Never say goodbye

[Berry.]

II

Don't Leave
Don't Leave, come back once again
I can't let you go like this
Never say goodbye,
You won't make me cry,
I only wait for you.

Se spune că viaţa îţi dă doar trei şanse la dragostea adevărată.

• - Marie, treci imediat în maÅŸină, nu am timp să te aÅŸtept toată ziua. Mai trebuie să merg ÅŸi la muncă.
  
  Vocea exasperată a fratelui meu ( adoptiv, dar nu era un detaliu important, îl iubeam mai mult decât oricine pe lumea asta şi el pe mine, chiar dacă nu o arăta uneori ) m-a făcut să tresar. Priveam de pe scările casei mele cerul, frumosul cer de un albastru pal, deschis, fără nori. Trebuia să merg la şcoală, liceu mai exact, dar nu mă simţeam pregătită să înfrunt o nouă clasă, un nou colectiv, noi persoane, profesori.
  
  Nu era vina mea că din cauza proastei de Alexis ( cea mai enervantă soră geamăna din lume; cum se poate să fim rude, nu ştiu ) am fost eu exmatriculată. Era vina ei, nu a mea! Ea a dat foc sălii de curs în ora de chimie, dar a dat vina pe mine. Şi normal că toată lumea a crezut-o, doar ea era ' eleva model a clasei ' în ochii profilor, chiar dacă nu ştia aproape nimic. Eu îi făceam temele şi o ajutam la teste, dar ei îi păsa doar de ea, mă rog, de ea şi de băieţi. În fiecare săptămână îşi schimba prietenul. În opinia ei, iubiţii trebuie să se schimbe mai repede decât şosetele, altfel se demodează. Mda, ce blondă e, la figurat vorbind.
  
  Nu pot să cred că suntem surori şi mai ales gemene.
  
  - Marie, ce aştepţi? Să apară un Făt - Frumos şi să plecaţi în lume? Ei bine, asta se întâmplă doar în basme, acum trebuie să te mulţumeşti cu mine, aşa că nu mai visa cu ochii deschişi şi intră dracului odată în maşină.
  
  Mda, ce scump e fratele meu. Am spus cumva că-l iubesc? Dacă da, îmi retrag cuvintele. Ce dobitoc poate să fie uneori.
  Îmi iau ghiozdanul pe umăr, respir adânc şi expir de câteva ori, iar apoi urc în maşina neagră a scumpului, iubitului meu Jensen. Aţi observat sarcasmult, nu?
  
  - Ştii ce ore ai azi la noul liceu? Bănuiesc că ai primit orarul, nu? vocea plictisită a fratelui meu se aude peste o piesă care-mi place mie, Kansas - Carry On Wayward Son.
  - Da, am primit orarul. Da, îl ştiu: dirigenţie, matematică, franceză, pauza dubla de prânz, care constă în douăzeci de minute, urmată apoi de desen şi fizică. Ce orar superb, nu?
  - Aha, sper să nu intri în probleme.
  - O să am grijă, promit; doar sunt eu, inegalabila ta surioară pe care o iubeşti enorm. Am dreptate, nu?
  - Normal. Dar deja am ajuns. Poţi să cobori.
  
  Credeam că nu o să ajungem niciodată, că poate voi avea norocul şi Jensen va face accident, iar eu să nu trebuiască să merg la liceu şi să fiu în pat până la sfârşitul anului şcolar. Dar nu, trebuia el să fie un şofer aşa de bun. Am spus că-l urăsc?
  
  - Ai grijă, da? Te iubesc.
  - Åži eu.
  
  Şi cu asta, l-am îmbrăţişat pe scumpul meu frate şi am coborât repede din maşină. Azi sigur va fi o zi grea, poate încă mai am vreo şansă şi să intru într-o clasă bună şi fără colege piţipoance şi băieţi proşti. Pot să sper măcar.
  
  Am ridicat capul din pământ şi am mai privit încă o dată cerul ( care îmi aminteşte atât de mult de patul meu pufos de acasă, unde aş vrea să fiu acum ) înainte să intru în marea clădire vopsită în culori de crem şi albastru şi să mă îndrept spre cancelarie. Ciocănesc de două ori în uşa de lemn şi intru în încăperea spaţioasă după ce aud un ' Intră ' strigat de o voce masculină, dură. Mă uit prin cameră şi observ un birou mare, plin de documente importante, cred, la care este aşezat un bărbat de circa patruzeci de ani, cu părul negru şi tuns scurt.
  
  - Ia loc, te rog, ia loc, Marie Wentworth. Cum te simţi? Eşti bine? Eu sunt directorul, Harold Sylvester, dar poţi să-mi spui Harry, dacă îţi e mai uşor.
  La prima vedere, arată ca o persoană amabilă, dar poate greşesc, aparenţele sunt înşelătoare.
  - Da, sunt foarte bine, sunt foarte încântată că voi asista la liceul dumneavoastră ( o mică minciună nu-i poate face nimănui rău şi este mai bine să fiu în termeni buni cu directorul, nu? ) .
  - Imediat va veni să te ia şi să-ţi arate şcoala noul tău dirigente. Ah, uite-l.
  Am întors brusc capul şi am văzut cum intră pe uşă un bărbat tânăr; nu cred că are mai mult de douăzeci şi cinci sau treizeci de ani.
  - Domnule Daniel Hexon, ea este noua dumneavoastră elevă, Marie Wentworth.
  L-am studiat pe tip - Daniel - câteva secunde bune şi am observat că şi el se uita atent la mine. Ha, sigur crede că sunt frumoasă, normal, am în jur de un metru şaptezeci şi buclele de păr roşcat îmi încadrează foarte delicat chipul blând.
  - O plăcere să vă cunosc, domnişoară. O să fiu noul dumneavoastră dirigente. Sper că vei fi o elevă cuminte şi nu vei cauza necazuri.
  
  Şi uite aşa iese pe uşă, cu mine urmându-l după ce-mi face un semn să ies şi după ce îmi iau la revedere de la director. Urcăm câteva scări, cred că peste douăzeci, ca să fiu mai precisă şi ajungem în faţa unei unei uşi mari, de lemn maroniu. Îmi spune să aştept puţin şi intră în clasă. Presupun că mă va chema după ce va comunica elevilor despre mine. Ce minunat! Glumesc.
  
  După câteva minute, iese pe hol şi-mi spune să intru după el în clasă şi aşa fac. Îl urmez şi păşesc pe jumătate hotarâtă, pe jumătate nesigură, în marea sală de clasă. Privesc tabla şi văd că e scris mare - foarte mare - numele meu pe ea. Marie Wentworth. Ah, îmi dau lacrimile, ce gest frumos. Asta înseamnă că am un nume mult prea greu sau că clasa e prea proastă să-l reţină? Ce bucurie, am ajuns într-un colectiv plin de rataţi şi asta-mi este confirmat de îndată ce-mi văd colegele îmbrăcate cam toate în roz - Doamne ajută-mă - şi colegii fluierând în timp ce parcurg drumul de la uşă către catedră. Băi, sunt eu o frumuseţe şi toate cele, dar nu trebuie să vă entuziasmaţi aşa de tare. Pe rând, vă rog.