacă nu fusese rostit, ştiam că nu mai avea mulţi ani...
În acea seară, înainte să plec spre întâlnirea cu colegii mei, am sunat-o pe Ana şi am discutat puţin. Cristi era şi el pe acolo şi am stat la taclale câteva minute.
- Tata e puternic ca un taur, nu-l ştii? Of, trebuie să mă car acum! Poate ne-oţi face o vizită în vreun week-end, cu ăia mici. Tata se plânge că nu-şi vede nepoţii şi îmi face capul calendar. Bine, bine! Şi eu vreau să-i văd...
Mi-a promis că aveau să ne viziteze iar eu am închis, oprindu-mă puţin în faţa oglinzii. Optasem pentru o pereche de blugi decoloraţi, un tricou alb şi o pereche de adidaşi comozi. Mi-am lăsat părul desprins şi am luat o geacă neagră, având grijă să nu îl mai deranjez pe bătrânul meu ce se uita la televizor, în dormitorul lui de această dată. Cu paşi mărunţi, am mers pe trotuar pierdută în gânduri, cunoscând drumul prea bine şi fără a fi atentă pe unde călcam.
Nu m-am împiedicat şi s-ar spune că a fost o minune, având în vedere că nu am realizat deloc pe unde am cutreierat până ce nu m-am aflat în parc.
- În sfârşit apari şi tu, mereu te faci aşteptată, eşti mai cu moţ, sau ce?!
Vocea iritată a Elenei mi-a făcut timpanul praf, dar am reuşit să zâmbesc şi să o tachinez în legătură cu Nicu, fostul ei prieten. A tăcut imediat şi noi ne-am urmat cursul spre Centrul Cultural, în timp ce Mihai deja începuse să facă glume pe seama Alinei ( pe care eu presupuneam că o place prea tare dar ea nu îi dădea atenţie – nu se lega, el îngâmfat, plin de bani şi cu reputaţie proastă, ea tobă de carte, cu capul pe umeri şi care speră să ia o bursă la o facultate bună ).
- Ok, deci orice s-ar întâmpla , VĂ ROG, să spuneţi că au fost super tari, cool, şi eu mai ştiu ce!
Chiar înainte de a intra în clădire, roşcata s-a pus în faţa noastră şi ne-a implorat să lăudăm trupa lui frate-su. Am făgăduit să facem asta, mai mult râzând şi am intrat, în sfârşit. Am rămas uimită când am păşit, pentru că nu mă aşteptam să fie atât de multe schimbări. Ultima dată fusesem aici acum vreo trei luni, sau aşa ceva, şi era acolo o scenă, foarte bine pusă la punct, şi în rest scaune aruncate alandala şi nimic altceva. Acum, însă, scena era mult mai bine aranjată, dacă se putea aşa ceva, cu cortină, şi erau scaune ordonate şi mese, chiar şi un bar... Uau, asta era cu adevărat ceva. Bine, poate şi pentru că trebuise să plătim şi biletul acela la un preţ ceva mai ridicat decât de obicei. Oricum, era frumos. Ne-am aşezat la masa cu cea mai multe scaune, de unde se vedea perfect.
- Dacă nu-ncep să cânte odată, eu-mi bag p....
