19-04-2013, 10:15 PM
(Ultima modificare: 19-04-2013, 10:17 PM {2} de Omfaranume.)
Disclaimer: Nu detin niciun personaj din anime-ul/ manga-ul Naruto si nu fac profit de pe urma acestor personaje.
Este primul meu fic dupa mult timp, sper sa va placa in ciuda limbajului colocvial.
Imi cer scuze pentru eventualele greseli.
Am dat foc la vise
Capitolul I
Zile de august cand afara ploua neincetat, iar eu nu imi pot lua gandul de la ceea ce ma macina. Alerg prin ploaie in nestire, habar nu am ce caut, sau ce astept dar continui sa sper. Nu vreau nici macar sa imi fac o idee cum ar fi zilele fara speranta, asadar trebuie sa merg inainte indiferent de ce voi intalni in cale.
Durerea pune deseori stapanire pe mine si imi intuneca calea, caci un om simte nevoia sa planga dupa un indelugat timp cat a fost puternic. Cu toate astea nu ma voi opri si nu voi mai da inapoi. Cu lacrimi siroaie imi voi vedea de drum, voi trece peste si stiu ca va fi greu sa respect tot ceea ce am mentionat mai sus. Atunci cand durerea isi face loc in viata mea, pune stapanire pe tot, ma simt de parca as fi intr-o lume paralela, nu aud, nu vad nimic in jurul meu, doar incerc sa dau viata amintirilor frumoase, ce tot par sa se stinga in neant, cu toate ca ma fac sa plang in hohote. Mereu, cand cred ca am gasit toate raspunsurile, vine viata si imi schimba toate intrebarile. Oare cer prea mult dorin o fractiune de liniste?
Revenind la zilele de august cand ploua si nimic altceva nu mai conteaza, zilele in care simt ca lumea e a mea atunci cand dansez in ploaie si ma bucur inocent, astfel unui copil ce primeste o jucarie noua. Picaturi reci se izbesc frenetic de pielea mea, picaturi ce imi confera starea de liniste de mult tanjita. Ce e mai frumos decat sa traiesti clipa de acum, de parca nici macar urmatoarea nu ar mai exista..
Atatea dorinte si un dor ascuns, nu stiu cum sa zic sau sa strig. As tipa, as urla cu toata puterea, dar nu pot, ceva ma opreste, un sentiment ciudat greu de descris. Sunt constienta ca toti ascundem in suflet ceva ce nu ne da pace, iar pur si simplu cuvintele valoreaza in astfel de momente cat o enigma fara indicii. Dar, oare enigma dragostei va fi vreodata deslusita?
Traim intr-o lume ciudata unde sacridicam tot ce e mai bun pentru nimic, un nimic ce inseamna totul pentru noi, chiar daca pe moment nu realizam, instinctele ne conduc totusi spre acel nimic. Personal am incercat sa ajung catre acel ideal iluzoriu facand planuri, ajungand astfel in momentul de fata tot un om neimplinit, nestiind ce imi lipseste.
Poate, va intrebati cum o fata de 17 ani care are totul, sa nu aiba nimic. Parintii mi-au oferit tot ce am avut nevoie, dupa varsta de 8 ani caci nu au avut mereu o situatie materiala excelenta. Cand am intrat la liceu am descoperit ca am norocul de a fi intr-o clasa cu cei mai minunati colegi, viata nu mi-a oferit mari greutati, dar totusi mereu exista un "dar" acolo undeva.
Deseori imi petrec zilele astfel, filozofand despre propria viata, dar nu vreau sa imi petrec toata viata asteptand sa traiesc, rezlizez ca este cazul sa fac ceva sa nu mai las timpul sa treaca pe langa mine. Sunt oarecum melancolica, deoarece intr-o saptamana voi incepe scoala, imi este dor de colegi, nu i-am mai vazut de ceva timp, de cand asa zisul meu iubit doreste sa isi petreaca fiecare minut langa mine. Nu pot spune ca eu nu imi doresc acelasi lucru, chiar imi doresc, e asa greu cand nu e langa mine sa ma mangaie, sa imi spuna o vorba buna, sa ma aline atunci cand am nevoie. Petrecandu-mi zi de zi, minut de minut alaturi de el, am ajuns sa imi doresc sa ne mutam impreuna, dar sunt sigura ca ai mei parinti vor face un scandal monstru cand vor auzi "minunata" mea idee.Kiba imi tot spune de ceva timp sa mai ma gandesc, dar nu pot, e inevitabil. Cred ca il iubesc, am renuntat la tot si toate pentru el, cu toate ca imi este greu sa nu mai ies cu prietenele asa cum obisnuiam, chiar si acum imi amintesc ca anul trecut nu am fost doua saptamani la scoala si am mers in toate cafenele si pub-urile din Konoha, au fost cele mai frumoase saptamani din viata mea, dar totul s-a schimbat decand m-am indragostit atat de tare. Tot ce imi doresc acum este mai mult timp, timp pe care sa il petrec la pieptul lui, tinundu-ma strans in brate, sa privim stelele fara sa pierdem luna, sa inotam, sa dansam ca idiotii fara sa ne pese ca peste ani vom povesti ceea ce facem acum, ci doar sa traim clipa.
