13-03-2010, 01:38 AM
Multumiri lui Daphne. O parte din ea este aici si va fii pana la finalul ficului.
Te vreau.
Din nou.
Aproape. Sa ma hranesc cu tine.
Vreau sa-ti mai tii bratele incolacite in jurul meu, sa-mi razi in ureche cand zbor pe soselele goale. Ti se parea amuzant sa-ti privesti moartea.
Nu ai inteles niciodata de ce faceam asta. SI acum iti e imposibil sa o mai faci.
Te-am lasat pe patul ala jegos de spital cand ultima ta rasuflare mi-a injectat venin in suflet.
N-am de gand sa ma intorc la tine, sa revad iar filmul in care te scurgeai din propriul trup.
Ti-am dat viata mea dar nu te-ai descurcat nici cu a ta.
Mi-am luat motocicleta si am plecat.
Ti-am lasat amintirea parasita in mijlocul drumului.
Sa o ia cine vrea! Nu-mi mai pasa. Esti a lor acum...
Zburam pe soselele goale, lasand aerul sa-mi sfasie trupul, sa ma ucida de tot.
Vreau sa simt ca nu ma urmaresti.
Motorul geme sub furia mea din ce in ce mai tare.
Vreau sa alerg departe de trupul tau.
Vreau sa te uit!
Pustiul m-a inghitit cu totul si ploaia ce a inceput ca din senin, izbeste violent in hainele si in trupul meu.
Cum as fi putu sa-i dau importanta cand in mine se delansase razboiul? Orgoliul meu contra dorintei de a urla la Dumnezeu. Il urasc... ca dupa toata umilinta pe care i-am aratat-o, a omorat timpul nostru.
Sunt deja intr-o alta lume unde existam doar eu, soseaua si aceeasi fractiunea de secunda ce se repeta la nesfarsit, nimic nou.
210 km/h si continuam sa accelerez, asemeni unui nebun ce nu mai are sentimente, ce nu mai simte , ce nu mai vrea sa simta. Asta eram. Asta devenisem, din cauza ta, din cauza acelei amintiri ale tale ce acum nu imi mai apartinea, nu mai era a mea, acum nu mai era nimic.
Nu mai am o definitie coerenta la ceea ce se intampla , nimic nu mai avea sens, viata nu mai era , se transformase in ceva inexistent, si singurul lucru ce il stiam era ca durea ingrozitor.
De inima m-ar lasa in pace, si mintea nu s-ar mai gandi acolo, totul ar fi bine. Vreau sa pleci, cu adevarat, sa dispari, sa nu mai existi , evapora-te cu tot cu amintiri, cu tot ce ai lasat in urma, i-ale cu tine .
Gustul amarui ce il avea sufletul meu ma sufoca si simteam cum aerul nu imi mai ajunge si cum o parte din mine, moare. Degeaba goneam strazile asemeni unui nebun, degeaba fugeam, fiindca ajungeam tot acolo, tot in pragul disperari, in fata acelei imagini terifiante. Dar, acum, totul era in urma, ramaneai in spatele meu, si nu in viitor, asa cum visam. Eram atunci nestiutor, dar acum , cand stiu nu imi mai ajuta cu nimic. Nu mai vreau, reneg totul, vreau sa o fac. Vreau sa dispar, sa nu mai simt . Vreau sa mor. Dar deja sunt mort. Vreau sa plang, dar deja inima mea plange cu suspine. Vreau sa zbier, dar deja sufletul meu urla. Si iar ajung la tine.
Strazile animate ale Constantei nu imi mai placeau, nu le mai simteam bucuria, deoarece eu eram in intuneric, pana si ziua apunea in fata disperari mele, auzeam deja marea, de departe, stiam ca ma asteapta, pe mine, sa ii impartasesc durerea, sa i-o oferi ei pe toata, sa ma purifice, sa ma scape de teroarea din mine. Sa imi smulga lacrimile si suspinele. Placarda pe care scria Eforie Nord deja imi era mult prea cunoscuta, si stiam ca si tie la fel, dar tu nu aveai sa o mai vezi vreodata, eu da.