- Gura, Mihae!
Chiar înainte să îl fac eu să tacă, am auzit-o pe Alina vorbind uşor iritată şi roşie la faţă, încercând să evite cuvintele urâte. Celălalt şi-a lipit buzele şi şi-a întors privirea, parcă îmbufnat, ca un copil mic. Scena asta mi s-a părut înduioşătoare. Uite cum cedau băieţii în faţa fetelor...
- Hei, sis, ce faci? Abordând un ton de şmecher, ce se vedea de la o poştă că nu i se potrivea, Mirel a apărut să ne salute, zâmbind curtenitor.
- Băi, când cântaţi? Ne-am sărutat, PARDON, săturat să aşteptăm! Nu se putea abţine Mihăiţă să nu comenteze ceva, dar brunetul i-a răspuns : în curând, foarte liniştit şi sigur pe sine.
- Bine, văd că nu ne dai informaţii prea bune, aşa că – ştii! Poţi pleca! Spusele Biancăi i-a făcut pe toţi să rămână cu gura căscată, mai puţin pe mine, pe roşcată şi pe fratele ei. Era un război continuu între cei doi, de când cel mai bun prieten al lui Mirel, Babe, nu o slăbea deloc cu dragostea pe Brb. Era doar o mică problemă! Adică, puştiul avea 15 ani, era în clasă cu Mirel, şi o striga pe stradă : iubire, nevastă, îngeraş, drăguţo etc., de fiecare dată când o întâlnea. Mda, o nimica toată!
- Oh, pe tine cine te-a invitat? Ce să ziiiiic! O să mă duc să îi spun lui Babe că eşti aici, cred că ţi-a luat flori – sau ceva! Spuse pe un ton sarcastic puştiul, păstrându-şi autoritatea şi întorcându-se pe călcâie, dispare înainte ca bruneta să îi poată da o replică.
- Obraznic mai e!
Mă pregăteam să fac şi eu o remarcă, aproape că mă ridicasem în picioare şi voiam să fac un gest, gen Hitler, când luminile din încăpere s-au stins, vocile au tăcut şi toată atenţia a fost atrasă asupra scânteielor iluminate ce se puteau zări pe scenă. Imediat, fără alte introduceri, cortina fu înlăturată şi acolo apăru o singură persoană. Era o tăcere mormântală, toţi aşteptam cu sufletul la gură, eu eram în picioare ( singura ) şi priveam, lăsată fără cuvinte de spectacolul de luminiţe, şi atunci... Un zgomot plăcut, liniştitor şi ademenitor se auzi. Corzile chitarei fură atinse, sunetele au fost aruncate în aer şi vocea lui a început să cânte, literă cu literă, cuvând cu cuvânt, făcându-ne pe toţi să rămânem muţi de uimire. Era atât de paşnic şi de dulce, liniştitor, de ademenea la orice, puteai şi muri pe acea melodie. Era tristă, dar totodată veselă. Era profundă, emoţionantă, de atingea pângă în adâncul sufletului. Trecea de la note înalte, la foarte scăzute... şi vocea sa, aceasta se menţinea pe acelaşi fir, paşnică şi cutremurătoare.
Iar eu, îl ştiam pe acest tip.