-Sakura Haruno, la tabla acum !!!
Dintr-o data sunt trezita din visare de vocea pitigaiata a profului meu de economie. Omul asta ma streseaza si tare imi e ca nu prea voi mai trece pe la ora asta de acum inainte, nu de alta dar arata ca o bufnita iesita din tomberon, cu o monospranceana din care ies fire rebele, un cap in forma de biluta, mai rotund decat burta lui umpluta probabil cu bere. Incearca de vreo 5 minute sa imi explice ce trebuie sa fac, deja e prea mult il salut si ies din clasa ca si cum ar fi pauza, indreptandu-ma catre curte sa fumez o tigara pentru a ma linisti. Clopotelul suna de parca ar anunta ca in curund o sa ia foc scoala, din pacate e doar utopie, iar Sasuke vine razand spre mine felicitandu-ma pentru curajul nemaipomenit din ora.
-Esti atat de dementa, am lesinat de ras cand te-am vazut iesind, pacat ca nu ai putut sa vezi profului cand i-i facut cu mana.
- Multumesc, multumesc sti doar ca doresc cazare cu prelungire la 9.
Naruto incearca sa intervina in discutie chiar acaparand-o, ceea ce ma induce pe mine din nou in starea handicapata de care am tot avut parte in ultima vreme. Fara sa imi dau seama am ajuns din nou in clasa la o alta ora, dar aici se schimba povestea cand diriga anunta ca vrea sa faca o excursie in Cehia de o saptamana.
Durerea pune deseori stapanire pe mine si imi intuneca calea, caci un om simte nevoia sa planga dupa un indelugat timp cat a fost puternic. Cu toate astea nu ma voi opri si nu voi mai da inapoi. Cu lacrimi siroaie imi voi vedea de drum, voi trece peste si stiu ca va fi greu sa respect tot ceea ce am mentionat mai sus. Atunci cand durerea isi face loc in viata mea, pune stapanire pe tot, ma simt de parca as fi intr-o lume paralela, nu aud, nu vad nimic in jurul meu, doar incerc sa dau viata amintirilor frumoase, ce tot par sa se stinga in neant, cu toate ca ma fac sa plang in hohote. Mereu, cand cred ca am gasit toate raspunsurile, vine viata si imi schimba toate intrebarile. Oare cer prea mult dorin o fractiune de liniste?
Revenind la zilele de august cand ploua si nimic altceva nu mai conteaza, zilele in care simt ca lumea e a mea atunci cand dansez in ploaie si ma bucur inocent, astfel unui copil ce primeste o jucarie noua. Picaturi reci se izbesc frenetic de pielea mea, picaturi ce imi confera starea de liniste de mult tanjita. Ce e mai frumos decat sa traiesti clipa de acum, de parca nici macar urmatoarea nu ar mai exista..
Atatea dorinte si un dor ascuns, nu stiu cum sa zic sau sa strig. As tipa, as urla cu toata puterea, dar nu pot, ceva ma opreste, un sentiment ciudat greu de descris. Sunt constienta ca toti ascundem in suflet ceva ce nu ne da pace, iar pur si simplu cuvintele valoreaza in astfel de momente cat o enigma fara indicii. Dar, oare enigma dragostei va fi vreodata deslusita?
Traim intr-o lume ciudata unde sacridicam tot ce e mai bun pentru nimic, un nimic ce inseamna totul pentru noi, chiar daca pe moment nu realizam, instinctele ne conduc totusi spre acel nimic. Personal am incercat sa ajung catre acel ideal iluzoriu facand planuri, ajungand astfel in momentul de fata tot un om neimplinit, nestiind ce imi lipseste.
Poate, va intrebati cum o fata de 17 ani care are totul, sa nu aiba nimic. Parintii mi-au oferit tot ce am avut nevoie, dupa varsta de 8 ani caci nu au avut mereu o situatie materiala excelenta. Cand am intrat la liceu am descoperit ca am norocul de a fi intr-o clasa cu cei mai minunati colegi, viata nu mi-a oferit mari greutati, dar totusi mereu exista un "dar" acolo undeva.
