Never say goodbye

[Mrs. Iclemyer]

Colaborarea dintre Canniblaine şi Berry vă prezintă un fic extraordinar. Just saying. Şii personajele:

Riker Rayner Garfield
Daniel Hexon
Marie ÅŸi Alexis Wentworth
Jensen Wentworth

Never say goodbye

I

Carry on my wayward son,
For there'll be peace when you are done
Lay your weary head to rest
Now don't you cry no more

• Sunetul asurzitor al autobuzului nenorocit mă trezeÅŸte brusc din moleÅŸeala care mă cuprinsese cu câteva momente înainte. E dimineaţă; lumina tâmpită a soarelui de primăvară îmi intră în ochi, ca de fiecare dată, înainte să mă lase să-mi dau seama că sunt într-adevăr în drum spre ÅŸcoală. Din păcate. ÃŽmi miÅŸc puÅ£in capul ÅŸi îmi troznesc degetele amorÅ£ite de frig. Soare cu dinÅ£i. Ce fericire absolută pe capul meu. ÃŽmi trec mâna prin părul încâlcit ÅŸi nefericit de zburlit în sus pe care-l am ÅŸi mă miÅŸc mai înspre geam, departe de colegul de lângă mine, care ascultă nu ÅŸtiu eu ce muzică stupidă la căşti... încet de se aude până în spatele autobuzului, pentru că vocea lui de taur răguÅŸit acompaniază melodia neauzită.
  
  Oftez. Pachete de prostie în formă omenească sunt peste tot prin autobuzul care trebuie să ne ducă la şcoală - unul înalt, altul slab, alţi doi care râd, trei fete toante care se holbează la mine şi mestecă gumă, chicotind înfundat. Cotrobăi prin buzunarele hanoracului după mp3 şi cu degetele încă reci ca gheaţa descâlcesc căştile şi le pun în urechi. Shuffle, shuffle, shuffle. Stop. Shuffle, shuffle, shuffle. Stop din nou. Kansas se aude, aceeaşi melodie favorită: Carry on my wayward son. Deştepţi au fost ăştia din Supernatural că au ales melodia asta, pe bune. Clipesc de câteva ori şi casc, apoi privesc în jos şi mă înjur.
  
  Cine dracu' m-a pus să-mi iau mănuşi fără degete pe vremea asta tâmpită?
  
  Frânarea bruscă a autobuzului aproape mă face să-mi lipesc faţa de parbriz, dar reuşesc să mă las pe spate în ultima clipă. Mă ridic, înşfac ghiozdanul şi o zbughesc pe stradă, la trei staţii de şcoală, nevrând să mai aştept mult în putoarea aceea. Melodia se schimbă, dar dau rapid înapoi la Kansas. Aud paşi în spatele meu, la stânga, la dreapta, în faţă, care trec prin perdeaua de muzică. Mă încrunt şi realizez că m-am băgat în bucluc: sunt pe un trotuar aglomerat şi departe de şcoală. Ridic din umeri ca pentru mine şi trec mai departe, ocolind oamenii şi bicicletele, fredonând printre dinţi versurile melodiei.
  
  Mă izbeşte brusc mirosul de fum de ţigară stătut şi de transpiraţie când intru în şcoală, la câteva minute de la ieşirea din autobuz. Tuşesc şi îmi acopăr nasul şi gura cu mâna pentru câteva secunde, apoi o las în jos. Bine că stau la parter, cu geamurile deschise pe holuri întotdeauna - altfel, mirosul ar fi şi mai persistent. Precaut, ocolesc ceilalţi studenţi intraţi la acest liceu 'prestigios' cu ceva mai puţin decât un sfert din creierul uman şi intru în clasa umplută până la refuz de vaporii de parfum răspândiţi peste tot. Privesc duşmănos spre Andy, idiotu' de la doi din blocul meu, şi mă retrag spre colţul meu aerisit de lângă geam.
  
  - Hei, Garfield, drăguţă, ce-ţi mai face iubiţelu'?
  - Garfield, bă, dă-mi tema la mate!
  - Tocilarule, mişcă-ţi fundu' de lângă geamu' meu, acum!
  