[Neith]

Am vrut să citesc acest capitol aseară , dar din nefericire eram prea obosită .
Cred că Alexandru o să ocupe un rol important de acum în viaţa Elei , să zicem că este un presentiment :)) . Deja a cam început să mă deranjeze timiditatea lui excesivă , ar trebuie să dea dovadă de mai mult curaj , dar nici să simuleze nu prea poate .
Într-un fel îmi este milă de Mirabela pentru problemele pe care le are cu tatăl ei , dar ea doreşte să se descurce singură ( fără a-şi implica fratele )şi mă tem că nu este cea mai bună alegere . El este tatăl ei , în ciuda tuturor greşelilor pe care le-a făcut , nu poate să îl abandoneze într-un azil .
Oare Will ce mai face ? Mi-ar plăcea să mă dea şi el un semn , ceva , orice. Ela are nevoie de el , poate ar trebui să îi mai facă o vizită , nu ştiu .
Am adorat modul în care s-a terminat acest capitol . Sunt sigură că cel care cânta era Alexandru . Acum sunt foarte curioasă de ce se va întâmpla în continuare .
Aştept următorul capitol , deşi mâine voi pleca pentru o săptămână de lângă calculatorul meu .

[Yaku-chin]

Of.....mai de cate ori citesc si recitesc stii ca ma doare sufletu?( de fapt stii:)) )
Of...ador cum scrii, si tu stii bine ca sunt innebunita dupa felul cum relatezi totul. Mirabela asta mai :(( saracu Alexandru mai:(( ce frumos a descris cum canta , parca chiar ii auzeam vocea, parca eram eu acolo in locul ei( am luat cu sfarsitul in loc cu inceputul , da las k intelegi tu)
App ce frate are Madalina( imi aminteste de ceva numele asta:)) ) E chiar crazy:X dar imi pplllaaaceee.
Imi pare rau de Ella din cauza tatalui ei, in fine...o sa treaca ea si peste aceste controale intr-o buna zi...Sa speram..
O si ce vise are colegul de banca a Ellei super " calde":)) eu stiu ca il cheama Stefan, da tu acolo ai scris : : Stefac :))) fara " s" ar iesi " te fac":)))
In fine, ma gandesc numa la prostii...
Pune repede nextu ca incep eu sa " ard":)))Glumeam glumeam- sau poate nu

Kisssu si hugggz!

[She]

Hei. >:D< In primul rand sa stii ca citisem dinainte de mareaaa ta absenta, dar cand am vazut ca pleci am zis ca iti las comm cand te intorci. : ))
Asa. Imi place foaaaaaarte mult povestea. :x Cand am vazut ca pleci chiar am fost trista. :| : )) Adica, eu citisem ce scrisesei pana atunci in vreo trei zile, stateam toata ziua si citeam. : )) Pur si simplu ador povestea. :x
In fine, am vazut cateva greseli, dar in special de tastare, asa ca nu mai stau sa le caut din nou.
Abia astept sa vad ce o sa se mai intample. : )) Sunt abonata la povestea ta. = )) Nici nu stiu ce sa mai zic, n-am critici. :-?
Muuuulta inspiratie in continuare! >:D<

[Teh]

Muuuuuuuuuulţumesc de comentarii >:d < le apreciez pe toate şi vă mulţumesc că încă mă citiţi <3 love you all.
Lectură plăcută!

[center] Capitolul cinci
[/center]

Stăteam încă în picioare, ascultând, şi nu-mi puteam crede urechilor, sau ochilor. Era una dintre cele mai fascinante imagini pe care le văzusem vreodată, un băiat stând liniştit pe un scaun fără spătar, cu chitara în braţe, mişcându-şi degetele lungi peste corzi, scoţând sunete ce nu părau deloc de pe această lume. Şi o voce superbă, subţire şi dulce, ce te liniştea până în măduva oaselor. Nu ştiu dacă mai clipeam, dar inima mea bătea mai tare şi parcă aveam un gol imens în stomac, din cauza tonului trist transmis, probabil.

[center] Şi nu îmi amintesc,
Când mi-ai zâmbit ultima dată...[/center]

Rostea atât de sgur, de parcă nu era acelaşi băiat de care mă cioncisem şi care se bâlbâise vorbindu-mi. Mă consideram atât de inferioară în acest moment, de parcă atinsesem o artă prea rară cu degetele, de parcă îmi era permis să gust ceva ce nimeni nu a făcut-o. Greşeam, pentru că nu eram doar eu în încăpere. Dar, aşa simţeam. De parcă se uita direct la mine şi ochii noştrii s-au întâlnit. Puteam jura că doar pe mine mă privea, că acele cuvinte ce au sfârşit cântecul erau transmise doar pentru mine, de parcă acea cameră dispăruse. Era doar un vid şi doar noi doi umplusem locul, încântaţi de muzica lui.

[center] ... Aş vrea să mă iubeşti şi tu, aşa cum te iubesc şi eu... [/center]