Deseori imi petrec zilele astfel, filozofand despre propria viata, dar nu vreau sa imi petrec toata viata asteptand sa traiesc, rezlizez ca este cazul sa fac ceva sa nu mai las timpul sa treaca pe langa mine. Sunt oarecum melancolica, deoarece intr-o saptamana voi incepe scoala, imi este dor de colegi, nu i-am mai vazut de ceva timp, de cand asa zisul meu iubit doreste sa isi petreaca fiecare minut langa mine. Nu pot spune ca eu nu imi doresc acelasi lucru, chiar imi doresc, e asa greu cand nu e langa mine sa ma mangaie, sa imi spuna o vorba buna, sa ma aline atunci cand am nevoie. Petrecandu-mi zi de zi, minut de minut alaturi de el, am ajuns sa imi doresc sa ne mutam impreuna, dar sunt sigura ca ai mei parinti vor face un scandal monstru cand vor auzi "minunata" mea idee.Kiba imi tot spune de ceva timp sa mai ma gandesc, dar nu pot, e inevitabil. Cred ca il iubesc, am renuntat la tot si toate pentru el, cu toate ca imi este greu sa nu mai ies cu prietenele asa cum obisnuiam, chiar si acum imi amintesc ca anul trecut nu am fost doua saptamani la scoala si am mers in toate cafenele si pub-urile din Konoha, au fost cele mai frumoase saptamani din viata mea, dar totul s-a schimbat decand m-am indragostit atat de tare. Tot ce imi doresc acum este mai mult timp, timp pe care sa il petrec la pieptul lui, tinundu-ma strans in brate, sa privim stelele fara sa pierdem luna, sa inotam, sa dansam ca idiotii fara sa ne pese ca peste ani vom povesti ceea ce facem acum, ci doar sa traim clipa.
***
Mi-am petrecut 8 luni de zile cu un om care nu merita nici macar un salut din partea mea. Normal ca tot ce e frumos trece repede si a trebuit sa aflu ca nenorocitul de Kiba ma inseala cu fosta lui iubita, culmea cea pe care a inselat-o cu mine. Da intradevar o poveste gen telenovele de prost gust, dar cand iubesti, ierti. Ma simt mintita, folosita, dar cu toate astea il iubesc in continuare. Norocul meu ca a inceput scoala, caci altfel nu stiu unde as fi ajuns. Hinata este mereu langa mine si ma sustine fara cusur in tot ceea ce fac, am nevoie de un umar pe care sa-mi plang amarul acum. Fiecare om are o particica a lui care nu se poate desprinde de ceea ce ii apartine, sau cel putin credeam ca imi apartinea. Tot ceea ce stiu este ca sentimentele si resentimentele nu imi dau pace, explicatia intarzie sa apara, nu ma pot indeparta de ceea ce iubesc, sun atrasa continuu spre prapastia care m-a adus astazi aici. Vreau sa las trecutul sa moara, dar trecutul fuge si ma prinde din urma orice as face.-Sakura Haruno, la tabla acum !!!
Dintr-o data sunt trezita din visare de vocea pitigaiata a profului meu de economie. Omul asta ma streseaza si tare imi e ca nu prea voi mai trece pe la ora asta de acum inainte, nu de alta dar arata ca o bufnita iesita din tomberon, cu o monospranceana din care ies fire rebele, un cap in forma de biluta, mai rotund decat burta lui umpluta probabil cu bere. Incearca de vreo 5 minute sa imi explice ce trebuie sa fac, deja e prea mult il salut si ies din clasa ca si cum ar fi pauza, indreptandu-ma catre curte sa fumez o tigara pentru a ma linisti. Clopotelul suna de parca ar anunta ca in curund o sa ia foc scoala, din pacate e doar utopie, iar Sasuke vine razand spre mine felicitandu-ma pentru curajul nemaipomenit din ora.
-Esti atat de dementa, am lesinat de ras cand te-am vazut iesind, pacat ca nu ai putut sa vezi profului cand i-i facut cu mana.
- Multumesc, multumesc sti doar ca doresc cazare cu prelungire la 9.
Naruto incearca sa intervina in discutie chiar acaparand-o, ceea ce ma induce pe mine din nou in starea handicapata de care am tot avut parte in ultima vreme. Fara sa imi dau seama am ajuns din nou in clasa la o alta ora, dar aici se schimba povestea cand diriga anunta ca vrea sa faca o excursie in Cehia de o saptamana.
Este primul meu fic dupa mult timp, sper sa va placa in ciuda limbajului colocvial.
Imi cer scuze pentru eventualele greseli.
Iei decizii, studiezi amanuntit, esti atent la fiecare pas, planuiesti din timp toate miscarile, ceri pareri, sfaturi, opinii. Ajungi pana in panzele albe, iar singura directie pe care o poti urma cand esti in varf este in jos. Inevitabil, esti constient, dar nu iti pasa, iti traiesti sansa pentru care ai alergat pe atatea drumuri, unde nu ai avut mereu un acoperis deasupra capului. :X:X:X