  Idioţi, idioţi, idioţi. Putoare de idioţi, voci de idioţi, tot de idioţi. Mă aşez în bancă şi arunc ghiozdanul dedesubt, ignorând strigătele şi înjurăturile adresate mie. Acelaşi lucru tâmpit de fiecare dată. Bine măcar că avem prima oră dirigenţie; dau muzica mai tare pentru a fi fericit ultimele minute dinaintea orei şi îmi pun capul pe braţe, căscând. O să fie o zi lungă.
  
  - Riker! Bă, Riker! urlă Anderson în urechea mea, făcându-mă să sar din somn şi să mă dezmeticesc brusc. Mp3-ul îmi cade din buzunar, dar reuşesc să îl prind şi să mă îndrept repede, îndesându-l în buzunar.
  - Ce? Ah, da, prezent, mda, sunt aici...
  - Te-am rugat să închizi geamul, răspunde Hexon, zâmbitor.
  
  Arunc căştile în bancă şi mă ridic, închizând geamul cât de repede pot, apoi mă aşez din nou. Privesc în jos, auzind două idioate discutând în gura mare - auzi fatăă, auzi făă, pisicuţu' a dormit, făăă! - şi pe colegi chicotind. Mă înjur pentru a doua oară în ziua aia în engleză, franceză, japoneză şi limba hobbiţilor şi îmi lipesc fruntea de bancă. O să fiu din nou subiectul râsetelor săptămâna asta. Extraordinar, extraordinar, aştept aplauzele mentale şi bătăile administrate de propriile mele gânduri. La dracu', dracu', dracu'. La dracu' cu toţi şi toate.
  
  - Mda, spune Hexon, uşor amuzat, o să avem o nouă colegă transferată.
  
  Îmi dau ochii peste cap şi oftez. Bine că nu mă vede şi aude nimeni. O altă deşteaptă într-o clasă de proşti.
  
  - Marie Wentworth.
  

[SnowFlake.]

Hmmm! First ;;). E o onoare.
Ar trebui să spun că ideea îmi place până acum, asta chiar nu pot nega. Titlul m-a atras să vin pe aici [ şi încă ceva, dar să lăsăm asta la o parte :)) ] Ce nu-mi place, însă, este că ai folosit cuvinte cum ar fi: " idioţi " , " proşti " , " la dracu ", de prea multe ori, ar fi trebuit să mai reduci din ele.
Nu am înţeles o chestie:

Mă încrunt şi realizez că m-am băgat în bucluc: sunt pe un trotuar aglomerat şi departe de şcoală. Ridic din umeri ca pentru mine şi trec mai departe, ocolind oamenii şi bicicletele, fredonând printre dinţi versurile melodiei.

Mă izbeşte brusc mirosul de fum de ţigară stătut şi de transpiraţie când intru în şcoală, la câteva minute de la ieşirea din autobuz.

Well, prima dată ai spus că a intrat în bucluc şi apoi că a ajuns la şcoală. Cam prea repede O.O''. Puteai şi tu să descrii sentimentele din acel moment ale tipului sau să descrii drumul lui spre şcoală.

În rest nu am nimic de obiectat. Dialogul nu a fost deloc sec, iar naraţiunea este preferata mea.
Succes în continuare şi Berr' next-ul, te rugăm :>.

[Berry.]

II

Don't Leave
Don't Leave, come back once again
I can't let you go like this
Never say goodbye,
You won't make me cry,
I only wait for you.

Se spune că viaţa îţi dă doar trei şanse la dragostea adevărată.

• - Marie, treci imediat în maÅŸină, nu am timp să te aÅŸtept toată ziua. Mai trebuie să merg ÅŸi la muncă.
  
  Vocea exasperată a fratelui meu ( adoptiv, dar nu era un detaliu important, îl iubeam mai mult decât oricine pe lumea asta şi el pe mine, chiar dacă nu o arăta uneori ) m-a făcut să tresar. Priveam de pe scările casei mele cerul, frumosul cer de un albastru pal, deschis, fără nori. Trebuia să merg la şcoală, liceu mai exact, dar nu mă simţeam pregătită să înfrunt o nouă clasă, un nou colectiv, noi persoane, profesori.
  