Şi atât de brusc, s-a încheiat. Am clipit rapid şi m-am trântit pe scaun, în timp ce luminile fuseseră uşor aprinse, deşi nu la intensitate maximă şi un vuiet extraordinar de aplauze a început. Eram prea uimită de reacţia mea şi de ceea ce se întâmplase ca să mai fost face ceva. Nu am aplaudat, deşi fusese cel mai impresionant cântec pe care îl ascultasem vreodată.
- Uau! Tipul ăsta e un geniu! Spuse Mădălina veselă şi totodată uimită, parcă neputându-şi controla sentimentele. Eu am chicotit.
Mihai a dat să spună ceva, dar între timp o altă voce, cred că cea a Elenei, se auzi.
- Băi, ăsta e de la noi din liceu! E tipu’ ăla care roşeşte când o vede pe Mira!
Am oftat şi am decis să îi ignor, eram eu însumi prea surprinsă de cele ce se întâmplaseră. Am ascultat în continuare câteva trupe şi alţi cântăreţi, dar nu am mai putut fi atentă decât la ultimul val, când cânta trupa lui Mirel ( nu aveam ce face, trebuia încurajat ).
- Iuuuuu! Mihai zbiera cât de tare putea pentru a-i încuraja şi un val de râs a umplut masa noastră. În sfârşit, se terminase şi concursul şi era în jur de ora 11. Eu eram buimăcită, într-un fel. De aici trebuia să ne cărăm acasă la Mădă, eu şi Bia vreau să spun. Ceea ce am şi decis să facem.
Ceilalţi au plecat, iar noi am rămas să îi aşteptăm pe frate-su şi banda lui.
- Ela, nu mergi? Vocea lui Mircea se auzi destul de clar în urechile mele, am dat din cap în semn negativ şi i-am explicat cum stă situaţia. Aproape că a scos un oftat în timp ce s-a întors şi a dispărut din încăpere. Ce dracu însemna şi asta, pricepeam, dar nu aveam chef să îmi explic. Eram prea... Prinsă în altceva.
- Auzi, mă, tipu’ ăla care a cântat prima dată, cine-i? Că nu l-am mai văzut cântând!
Asta spunea totul venind de la Mădălina, fusese la orice concurs, concert etc., la care participase frate-su.
Mirel a zâmbit larg în timp ce îşi arunca chitara pe spate.
- Ăla? N-ai idee cât m-am rugat de el să vină să participe la această... reprezentare. Pe dracu, nu voia deloc. Şi cântă demenţial, omu’. Aşa că Babe a făcut o investigaţie, două, şi l-am convis. Pentru asta trebuie să îţi zic merci ţie, sis, ah – a făcut un gest cu capul spre mine şi a continuat - şi lu’ Ela, desigur.
- Ha?! Înainte să reacţionez eu, a făcut-o Bianca, foarte uimită. Eu m-am purtat normal, plină de îngâmfare.
- Mda, ce e greu de înţeles? Tipul e în limbă după tine – s-a uitat iar spre mine şi mi-a făcut cu ochiul. I-am zis că o să fii aici şi că e singura lui şansă să te impresioneze, şi bing-bang, s-a făcut. A făcut o pauză, după care a fost strigat de un tip la fel de înalt, blond cu ochii căprui, ce se apropia de noi. Au zâmbit la unison şi Babe s-a agăţat de gâtul Biancăi care tot încerca să îl înlăture. Am început să râdem, îndreptându-ne spre casa celor doi. Desigur, blondul a inventat o scuză oarecare şi a mers cu noi. Eu încă fiind pierdută în gândurile mele. Aceea fusese, într-adevăr, o surpriză...

[center]*[/center]