Ajuns deja pe litoral, am oprit motocicleta . Eram calm, resemnat. Sau asta parea . Am inceput sa ma plimb pe jos pe faleza, lasandu-mi motocicleta undeva in urma, daca avea cine sa o ia, sa faca asta numai decat, oricum nu imi mai pasa de nimic. M-am urcat pe stancile care erau lovite de valurile nebune si inspumegate. Aveam de gand sa ma arunc, stiam oricum, ca nu aveam sa mor. Nu aveam eu curajul asta! Dar ,macar apa avea sa imi stinga focul din mine. Era rece, simteam datorita picaturilor ce ma stropeau. Mi-am luat avant si am sarit. Am simtit apa intrandu-mi in ochii ce incepeau sa ma usture, dar i-am lasat deschisi. Temperatura corpului se obisnuia cu apa si nu ii mai simteam raceala, am inceput sa dau din maini si din picioara, fortandu-ma sa inot si mai adanc, dar lipsa de oxigean isi facea simtita prezenta, dar am refuzat sa ma duc la suprafata, mi-am impus sa o fac. Si atunci s-a intamplat. Am lesinat.
Cand m-am trezit eram sprijinit de motocicleta, ceea ce chiar m-a uimit, ma asteptam sa fie furata si spre surprinderea si dezamagirea mea, eram inca in viata. Capul ma durea ingrozitor, inima la fel , tot corpul simteam cum ma sfasie,cum se sparge in bucati , cum ma metamorfozam in "nimic" . Si asta eram, un nimic in viata.
Eram plin de nisip si hainele imi erau udate. Am banuit ca ar fi prin jurul orei cinci dimineata asa ca am repornit la drum. Multumindu-i si blestemandu-l pe salvatorul meu necunoscut.
Bani nu aveam, telefon nici atat, eram doar eu si motorul meu. Imi ramanea doar ocazia de a ma acasa. Si asa am si facut. Am urcat din nou pe motocicleta si am pornit , doar eu, ea si durerea din sufletul meu. Noi trei din nou la drum.
Strazile, cunoscute mult prea bine, imi aminteau din nou de tine, de noi, amandoi, cand le cutreieram impreuna. Dar, nu imi mai pasau . Acum, tu erai ceva inexistent si asa aveai sa ramai, iar eu urma sa imi reaiau cursul vietii, o viata ce sens nu mai avea. O viata necunoscuta.
Naked
Te vreau.
Din nou.
Aproape. Sa ma hranesc cu tine.
Vreau sa-ti mai tii bratele incolacite in jurul meu, sa-mi razi in ureche cand zbor pe soselele goale. Ti se parea amuzant sa-ti privesti moartea.
Nu ai inteles niciodata de ce faceam asta. SI acum iti e imposibil sa o mai faci.
Te-am lasat pe patul ala jegos de spital cand ultima ta rasuflare mi-a injectat venin in suflet.
N-am de gand sa ma intorc la tine, sa revad iar filmul in care te scurgeai din propriul trup.
Ti-am dat viata mea dar nu te-ai descurcat nici cu a ta.
Mi-am luat motocicleta si am plecat.
Ti-am lasat amintirea parasita in mijlocul drumului.
Sa o ia cine vrea! Nu-mi mai pasa. Esti a lor acum...
Zburam pe soselele goale, lasand aerul sa-mi sfasie trupul, sa ma ucida de tot.
Vreau sa simt ca nu ma urmaresti.
Motorul geme sub furia mea din ce in ce mai tare.
Vreau sa alerg departe de trupul tau.
Vreau sa te uit!
Pustiul m-a inghitit cu totul si ploaia ce a inceput ca din senin, izbeste violent in hainele si in trupul meu.
Cum as fi putu sa-i dau importanta cand in mine se delansase razboiul? Orgoliul meu contra dorintei de a urla la Dumnezeu. Il urasc... ca dupa toata umilinta pe care i-am aratat-o, a omorat timpul nostru.
Sunt deja intr-o alta lume unde existam doar eu, soseaua si aceeasi fractiunea de secunda ce se repeta la nesfarsit, nimic nou.
210 km/h si continuam sa accelerez, asemeni unui nebun ce nu mai are sentimente, ce nu mai simte , ce nu mai vrea sa simta. Asta eram. Asta devenisem, din cauza ta, din cauza acelei amintiri ale tale ce acum nu imi mai apartinea, nu mai era a mea, acum nu mai era nimic.