  Nu era vina mea că din cauza proastei de Alexis ( cea mai enervantă soră geamăna din lume; cum se poate să fim rude, nu ştiu ) am fost eu exmatriculată. Era vina ei, nu a mea! Ea a dat foc sălii de curs în ora de chimie, dar a dat vina pe mine. Şi normal că toată lumea a crezut-o, doar ea era ' eleva model a clasei ' în ochii profilor, chiar dacă nu ştia aproape nimic. Eu îi făceam temele şi o ajutam la teste, dar ei îi păsa doar de ea, mă rog, de ea şi de băieţi. În fiecare săptămână îşi schimba prietenul. În opinia ei, iubiţii trebuie să se schimbe mai repede decât şosetele, altfel se demodează. Mda, ce blondă e, la figurat vorbind.
  
  Nu pot să cred că suntem surori şi mai ales gemene.
  
  - Marie, ce aştepţi? Să apară un Făt - Frumos şi să plecaţi în lume? Ei bine, asta se întâmplă doar în basme, acum trebuie să te mulţumeşti cu mine, aşa că nu mai visa cu ochii deschişi şi intră dracului odată în maşină.
  
  Mda, ce scump e fratele meu. Am spus cumva că-l iubesc? Dacă da, îmi retrag cuvintele. Ce dobitoc poate să fie uneori.
  Îmi iau ghiozdanul pe umăr, respir adânc şi expir de câteva ori, iar apoi urc în maşina neagră a scumpului, iubitului meu Jensen. Aţi observat sarcasmult, nu?
  
  - Ştii ce ore ai azi la noul liceu? Bănuiesc că ai primit orarul, nu? vocea plictisită a fratelui meu se aude peste o piesă care-mi place mie, Kansas - Carry On Wayward Son.
  - Da, am primit orarul. Da, îl ştiu: dirigenţie, matematică, franceză, pauza dubla de prânz, care constă în douăzeci de minute, urmată apoi de desen şi fizică. Ce orar superb, nu?
  - Aha, sper să nu intri în probleme.
  - O să am grijă, promit; doar sunt eu, inegalabila ta surioară pe care o iubeşti enorm. Am dreptate, nu?
  - Normal. Dar deja am ajuns. Poţi să cobori.
  
  Credeam că nu o să ajungem niciodată, că poate voi avea norocul şi Jensen va face accident, iar eu să nu trebuiască să merg la liceu şi să fiu în pat până la sfârşitul anului şcolar. Dar nu, trebuia el să fie un şofer aşa de bun. Am spus că-l urăsc?
  
  - Ai grijă, da? Te iubesc.
  - Åži eu.
  
  Şi cu asta, l-am îmbrăţişat pe scumpul meu frate şi am coborât repede din maşină. Azi sigur va fi o zi grea, poate încă mai am vreo şansă şi să intru într-o clasă bună şi fără colege piţipoance şi băieţi proşti. Pot să sper măcar.
  
  Am ridicat capul din pământ şi am mai privit încă o dată cerul ( care îmi aminteşte atât de mult de patul meu pufos de acasă, unde aş vrea să fiu acum ) înainte să intru în marea clădire vopsită în culori de crem şi albastru şi să mă îndrept spre cancelarie. Ciocănesc de două ori în uşa de lemn şi intru în încăperea spaţioasă după ce aud un ' Intră ' strigat de o voce masculină, dură. Mă uit prin cameră şi observ un birou mare, plin de documente importante, cred, la care este aşezat un bărbat de circa patruzeci de ani, cu părul negru şi tuns scurt.
  
  - Ia loc, te rog, ia loc, Marie Wentworth. Cum te simţi? Eşti bine? Eu sunt directorul, Harold Sylvester, dar poţi să-mi spui Harry, dacă îţi e mai uşor.
  La prima vedere, arată ca o persoană amabilă, dar poate greşesc, aparenţele sunt înşelătoare.
  - Da, sunt foarte bine, sunt foarte încântată că voi asista la liceul dumneavoastră ( o mică minciună nu-i poate face nimănui rău şi este mai bine să fiu în termeni buni cu directorul, nu? ) .
  - Imediat va veni să te ia şi să-ţi arate şcoala noul tău dirigente. Ah, uite-l.
  Am întors brusc capul şi am văzut cum intră pe uşă un bărbat tânăr; nu cred că are mai mult de douăzeci şi cinci sau treizeci de ani.
  - Domnule Daniel Hexon, ea este noua dumneavoastră elevă, Marie Wentworth.
  L-am studiat pe tip - Daniel - câteva secunde bune şi am observat că şi el se uita atent la mine. Ha, sigur crede că sunt frumoasă, normal, am în jur de un metru şaptezeci şi buclele de păr roşcat îmi încadrează foarte delicat chipul blând.
  - O plăcere să vă cunosc, domnişoară. O să fiu noul dumneavoastră dirigente. Sper că vei fi o elevă cuminte şi nu vei cauza necazuri.
  