- Nu vin la prima oră, nu e de înţeles? Mă car până acasă pentru a vedea ce face tata şi după o să vin, vreau să mă şi schimb.
Tocmai luasem micul dejun şi mă pregăteam să plec, pentru că eram şi puţin îngrijorată pentru tata ( trebuia să o recunosc ) şi voiam să fac un duş la mine acasă. Mirel tocmai ieşea pe uşă cu Babe, pentru că dormise la el, iar Bianca lenevea pe scaun, nici gând să se ridice. Părinţii Mădălinei erau deja plecaţi la serviciu.
Înainte să aud alte proteste, am ieşit pe uşă şi am urcat în taxi-ul pe care mi-l chemasem. Mi-era prea lene să merg pe jos, aveam fiţe – trebuie recunoscut.
Ajunsă acasă am observat că tata încă dormea, am făcut duşul mult dorit şi urcând în maşină, m-am îndreptat spre liceu.
- Nu! Nu şi nu! Deci, eu vreau să mergem săptămâna viitoare, ar fi bestial. Că după ai mei or să fie plecaţi şi o să pot da petrecerea aia. Crezi că mie îmi convine să plec de acasă când nu sunt nici ai mei?
Vocea revoltată a Elenei se auzea până afară din clasă, aşa că nimeni nu s-a ostenit să se uite spre mine când am intrat în sală. Protestau şi vorbeau despre excursia pe care decisesem să o facem la munte, doar că eu încă nu mă hotărâsem, uitasem total să vorbesc cu tata. Ce aiurea!
Mi-am aşezat geanta pe bancă şi i-am privit, pe jumătate obosită şi pe o parte foarte plictitisită.
- Bine mă, nu e mare problemă asta, poate rezolvăm dar DRACU , vorbirăm că mergem atunci, îmi făcusem şi eu programu’ meu. Da’ ţi s-a sculat ţie să nu mai mergem atunci, îmi bag p***!
Cu limbajul lui dichisit şi foarte „dulce”, Mihai se arăta revoltat din cauza Elenei. Am oftat, toată lumea vorbea de-odată şi nu se mai putea înţelege nimic. Mi-am pus picioarele pe bancă şi am urlat.
- LiniÅŸte, animalelor!
Singurul care râdea era Ştefan, restul tăcuseră mâlc, acum observându-mă cu adevărat.
- Mihae, mergem săptămâna viitoare, ce-are a face? Lasă că nu-ţi mor ţie planurile, şi la o adică – suntem o clasă, trebuie să fim îngăduitori. Gânteşte-te, săptămâna viitoare la munte şi cealaltă petrecere la Elena, ce-i mai fain de atât?
Tocmai invitasem întreaga clasă la colega noastră acasă, şi normal că nu avea nimic împotrivă. Chiar dacă era aşa, acum nu mai avea ce să facă. După ce că o ajutasem. Mircea a venit în fugă la mine şi m-a luat de pe bancă, începând să mă învârtă. A început astfel o adevărată „bătaie” între noi, începând să aruncăm cu hârtii, să ne înjurăm în glumă; unii băieţi luau alte fete în braţe şi ba le sărutau, ba le învârteau. Mihai a profitat de situaţie şi s-a trântit peste Alina, foarte vizibil, spunând că a fost o greşeală. Am început să râdem ca idioţii, clasa arăta ca la circ. Atunci când a intrat profesoara de estetică, aproape că a început să îşi rupă firele de păr. Noi tot râdeam.
- Ce înseamnă asta? O să chem direcţiunea!
Era comunistă, se înţelegea. O babă de vreo 57 de ani căreia i se spunea „ domnişoară”, pentru că – se înţelege, nu era căsătorită. O femeie temperamentală, cu ifose şi „neînţeleasă”, suferea în propriul geniu. Noi o luam la mişto în fiecare zi, se înţelege.
- Haide, domnişoara Bînciu, se poate? Nu aţi fost şi dumneavoastră tânără odată? Liceul, cea mai frumoasă perioadă, pe vremea dumneavoastră nu era la fel?
Şi dând cu bâta în baltă, a vorbit Mihai pe un ton cât se putea de respectuos, pentru el. Evident, noi am început să râdem ( mai puţin vreo două tocilare, care înţelegeau gravitatea situaţiei, nu că noi nu am fi priceput-o ). Ei bine, este evident că profesoara s-a enervat din cauza aluziei la „tinereţe” şi a trântit uşa, mergând cel mai probabil la domnul director.
- Ne tirăm şi o lăsăm să cadă de hoaşcă bătrână stupidă, sau stăm aici şi înghiţim morala lu’ peşte? Bineînţeles, tot Mihăiţă se dădea cocoş printre noi, încercând să preia situaţia. Se auzi şi vocea Soniei, foarte răutăcioasă, îndreptată spre una din tocilare.
- Eu zic că e treaba responsabilei acestei clase să înfrunte problema, nu-i aşa, şefa?