Nu mai am o definitie coerenta la ceea ce se intampla , nimic nu mai avea sens, viata nu mai era , se transformase in ceva inexistent, si singurul lucru ce il stiam era ca durea ingrozitor.
De inima m-ar lasa in pace, si mintea nu s-ar mai gandi acolo, totul ar fi bine. Vreau sa pleci, cu adevarat, sa dispari, sa nu mai existi , evapora-te cu tot cu amintiri, cu tot ce ai lasat in urma, i-ale cu tine .
Gustul amarui ce il avea sufletul meu ma sufoca si simteam cum aerul nu imi mai ajunge si cum o parte din mine, moare. Degeaba goneam strazile asemeni unui nebun, degeaba fugeam, fiindca ajungeam tot acolo, tot in pragul disperari, in fata acelei imagini terifiante. Dar, acum, totul era in urma, ramaneai in spatele meu, si nu in viitor, asa cum visam. Eram atunci nestiutor, dar acum , cand stiu nu imi mai ajuta cu nimic. Nu mai vreau, reneg totul, vreau sa o fac. Vreau sa dispar, sa nu mai simt . Vreau sa mor. Dar deja sunt mort. Vreau sa plang, dar deja inima mea plange cu suspine. Vreau sa zbier, dar deja sufletul meu urla. Si iar ajung la tine.
Strazile animate ale Constantei nu imi mai placeau, nu le mai simteam bucuria, deoarece eu eram in intuneric, pana si ziua apunea in fata disperari mele, auzeam deja marea, de departe, stiam ca ma asteapta, pe mine, sa ii impartasesc durerea, sa i-o oferi ei pe toata, sa ma purifice, sa ma scape de teroarea din mine. Sa imi smulga lacrimile si suspinele. Placarda pe care scria Eforie Nord deja imi era mult prea cunoscuta, si stiam ca si tie la fel, dar tu nu aveai sa o mai vezi vreodata, eu da.
Ajuns deja pe litoral, am oprit motocicleta . Eram calm, resemnat. Sau asta parea . Am inceput sa ma plimb pe jos pe faleza, lasandu-mi motocicleta undeva in urma, daca avea cine sa o ia, sa faca asta numai decat, oricum nu imi mai pasa de nimic. M-am urcat pe stancile care erau lovite de valurile nebune si inspumegate. Aveam de gand sa ma arunc, stiam oricum, ca nu aveam sa mor. Nu aveam eu curajul asta! Dar ,macar apa avea sa imi stinga focul din mine. Era rece, simteam datorita picaturilor ce ma stropeau. Mi-am luat avant si am sarit. Am simtit apa intrandu-mi in ochii ce incepeau sa ma usture, dar i-am lasat deschisi. Temperatura corpului se obisnuia cu apa si nu ii mai simteam raceala, am inceput sa dau din maini si din picioara, fortandu-ma sa inot si mai adanc, dar lipsa de oxigean isi facea simtita prezenta, dar am refuzat sa ma duc la suprafata, mi-am impus sa o fac. Si atunci s-a intamplat. Am lesinat.
Cand m-am trezit eram sprijinit de motocicleta, ceea ce chiar m-a uimit, ma asteptam sa fie furata si spre surprinderea si dezamagirea mea, eram inca in viata. Capul ma durea ingrozitor, inima la fel , tot corpul simteam cum ma sfasie,cum se sparge in bucati , cum ma metamorfozam in "nimic" . Si asta eram, un nimic in viata.
Eram plin de nisip si hainele imi erau udate. Am banuit ca ar fi prin jurul orei cinci dimineata asa ca am repornit la drum. Multumindu-i si blestemandu-l pe salvatorul meu necunoscut.
Bani nu aveam, telefon nici atat, eram doar eu si motorul meu. Imi ramanea doar ocazia de a ma acasa. Si asa am si facut. Am urcat din nou pe motocicleta si am pornit , doar eu, ea si durerea din sufletul meu. Noi trei din nou la drum.
Strazile, cunoscute mult prea bine, imi aminteau din nou de tine, de noi, amandoi, cand le cutreieram impreuna. Dar, nu imi mai pasau . Acum, tu erai ceva inexistent si asa aveai sa ramai, iar eu urma sa imi reaiau cursul vietii, o viata ce sens nu mai avea. O viata necunoscuta.