  Şi uite aşa iese pe uşă, cu mine urmându-l după ce-mi face un semn să ies şi după ce îmi iau la revedere de la director. Urcăm câteva scări, cred că peste douăzeci, ca să fiu mai precisă şi ajungem în faţa unei unei uşi mari, de lemn maroniu. Îmi spune să aştept puţin şi intră în clasă. Presupun că mă va chema după ce va comunica elevilor despre mine. Ce minunat! Glumesc.
  
  După câteva minute, iese pe hol şi-mi spune să intru după el în clasă şi aşa fac. Îl urmez şi păşesc pe jumătate hotarâtă, pe jumătate nesigură, în marea sală de clasă. Privesc tabla şi văd că e scris mare - foarte mare - numele meu pe ea. Marie Wentworth. Ah, îmi dau lacrimile, ce gest frumos. Asta înseamnă că am un nume mult prea greu sau că clasa e prea proastă să-l reţină? Ce bucurie, am ajuns într-un colectiv plin de rataţi şi asta-mi este confirmat de îndată ce-mi văd colegele îmbrăcate cam toate în roz - Doamne ajută-mă - şi colegii fluierând în timp ce parcurg drumul de la uşă către catedră. Băi, sunt eu o frumuseţe şi toate cele, dar nu trebuie să vă entuziasmaţi aşa de tare. Pe rând, vă rog.

[Mrs. Iclemyer]

Mulţumim pentru comentarii. :D Dar am folosit acele cuvinte pentru că na, aşa e Riker şi stilul lui de a gândi... şi scuze dacă e prea rapid postat sau ceva de genu'.

III

Once I rose above the noise and confusion
Just to get a glimpse beyond this illusion
I was soaring ever higher
But I flew too high

Though my eyes could see I still was a blind man
Though my mind could think I still was a mad man
I hear the voices when I'm dreaming
I can hear them say

Why do I feel this incredible need to stand up and say please pay attention?

• Mă încrunt din nou când aud scârţâitul cretei pe tablă ÅŸi privesc în sus, exact când fata cea nouă intră în clasă. Andy, idiotu' de lângă mine, fluieră admirativ, iar eu abia mă stăpânesc din a-i trage un pumn în moaca tâmpită. Marie - Marie o chema, nu-i aÅŸa? - e frumoasă. Da, frumoasă. Drăguţă. E prima dată gând gândesc chestia asta despre cineva, pe bune. Mă uit în jos din nou pentru câteva secunde, apoi inspectez clasa. Un singur loc, în faÅ£a mea, între Danny, Dean ÅŸi alt idiot al cărui nume nu-l ÅŸtiu.
  
  - Iubire, urlă unul cu putere, dulceaţă de afine, ce ar fi să ne vedem de treburi în pauză?
  - Drăguţă, mişto faţă, ignoră-l pe dobitoc şi hai să ne întâlnim la un suc! adaugă Andy.
  
  Enervat, îi trag un cot în coaste, dar mă aleg cu o durere ascuţită în braţ şi scâncesc mai mult în gând. Ce dobitoci, dobitoci şi tâmpiţi, idioţi şi cocălari proşti. Mult pentru o şcoală la dracu'-n America sunt normalii: eu şi tipa aia, Marie. E drăguţă. O mai spun. E roşcată şi... nu ştiu ce culoare au ochii ei, dar pare o tipă cu care m-aş putea împrieteni uşor. Căştile îmi alunecă din bancă şi cad pe podea, iar eu mă aplec rapid şi le adun, nevrând să pierd nimic din întrebările pe care i le pun colegii. Sunt curios din fire... şi curiozitatea mă face să-mi trag un cap de bancă în timp ce mi-l ridic şi să înjur cât de tare pot eu.
  
  Bine că vocile celorlalţi îmi acoperă tonul ridicat cu întrebările lor tâmpite.
  
  Durerea surdă din ceafă se răspândeşte repede înspre tâmple şi urechi, iar eu nu pot să aud nimic înafară de un bâzâit continuu şi nu pot să văd decât ceaţă, din cauza lacrimilor de durere. Înghit o altă înjurătură şi scutur din cap ca un câine, ştergându-mi lacrimile, şi lovesc banca puternic cu piciorul, făcând-o să zdrăngăne puternic. Andy se holbează şocat la mine, dar îl ignor complet, mormăindu-i să mă lase dracului în pace. Dobitoc prost ce e.
  