Avuseseră un conflict anul trecut ( nu ştiu cauza ) şi Sonia a bătut-o până i-a dat sângele ( asta văzusem ). Bineînţeles, nimeni nu i-a venit în ajutor niciuneia dintre ele. De atunci nu se mai înţelegeau şi blonda o ataca de fiecare dată când avea ocazia.
- Da, foarte bine. O să se înţeleagă cine este vinovatul în această chestiune. Răzvrătindu-se, drăguţa noastră şefă, s-a ridicat în picioare cu un aer serios şi hotărât, foarte răzbunător. Voia să ne bage în rahat pe toţi cu excepţia ei, se cunoaşte.
Când a intrat domnul director, schimbat anul trecut ( parcă? ) niciunul dintre noi nu am fost uimiţi. Tipul avea vreo 40 de ani, era înalt şi impunător, cu un cioc ascuţit, o pereche de ochi albaştrii fioroşi şi părul negru tuns scurt. Vocea lui a început să tune în sală şi tocmai când responsabila se pregătea să explice, m-am ridicat în picioare.
- Domnule director! Ce înseamnă asta, încercam să ţinem o oră frumoasă, ce ziceţi?! Noi suntem doar nişte elevi de liceu, nu e problema noastră că doamna, pardon – domnişoara Bînciu nu s-a bucurat de anii ăştia. Sunt cei mai faini şi cred că sunteţi de acord cu mine. Aveam o discuţie despre o ieşire într-un week-end, ce e rău în asta?
Nu vrusesem să folosesc un ton atât de înalt şi de sigur pe mine , dar asta a ieşit, ce puteam face? Directorul a zâmbit, abţinându-se să nu râdă. Omul era de gaşcă. De fapt, tata şi cu el se cunoşteau ( erau un fel de prieteni ) ceea ce îmi îngăduia să zic ce voia „muşchiul” meu. Şi oricum, era sătul de câte ori fusese chemat la noi în clasă de o grămadă de profesori.
- Nici nu ştiu cu ce să vă mai pedepsesc!
A folosit tonul lui înfricoşător iar eu m-am abţinut să nu râd.
- Domnişoară Bînciu, lăsaţi-i pe mâinile mele ora asta, bine?
Profesoara în cauză zâmbii mulţumită şi ieşi din clasă, bucuroasă că scăpase de noi. Eu m-am prăbuşit pe scaun în timp ce domnul Bălan, căci aşa îl chema, s-a rezemat de catedră şi ne-a privit sfidător.
- Aşa deci... Unde aţi plănuit ieşirea?
Era de înţeles că acum urma să vorbim despre verzi şi uscate, ne era prieten bun. Dintre toate clasele, pe noi ne simpatiza cel mai tare. Mi-e imposibil să spun cauza. Bine, poate din cauză că aveam cele mai bune rezultate la concursuri, la istorie spre exemplu luasem locul I la naţională ( mda, eu! ), la cross ieşise Tudor pe primul loc, la engleză fusese Bianca, şi apoi se adăuga că îl cunoştea pe tata, erau amici buni, taică-su lui Mihai sponzoriza mereu liceul, şi alte cauze asemănătoare. Era plăcut să stea cu noi şi să ne lase să ne facem de cap. Ei bine, nu era vina mea că eram aşa de privilegiaţi!
Astfel a trecut şi ziua de azi, am stat la câteva ore, ne-am plictisit şi bătut puţin joc de toţi profii care au îndrăznit să apară pregătiţi de ore, apoi ne-am decis să ne cărăm.
- Mi-e o lene de mă doare, spuse Mircea foarte leneş.
Sonia a chicotit în timp ce fratele ei încerca să îi dea mapa sa pentru a i-o ţine. Se iscase cu adevărat o ceartă pe tema asta, de care nu am putut să nu râdem.
Niciunul dintre noi nu observasem că Mihai nu spune nimic, până ce Alina nu l-a întrebat: Ce-ai, mă? Acesta a tresărit, presupun că pe o parte era uimit că fata aceasta îi vorbea şi era chiar lângă el. Am văzut că îi venea să zâmbească.
- Niciun stres, toate-s bune ÅŸi frumoase!
Încercă să pară foarte vesel, dar îl cunoşteam noi pe el.
-Taică-su l-a obligat la nişte compromisuri, asta’i tot.
Ne anunţă Tudor uşor indiferent şi niciunul nu a mai comentat nimic. Totuşi, când acela se îndrepta spre maşina lui, nu obişnuia să vină deloc pe jos, Alina s-a dus lângă el şi i-a zis ( cel mai probabil ) să o ducă acasă. M-am simţit fericită pentru ei, câteva secunde, şi am rânjit. Când m-am depărtat de colegi, Bia şi Mădă aveau treabă aşa că plecam singură acasă, am găsit un bilet lipit pe geamul maşinii.
Ce naiba? Iar bileţele? Am oftat apucând bucata de hârtie, albastră.

