O rază de speranţă

[Nya.]

Heya, guyz. Nya here. ^^ După lungi clipe de gândit, m`am hotărât să postez un nou fic. L`am făcut mai weird, let`s say şi acţiunea a fost mai grăbită. Chestia e că e primu` fic pe care îl scriu la prezent, deci nu ştiu cât de bine a ieşit. Dacă nu înţelegeţi ceva ( e cam greu să înţelegeţi, cred ), doar întrebaţi, ok ? I hope you`ll like it ! ^^


[center]Prolog[/center]

Trăim într-o lume a celor mai rele scenarii. Ne reprimăm speranța de mai bine, pentru că de prea multe ori, binele nu se întâmplă. Dar din când în când, se întâmplă ceva extraordinar și, dintr-o dată, scenariile pozitive par posibile.
Nimeni nu crede că viața lui va fi doar așa și așa. Toți credem că vom fi extraordinari. Și din ziua în care plecăm pe propiul nostru drum, suntem plini de speranță. Speranțe privind jerbele de lumini ce rămân în urma noastră, oamenii pe care îi vom ajuta, lucrurile pe care le vom schimba . . . Mari speranțe în legătură cu cine vom fi, unde vom merge. Și apoi ajungem acolo.


[center]Capitolul 1[/center]

Disparițiile se întâmplă. Durerile devin fantome. Sângele încetează să curgă. Iar oamenii . . . oamenii se sting. Nu doar moartea ne face să suferim, ci și viața, pierderea, schimbarea. Iar eu . . . am dispărut. Nu, sunt încă vie. Dar stau în întuneric. Am fost luată de lângă persoanele pe care le iubesc. Când a fost asta ? Ieri ? Nu știu . . . Nu-mi aduc aminte nimic. Cum mă cheamă ? Cum arăt ? Ce zi e azi ? Încerc să-mi mișc mâna, dar nu pot. Sunt paralizată. Simt niște picături umede pe fața mea, alunecând ușor. Plângeam ? Da, asta făceam. Îmi era frică de necunoscut. Îmi era frică că mă afund în întuneric și nu voi mai vedea lumina niciodată. Dar oare văzusem vreodată razele soarelui ? Nu știu nimic despre mine ! Sunt ca o umbră, ca o fantomă. Îmi simt corpul plăpând sub degetele mele blânde, dar nu pot fi sigură că sunt încă reală. Poate sunt propia mea iluzie. Dar atunci cum se face că pot gândi ? Îmi dau capul pe spate și mă lovesc destul de puternic. Mii de imagini încep să mi se deruleze în minte. Poate totuși îmi voi reaminti viața mea.

[center]***[/center]

Sunt iar aici. Deși mi-am promis că îl voi uita, n-am făcut-o. Nu pot uita modul minunat în care îmi zâmbea, felul în care îmi spunea că mă iubește. Privesc casa lui și sper că mă va vedea. Sper că-l doare să-mi vadă lacrimile aduse de el. Vreau să sufere. Să se simtă la fel de mizerabil cum m-am simțit eu când l-am văzut strângând-o în brațe pe ea, spunându-i c-o iubește. Îmi promisese că va fi mereu acolo pentru mine. Ce naivă am fost. Am crezut fiecare cuvânt pe care mi-l zicea. Am fost doar o jucărie pentru el. De abia acum realizez acest lucru. Ridic ochii spre geamul camerei lui și îl văd acolo. Las umbrela să cadă pe jos și ploaia mă învăluie. Mă privește cu o durere sinceră pe chip. Mă bucur că știe că el m-a adus în starea asta. Mă bucur că îl doare. Sper să simtă și el mii de ace în inimă, la fel cum am simțit și eu. L-am iubit. Îl iubesc. Dar vreau să-l doară. Vreau să fie ros de amintiri. Vreau să moară cu vina că el m-a schimbat, că m-a făcut să plâng în fiecare zi. Dispare de la fereastră și în câteva secunde se află în fața mea. Părul șaten i se lipește ușor – ușor de față. Ochii căprui mă privesc blând. Era privirea după care tânjeam. Dar nu puteam să-l las să mă mintă iar. Mă ia în brațe, strângându-mă tare. Pentru un moment uit tot ce mi-a făcut. Mă las ca o păpușă la el în brațe, lacrimile alunecând repede pe obrajii mei roșii. Dar a fost doar un moment. M-am trezit la timp la realitate. L-am împins cu toată forța și am fost destul de mirată că am reușit să-l îndepărtez.
- Jenny, mi-e dor de căldura ta, a șoptit.
- Paul, ești un prost, i-am spus.
Și chiar credeam ce zic. M-a lăsat să plec. Mi-a dat drumul. Și acum sunt ca o pasăre în văzduh. Nu depind de nimeni. Mă ridic pe vârfuri și îi ating buzele cu ale mele, pentru ultima dată. Trebuie să uit. Trebuie să am propia mea viață. Deși o să-l iubesc mereu.