  - Ai dori să ţi se arate şcoala, domnişoară Wentworth? întreabă Hexon, zâmbindu-i lui Marie, înainte de a se întoarce înspre clasă.
  
  Nu aud ce spune, pentru că ceva mă pocneşte în ceafă puternic şi eu înjur din nou după un strigăt de durere. Îmi pun mâinile pe cap şi încep să mârâi înjurăturile printre dinţi şi pe engleză şi pe română, care cum vin, fără să-mi pese. În clasă e linişte, din câte aud eu prin ţiuitul din urechi, dar nu-mi pasă. Dau să mă ridic în picioare şi reuşesc, scâncind atunci când îmi ating punctul în care mă lovise ceva uşor cu degetele.
  
  Privesc în jur şi văd că un colţ tâmpit al geamului m-a lovit, şi pe Andy rânjind. Îmi făcu cu ochiul într-un mod cât se poate de neprovocator şi eu i-am scos limba, ca un copil ce sunt, încercând să nu arăt faptul că mă doare îngrozitor capul. Şi gâtul. Şi umerii. Şi, probabil, întregul corp. Camera pare să se învârtă în faţa mea din cauza loviturii puternice, iar eu mă aşez rapid pe scaun, respirând greoi. Cine mama dracului ştie că poţi ameţi de la o lovitură şi să ţi se şi facă rău?
  
  În plus, Marie mă priveşte - sunt sigur de asta. Probabil că surâde, amuzată, şi o să izbucnească în râs în pauză. Toţi fac aşa. Se arată îngrijoraţi pentru câteva momente, apoi mor de râs. Păcat că nu o fac la propriu. Încerc să îmi adun gândurile şi să încerc să spun ceva, dar mi se face din nou rău când deschid ochii şi gura pentru a vorbi. Inspir adânc mirosul împuţit din clasă şi îmi las fruntea în palmă. Înjur din nou. În minte, de data asta.
  
  Într-un final, mă ridic şi mă împleticesc până la catedră. Nimeni, însă, nu-mi pune piedică, nici măcar Dean cu nume de rus pe care nu-l ştiu. Capul încă îmi pulseză dureros, dar ochii de căţeluş încă funcţionează. Câteva fete oftează, exasperate de împiedicatul de tocilar. Hei, fetelee, nimeni nu vă opreşte din a vă lua tălpăşiţa la etajul trei şi de a sări de acolo, iubitele.
  
  - Pot să merg până la cabinet? Vă rog? întreb eu pe un ton nerăbdător şi îmi apăs o palmă pe creştetul capului, făcând firele zburlite ale părului să mi se aşeze, în sfârşit. Vă rog, domnule Hexon?
  - Bineînţeles, Garfield, spune el şi priveşte pentru o secundă către Marie. Apoi zâmbeşte. Riduri i se încreţesc uşor în jurul ochilor verzi-căprui în timp ce o face, în mod ciudat, făcându-l să pară mai bătrân decât în realitate. Iar tu, domnişoară, te vei duce cu el. Îţi va prezenta şcoala.
  

[Mdn.]

Helău. :] Tot m-ai rugat să trec p-aici, Berr'. Iată-mă. ;>
Pentru început îmi place. Amândouă vă pricepeţi, atât la descriere cât şi la naraţiune. Also, dialogul nu-i sec iar greşeli nu am văzut. * da ? ai văzut tu ? atunci dă-mă-n judecată *
Ce m-a 'deranjat' în ultimul capitol, a fost faza cu înjurăturile. Adică a fost puţin cam exagerată. Da, înţeleg s-a lovit, a înjurat o dată - de două, dar nu încontinuu. *laughs*
Sunt curioasă să văd cum se vor înţelege cei doi. Anw, pe Riker deja îl ador. <3 O fi el tocilar sau mai ştiu eu cum, dar pe mine m-a atras din prima ^^
En fin. Nu cred că aş mai avea altceva de spus înafară că-i un fic genius. ;>
Şi acum citez: Berr', next-ul te rugăm. ;>

*hugs*

[SnowFlake.]