[center] Se pare că mi-e mult mai uşor să scriu, scuză-mă din nou. Ah, e atât de penibil.
Mi-e aiurea să apar în faţa ta. E stupid, ştiu. Scuză-mă, iar.
La ora trei, la cafeneaua de lângă parcul din centru?
[/center]

M-a bufnit instantaneu râsul. Ce naiba era şi asta? Vreo glumă proastă? Bineînţeles, nu uitasem „scrisorica de amor” pe care o primisem acum ceva... timp, să fie doi ani? Dar pe aceea nici nu o băgasem în seamă. Urcând în maşină, am decis să mă risc şi să merg spre locul acela. Totuşi, era doar doisprezece aşa că mai întâi am fost acasă, am mâncat, i-am dat pastilele tatei, am lenevit, am sunat-o pe mama şi apoi am dispărut.
Cerul era uşor înnorat şi părea că urma să plouă, aşa că am decis că nu avea rost să merg pe jos. Ce fericită eram că nu trebuia să chem taxi-ul ca altădată. În vreo zece minute m-am aflat la locul cu întâlnirea.
Pe cine naiba trebuia să caut eu aici? Aveam o mică presimţire dar am înlăturat-o rapid. Şi apoi, poate era doar o glumă proastă. Am uitat să-mi iau pistolul de acasă! Îmi venea să glumesc pe această temă, poate pentru că nu mai avusesem parte de „senzaţii tari” de multă vreme.
M-am uitat prin local în căutarea vreunei figuri cunoscute, dar nu avea rost. M-am răzgândit rapid şi am făcut cale întoarsă, nu avea sens să fiu la această întâlnire cu un necunoscut ( cel puţin cred că este străin ) căruia îi este „aiurea” să apară în faţa mea. Dar, tocmai atunci când paşii mei au luat o altă direcţie, m-am ciocnit de un alt trup.
Au!
Duruse, m-am lovit la cap. Am înălţat privirea şi atunci am putut recunoaşte acel chip copilăros, ochii uşor cenuşii, părul negru, obrajii îmbujoraţi. Mi-am amintit rapid de cântecul lui, acela care mă înfiorase. Aproape involuntar, mi-am dus mâna la cap pentru a apăsa pe o anumită zonă, unde mă „rănisem”. Acesta a devenit imediat neliniştit şi s-a apropiat şi mai tare de mine, uitându-se la mica mea lovitură, care de fapt nici nu se vedea dar mă durea capul. Am zâmbit şi acesta mi-a întors gestul, părând uşurat.
- Mersi că ai venit.
S-a încumetat într-un final să vorbească; ar fi fost şi cazul, pentru că stăteam de mai bine de două minute aproape de intrare, blocând „circulaţia”. Nu am fost surprinsă să aflu că acela mă chemase aici, în fond, cine altcineva?
- Mda. Să zicem, am răspuns aproape sec. Nu voiam să creadă că mă interesa, în fond – nici nu o făcea.
- Ăă..., începuse să se fâstâcească, ce ai zice dacă... Am sta la masa aia? – arătă cu degetul spre o masă de la fereastră iar eu am încuviinţat din cap.
Mă simţeam destul de mică pe lângă el, era foarte înalt şi nici eu nu eram o persoană foarte scundă, să zicem. De îndată ce ne-am aşezat şi am comandat câte ceva de băut, m-am întors spre el şi l-am întrebat, foarte curioasă:
- Ce înălţime ai?