[center]***[/center]

Trântesc ușa de la camera mea, nervoasă. Îmi dau pantalonii negri jos, deschizând cureaua cu țepi. Îmi scot și tricoul roșu și îl arunc pe unde nimeresc. Îmi trag pe mine niște pantaloni scurți și un tricou, care-mi pune în evidență cercelul din buric. Mă arunc pe pat și încep să-mi rod unghiile negre. Părinți proști ! Chiar cred că-mi pot controla viața ? Pot face orice vreau ! Sunt majoră. În patru luni termin colegiul și-o să plec dracului de aici. M-am săturat să-mi spună cum să mă port, cu cine să umblu. Iau pachetul de țigări de pe noptieră și îmi aprind una. Trag puțin din ea, dar simt că nu pot face nici asta. Am prea mulți nervi. Un ciocănit se aude la ușă. Strig un ’ intră ’, enervată și aștept. Mama intră în cameră și se așază lângă mine, pe pat. Doar mă privește ușor, cu o durere profundă pe chip. Mă fac că nu-mi pasă. M-am schimbat. Paul m-a schimbat. M-a făcut să nu mai fiu persoana drăguță ce eram. Îl uram. Și încă îl iubeam. Trecuseră trei ani. Și eu încă nu-mi puteam reveni. Dar mă prefăceam dură. Îmi schimbasem atitudinea, modul de a gândi și stilul. Nu mai aveam prieteni. Dar nu-mi păsa. O privesc ușor pe mama. În ochii are câteva lacrimi mici. Nu mă mai pot abține.
- Mamă ! țip eu strident, îmbrățișând-o, și renunțând să mai țin lacrimile în frâu.
Nu mai vreau să fiu așa. Vreau să fiu eu. Mă ridic ușor. Scot din dulap toate hainele negre pe care le port de trei ani și le arunc pe geam. I-au din ramă poza cu Paul și merg spre fereastră. Îmi scot mâna afară, lăsând ploaia să ude fotografia. Apoi iau bricheta de pe birou și îi dau foc. Foc contra apă. Împreună creând răul.

[center]***[/center]

Merg agitată pe străzile orașului, privind zăpada depusă pe marginile șoselei. Am un presentiment ciudat. Știu că se va întâmpla ceva rău. Dar totuși . . . Așa credeam mereu de când mama și tata muriseră. Îmi scutur capul. Nu mai trebuie să mă gândesc la așa ceva. Nu vreau să mai retrăiesc amintiri triste. Îmi scot telefonul din buzunar, formând numărul lui Paul. Și când mă gândesc că îl uram . . . N-aș fi crezut că mai putem fi prieteni. Dar uite că suntem. Zâmbesc ușor, ducându-mi telefonul la ureche :
- Vino să mă iei și pe mine, te rog. Sunt aproape de blocul lui Jan.
- Imediat, Jenny. Ajung în maxim cinci minute.
Răsuflu ușurată. Nu-mi place partea asta a Londrei. Totul este prea mohorât. Și persoanele din jurul meu au niște priviri reci și lipsite de sentimente. Se asortează cu peisajul. Eu nu. Am avut o perioadă . . . Acum trei ani și chiar în acest an. Dar mi-am revenit. Datorită lui Paul, în cea mai mare măsură. Era cel mai bun prieten al meu. Și singurul. Nu, nu-l mai iubesc. Nu ca înainte. Acum îl iubesc ca pe un frate. Așa cum și trebuie. O mașină gri se zărește în depărtare și în mai puțin de un minut, oprește în fața mea. Șatenul iese din mașină și mă ia de mână. Ce vrea să facă ? Mă tem. Mă duce până la marginea podului pe care ne aflam. Apa ce se afla sub pod părea rece și deloc primitoare. Paul mă privește ușor trist. Îmi atinge fruntea cu buzele lui reci, apoi mă împinge. Cad în neant. O să mor. Țip după ajutor, dar nimeni nu vine. Ajung în apă și simt cum corpul îmi paralizează. Mor.