Capitolul doi:
Greşeli de tastare nu am văzut, ceea ce e bine. Dialogul nu a fost deloc sec, iar naraţiunea şi descrierea se îmbină perfect. A! Şi chiar e narcisistă această fată, începe să mă cam enerveaze atitudinea ei xD.
Prima dată a spus că-şi iubeşte fratele, apoi că-şi retrage cuvintele, apoi din nou că-l iubeşte. O.o
Ce nehotărâtă e :))!
În rest mi-a plăcut <3.

Capitolul trei:
Nici aici nu am văzut greşeli de tastare.
Săracul " tocilar " :)). Chiar îmi place de el. Dar revenind iar ai folosit cuvintele alea jignitoare de prea multe ori. Asta începe să mă calce pe nervi. Mai redu' din ele. Eu înţeleg că aşa gândeşte, dar totuşi.. E în exces.

Berr' Next-ul Te rugăm :>. [ Eu şi Coo. :-" ]

[Lust.]

Aşa. Am şi întârziat, dar ce să-mi faci o.o
________
Helăău, gărls *h.u.g.s* .
Well, well, well. . . am citit capitolele, am şi văzut că aţi postat încă unul . În orice caz, îmi place mult-mult de Garfield şi de fată. E chiar simpatică, şi felul în care i-aţi conturat personalitatea îi sweet.
Iar tipul, arată şi bine şi-mi place de el. I mean, o fi el tocilar şi alea-alea, dar se pare că are aceleaşi gusturi despre colegii de clasă ca şi mine.
Dialogul, i mean, replicile scris nu sunt seci or smth, iar descriere aveţi amândouă din plin, chiar vă descurcaţi, nu glumă .
Mă bucur ca capitolele nu sunt mici, aşa am şi eu citi cu toate că se putea şi mai bine.
Spor la scris.
*h.u.g.s*

[Katniss]

Well am trecut şi eu pe aici în cele din urmă şi mă bucur că am făcuto adică este un fic destul de bun, îmi pare rău că am trecut atât de târziu.
Îmi place ideea este chiar interesantă, iar felul în care descrieţi o face şi mai interesantă. Aveţi stiluri diferite, iar asta îl va face absolut minunat.
Ador personajele pricipale sunt bine structurate şi conturate. Dialogul nu este sec chiar deloc, acţiunea nu mi se pare grăbită.
Felicitări şi aştept nextu sper că o să mă anunţaţi bye, bye.

[MooN.]

So, trec si eu pe aici ;;). Da este chiar foarte interesanta povestea voastra. Felurile voastre diferite de a scrie, fac totul sa para mult mai... sa spunem original. Personajele sunt foarte interesante mai ales Garfild? Asa il cheama? Well este un nume foarte comic si imi aduce aminte de pisica aia mare si grasa :)). Sa revenim... chiar imi place cum ati conturat contextul povestii.
Astept next-ul si sper sa ma puteti anunta, bye bye!

[Berry.]

Scuze pentru uhm, întârziere, am avut foarte multă treabă, şi nici nu m'am simţit bine în ultimul timp şi nu am avut timp să postez capitolul, chiar dacă îl aveam făcut de duminică, mi se pare : - / . Oricum, nu e corectat, şi nu cred că e cine ştie ce, dar sper să vă placă, cât de cât măcar. :3

IV

Carry on, you will always remember
Carry on, nothing equals the splendor
Now your life's no longer empty
Surely heaven waits for you

Chiar dacă am intrat în această clasă de mai puţin de un minut, ştiu sigur că nu o să fiu prietenă foarte bună - sau măcar prietenă - cu vreuna din domnişoarele ( ca să nu le numesc altfel ) îmbrăcate ca de pe centură ( chiar dacă adevărul e dur, e mai bun decât minciuna ). Dacă un preot le-ar vedea, sigur şi-ar face cruce, iar apoi s-ar apuca să spună zeci de mii de rugăciuni ca să nu le ardă sufletul în Iad. Eu în schimb, când le văd, îmi vine să o iau la goană, serios vorbind. Mă întreb ce note au, sigur nu peste şapte, sau şase, dacă au măcar note de trecere. Mă rog, ce-mi bat eu capul cu ele? Nue treaba mea.