A început să râdă, poate din cauza reacţiei mele iar eu am zâmbit larg, fără teamă. Era aşa de caraghios să stau aici, cu un „puşti” ( pe lângă mine, haide – eram şi pedofilă acum? ) şi să avem o... conversaţie.
- 1.94, cam pe acolo, spuse destul de modest, iar pe mine m-a pufnit râsul.
- Fii serios! Nu exagerezi?
Normal că nu o făcea, la cât de lung era, nici nu ştiu de ce reacţionam aşa. El a rânjit şi a dat de vreo două ori din cap, în semn negativ. Asta l-a făcut să pară foarte drăgălaş.
Am observat că nu va lua niciodată nicio iniţiativă, era prea timid. Mă enerva, pe o parte, dar pe de alta... Îmi aminteam mereu de cântecul lui şi eram fascinată.
- Spune, tu mi-ai trimis şi alt bilet în afară de ăla?, am întrebat pe un ton suspicios, fără a-mi ascunde curiozitatea.
Nu voiam să zic : scrisoarea de dragoste, pentru că poate nu fusese el şi nu aveam de gând să mă fac de râs, sau orice altceva.
Acesta a chicotit.
-Eh? Se pare că m-ai prins. Eu – şi-a mutat privirea de la mine, înroşindu-se chiar mai tare şi încercând, parcă, să îşi găsească cuvintele potrivite, - eu am fost... Scuze, e aşa de... Ăă... Mi-a fost prea... Ăă, aiurea să... Adică... Ah, sună atât de stupid! Cred că mă crezi un mare tăntălău, scuze – de obicei nu sunt aşa. Adică...
Era absolut adorabil cum îşi pierdea cuvintele şi nu mai putea vorbi coerent, cum nu ştia ce atitudine să adopte faţă de mine, cum puteam eu să îmi abţin râsul? Ei bine, am făcut-o , pentru că nu am vrut să îl jenez şi mai tare decât era.
- Vrei să termini? Zi clar ce ai de zis! Nu trebuie să reacţionezi aşa, ce Dumnezeu!
Tonul meu fusese puţin amuzat căci nu am reuşit să îl controlez. Acesta a respirat adânc.
- Scuze!
Pentru a câta oară?
- Dacă-ţi mai ceri de multe ori scuze, jur că-nebunesc!
Nu vrusesem să urlu dar cam aşa mi-a ieşit. Câteva persoane s-au întors spre mine şi eu m-am înroşit, impunându-mi să nu mai ridic tonul în public.
- Eu am fost, până la urmă, da. Mi-a plăcut de tine de multă vreme dar nu am avut niciodată curajul... să apar în faţa ta. Nu că acum ar fi diferit, doar că... Nu m-am putut abţine! Rosti acestea atât de profund, dulce şi totodată liniştitor, şi chiar dacă nu mă privea în ochi, am simţit că era sincer. Şi m-am întrebat, pentru a câta oară?, dacă acest băiat este real sau doar o născocire ciudată a vieţii, pentru o secundă, sau două, l-am compătimit, invidiat şi totodată admirat...

[She]

Ah, in sfarsit pot lasa comm. : )) Bine-nteles ca mi-a superultramega-placut si acest capitol. <3 Fara nicio exagerare. : )) Alex (ca e mai scurt asa : )) ) e ataaaat de draguuut. ^_____^ Chiar daca se balbaie, si pare cam fraier initial si asa mai departe... : )) Nu stiu cat de bine s-ar potrivi, dar asta ar face lucrurile mai interesante, nu? : >
Doamne, nu pot sa cred cate schimbari au aparut in poveste de-a lungul timpului... Si abia astept sa vad ce mai urmeaza. : x Asa ca vinoooo~ repede cu urmatorul capitol. : ))

edit: sunt prima~.<3 : ))