[center]***[/center]

Sfârșitul. Mi-am văzut sfârșitul. Lovitura la cap mi-a adus toate amintirile înapoi. Am murit. Oare chiar murisem ? Unde mă aflu, până la urmă ? Îmi strâng picioarele la piept, fiind bucuroasă că mă pot mișca. Eram sigură că n-aș fi putut supraviețui. Dar dacă fusesem salvată ? Speram. Îmi reprimam gândurile negre. Gândește pozitiv, Jenny ! Ce ciudat îmi suna numele. Eram fericită că măcar mi-l aflasem. Încă eram singură, totuși. Nimeni lângă mine.
S-a prins un bec. Îmi acopăr ochii cu mâna, căci lumina îmi rănește vederea. Mă obișnuisem cu întunericul. Dar însemna că nu murisem ! Cineva mă salvase și acum venise, probabil, pentru a vedea ce fac. Speram că îmi dorea binele. Nu voiam să mă doară. Nu voiam să sufăr iar. Voiam să-mi găsesc fericirea. Voiam să nu mai plâng.

[A'Svear]

Heyaaa~
All right...Acest capitol a fost pe putin weird...Adica la inceput cand am citit nu mi-a s-a parut complicat sau asa ceva, dar cand am terminat capitolul am ramas ceva de genul: WOW.
Sentimentele fetei sunt o tornada. E tulburator faptul ca viata ei decurge asa, adica toate acele emotii sunt ucigator de profunde. Trece de la iubire la ura si invers si este atat de complicat si interesant. Ca un puzzle. Stii ceva, ador chestia asta:X.
Nu prea pricep eu care-i treaba cu Paul, dar banuiesc ca voi pricepe o data si o data [hei, nu-i mai complicat decat lectia mea le geometrie, nu?:-?]. Si sincera sa fiu chiar am putut simti acelasi lucru ca Jenny cand am citit.
Spor la scris si multa multa imaginatie
Zbye :3

[Zăpă]

Heya(*.*)

Ai avut un prolog foarte bun si interesant. Pot spune ca dupa prima fraza am fost captivata in poveste si voiam sa citesc mai mult si mai mult, eram curioasa ce se va mai intampla cu fata.
Ma pierdusem pe alocuri, nu mai intelegeam, dar apoi am revenit la normal. Am inteles in totalitate capitolul acesta. Mi-a placut foarte mult. Ai descris toate starile lui Jenny foarte bine (si cate stari).
Ai un stil foarte frumos de a scrie se pe mine una ma fascineaza. Nu, nu te ridic in slavi, iti spun adevarul.
Ideea ficului este foarte bine conceputa si imi place la nebunie. Am inteles in mare parte la ce se refera, am inteles micuta poveste vietii ei pe care ai redat-o foarte bine. Sunt tare curioasa ce se va mai intampla cu Jenny si daca il va mai revedea pe Paul.
Astept capitolul doi cat mai curand.

Ja!

[^^oRiHiMe NeBuNa^^]

Wiiiiiiiiiiiiiiii!Fic nou!

Tocmai am citit capitolul si pot sa spun ca sunt...impresionata!Mi-a venit sa plang :(( .Ai inceput foarte bine,prologul chiar a meritat.Ai incadrat perfect[cel mai perfect :)) -mai stii la ora de romana] in 3 paragrafe[sau 4]sentimentele lui Jenny.Mi-a placut foarte mult cum ai scris si ai descris.Greseli nu prea am vazut...ba da,defapt am gasit,dar una:"sa cada pe jos"-pai cum ma,sa zici "sa cada pe jos"?Ca doar n-o cadea sus.Puteai sa zici doar sa cada.In fine.I pup you si spor la scris!!!Abia astept sa citesc nextul!