Mă hotărăsc să nu le mai acord atenţie şi, în schimb, încep să examinez încăperea, culoarea pereţilor, băncile, scaunele, dar băieţii nu se opresc din fluierat şi asta mă deranjează. Doamne, nu au nimic mai bun de făcut, ca de exemplu să se arunce de la patru? I-aş arunca eu, dar deja am intrat în destule probleme, pe care nu le-am cauzat eu, ca să mai intru şi în altele. Scuze, chiar îmi pare rău, dar momentan nu o să pot să salvez omenirea şi să scap de unii dobitoci, va trebui ca altcineva să se ocupe în locul meu de ei.

- Iubire, urlă unul cu putere, dulceaţă de afine, ce ar fi să ne vedem de treburi în pauză?
Iar altul, ca să nu se lase mai prejos decât colegul lui, începe şi el să strige:
- Drăguţă, mişto faţă, ignoră-l pe dobitoc şi hai să ne întâlnim la un suc!

Cred că o să-mi schimb planurile, în loc să îi omor pe ei, mă sinucid doar ca să scap de unii proşti. Mai am încă puţin şi încep să ţip la ei să mă lase în pace, dar mă controlez - doar puţin - când văd cum un tip ( pe care încă nu-i ştiu numele, dar sigur îl voi afla ) îi dă un cot în coaste colegului de bancă. Mă bucur să văd că mai există şi oameni normali, care nu sunt preocupaţi să fluiere după fete pe care de abia le cunosc. Omenirea mai are o şansă.
Îl urmăresc puţin cu privirea ( na, sunt şi eu fată; şi după ce se uită o fată? după băieţi ) şi văd cum îi cad căştile din bancă. Oare ce muzică ascultă? Poate ascultă acelasi gen ca mine. Sper.
Fiind puţin ocupată să-l studiez, puţin atrasă de fizicul lui, ochii căprui, frumoşi, iar părul şaten foarte închis ( care-mi aminteşte în mod ciudat de Jensen ) nu remarc din prima că s-a lovit de bancă.
Naşpa, sigur îl doare, am păţit de foarte multe ori şi eu asta.

Îmi îndrept din nou privirea spre domnul diriginte, care le dă voie colegilor mei să-mi pună întrebări, ca mai apoi să privesc întreaga clasă. Hai să-i dăm drumul cu întrebările. Zici că sunt la un interogatoriu. Pentru ce sunt suspectă oare?

- De ce te-ai transferat la noi? mă întreabă unul, cu părul blond. Sigur e prost.
Deschid gura ca să spun ceva, dar, din fericire pentru mine, intervine dirigul. Mulţumesc.
- Din motive persoanale, pe care nu trebuie să le ştie nici unul din voi, ea a venit la acest liceu. Să vă purtaţi frumos cu ea, iar restul întrebărilor le puteţi pune mai târziu. Ai dori să ţi se arate şcoala, domnişoară Wentworth?
Îi răspund afirmativ - în sfârşit am şi eu şansa să vorbesc -, iar în clasă brusc s-a făcut linişte. Oare au rămas fascinaţi de blânda şi seducătoarea mea voce? Nu am eu aceste şanse.

îmi îndrept iar privirea spre locul tipului mai normal - uite că i-am pus un apelativ până îi aflu numele - şi observ toată clasă se uită la el. Piţipoancele chiar şuşotesc, sigur subiectul discuţei lor fiind el. Ele chiar nu au nimic bun de făcut? Nu trebuia să fie o întrebare retorică, dar asta e.
Tipul se ridică puţin, iar astfel eu pot să observ că e doar cu vreo cinci centimetri mai înalt ca mine, dar se loveşte de un colţ al geamului, fereastra fiind deschisă de colegul lui enervant. Chiar că are ghinion că se află într-o astfel de clasă. Şi eu la fel.

Îl doare, văd asta pe faţa lui şi nu pot să nu simt îngrijorare - şi puţină milă - pentru el. Toată clasa se arată îngrijorată, dar sigur e doar de faţadă, altfel ar fi mers la el să-l ajute să meargă la cabinet. Se ridică şi vine spre catedră.

- Pot să merg până la cabinet? Vă rog? Vă rog, domnule Hexon? tot timpul cât a pus întrebările, a făcut ochii ca de căţeluş plouat, pare chiar amuzant băiatu' .
- Bineînţeles, Garfield, spune domnul diriginte şi mă priveşte pentru o secundă, după care zâmbeşte din nou. Iar tu, domnişoară, te vei duce cu el. Îţi va prezenta şcoala.
- Desigur.