A ta prietena,
Orihime

[Teh]

În ochii are -- ochi ( cu un singur „i” aici )
S-a prins un bec. -- S-a aprins... cred că era aici.
*
Hmm, păi pt. că mi-ai spus să trec pe aici , am zis că o să o fac și iată-mă ! : p mda, cam târziu însă până acum nu am î avut timp liber să citesc. Las asta la o parte și trecem la ceea ce ne interesează, povestea.
Ei bine, per ansamblu îmi place. Să vedem, ai început chiar fain și mi-a plăcut ce ai scris acolo, un fel de „ filozofat”, și încă unul intens și plin de sentimente. chiar ai folosit cuvinte potrivite, propoziții bine conturate, realizate frumos ( și prin asta nu vreau să zic sistematic, pentru că nu este un fic de acel gen. mai degrabă unul visător, ce are la bază sentimentele și , de ce nu? poate chiar și gândurile tale ) . Enfin, cum am zis, primul capitol mă atrage. A ajuns să îmi captiveze atenția încă din primul paragraf, și a continuat așa. Recunosc că nu mă așteptam să fie așa, ei bine când am citit despre Paul și toate celelalte, mă așteptam să fie pur și simplu povestea vieții ei, săraca de ea îndrăgostită, oarecum părăsită... rebelă, vai- chipurile! încerca să fie puternică ( știi ce, mă bucur dacă m-am înșelat, așa cum cred că am făcut-o ). Din cauza continuării mi-am dat seama că m-am grăbit să speculez, erau doar frânturi din amintirile sale... Frumos, într-adevăr! Le-ai așezat chiar bine ( aș zice pe hârtie, dar nu prea e cazu` ) .
Personal cred că tu la asta te pricepi, nu la descrieri „materiale” ( dacă le pot zice așa ) și la descrierea sufletească, a sentimentelor. Am observat la un moment dat că detaliai cu ce era ea îmbrăcată și că s-a așezat pe pat, personal partea aia mi s-a părut extraordinar de seacă, goală și ce mai vrei tu. Eh, pe de altă parte atunci când spuneai ceva ce nu avea legătură cu descrierea de acest gen, aproape că mi s-ar fi înmuiat inima, de bucurie că citesc ceva frumos scris. La astea te pricepi, pe bună dreptate! Sau doar așa îmi pare mie, cert este că personal mi se pare o poveste plăcută, cel puțin momentan.
Cum spuneam, îmi place ideea și sunt intrigată de faza de la final; nu, de fapt de faza de la finalul desfășurării amintirilor sale. Cum de a împins-o Paul, or so whatever? interesant că ai băgat acoolo multe semne de întrebare și totodată - o mulțime de mister! asta mi s-a părut „ tare ” pt că vreau să aflu mai multe despre Jenny. Deși , personal, nu prea îmi place numele și vreau să văd cum e cu adevărat personalitatea ei, sunt curioasă ( ce vrei ! ) .
Hmm... altceva, nu mi-a plăcut finalul, ultimele fraze / propoziții în care insinua faptul că a fost salvată, etc. Mă duce cu gândul la multe chestii și totodată, nu știu, am fost decepționată când le-am citit. Nu mă așteptam, probabil, ca ea să se gândească la așa ceva. Dacă ar fi să fie, mi-ar fi plăcut să fie ceva gen surpriză, măcar pt. ea : )) ok, asta ține de gusturi dar mie nu mi-a plăcut ultima parte, așa că n-ai ce să-mi faci. Mi s-a părut seacă, trecută și cam stresantă , totodată îmi dă niște speculații nu prea plăcute, perspecitve pe care nu vreau să le am asupra poveștii.
*
O altă chestie voiam să îți zic, poți să scrii și tu cu fontul normal? Pe mine una mă cam deranjează fontul ăsta, e și ceva mai strâns, micuț, nu știu ( eu nu văd prea bine = )) ) și e stres să măresc pagina când citesc. Așa că, dacă se poate, pliz cu font normal.
În rest, toate cele bune și aștept următorul capitol. Baftă!

chu`