05-06-2011, 01:08 PM
Păăi, este un capitol mai lung şi vă rog să mă scuzaţi, dar aveam deja capitolul scris, doar l-am transcris şi am făcut câteva modificări.. :"> Btw, mulţumesc mult pentru comentarii. ^^' Enjoy !
Capitolul 13
Stăteam nemişcată pe acel pat ce acum mi se părea unul blestemat, locul chinurilor atât de adânci copleşinu-mă într-u totul. Şi mă întrebam dacă tot acest coşmar avea să continue. Parcă ştiam că nu se va sfârşi şi va rămâne ceva necontenit în mintea mea, indestructibil, obosindu-mă zilnic si nelăsându-mă să mai zâmbesc.
Eric stătea şi privea pierdut pe fereastra aburită. Atmosfera era ciudată, liniştea aceea mormântală părea că există numai în ochi-mi, ameţindu-mă doar pe mine. El expira fumul dens dintr-o ţigară; îşi păstrase aceleaşi gusturi când venea vorba de preferinţe. Acelaşi pachet de ţigări Hill`s zăcea pe masa plină de praf, veche din cauza trecerii timpului.
Tot simţeam mirosul înecăcios de ţigară şi rareori tuşeam, încet totuşi, poate de teama să nu mi se întâmple acelaşi lucru ca acum o oră. Hm… O oră plină de chinuri neîncetate…
- O să încetezi vreodată să mă mai torturezi ? îl întreb eu pe brunet, oftând adânc şi lăsându-mi capul să cadă leneş pe perna cafenie. Deja intuiam un posibil răspuns.
Se întoarce spre mine, având, însă, o privire abătută, ca şi cum Eric pe care-l ştiam eu era absent. Oare regreta ceea ce mi-a făcut ? Imposibil ! La ce mă gândesc?...
I-am observat pieptul dezgolit şi transpirat, cămaşa albă ce acum îsi pierduse acea culoare nemaiîntâlnită; iar sliţul pantalonilor îi era desfăcut. Îmi provoca dezgust numai când îmi reaminteam acele scene şi, parcă, retrăiam durerile trupeşti. Totul era imprimat pe corpul meu şi nu numai… Simţeam totul în interior.
- Chiar… vrei să ştii ? îl aud răspunzându-mi în cele din urmă, dar ocolind într-un fel, răspunsul mult aşteptat de mine. N-ai înţelege, continuă el apoi.
Mai trase un ultim fum din mucul de ţigară aproape terminat şi-l stinse pe marginea cristalină a scrumierei.
După o scurtă zăbovire, mai bine spus, ezitare, se apropie cu paşi înceţi, dar siguri, de patul de care încă eram legată. Crezând că mă va certa sau chiar că-mi va pălmui din nou chipul înroşit déjà de la atâta batjocură, îmi inchid ochii asemeni unui copil mic ce-a făcut ceva rău şi-şi aşteaptă pedeapsa, rugându-mă doar să se termine repede. Poate că aşa am fost dintotdeauna, mai prejos de oricine, inferioară lui, lui Eric.
Am auzit scârţâitul podelei timpurii, iar apoi zgomotul paşilor săi, arătând faptul că s-a aşezat lângă mine. Nu îndrăznesc să privesc, sunt dominată de frică, frica ce mi-o provoacă el însuşi.
Probabil realizând teama mea, fiorii parcă vizibili, tresăritul brusc şi neliniştea, îmi atinge blând faţa, mişcându-şi degetele lungi de-a lungul buzelor mele, conturându-le astfel cu atingerea sa. Ce s-a întâmplat cu adevăratul Eric ? Sigur nu este un fals intenţionat ? Cel pe care-l cunosc eu, nu ar acţiona aşa, nu ar îndrăzni să-mi ofere asemenea atingeri, mişcări calme, totul făcut cu subînţeles.
- Chiar atât de înfricoşător sunt ? Mă respingi cu inima…
Nu înţelegeam nimic din ceea ce şoptea în urechea-mi, însă vorbele sale aproape m-au şocat; de fapt, aş minţi dacă aş spune opusul. Uimirea îşi are rostul aici, căci buzele sale mi le cuprind pe ale mele, făcându-mă să mă cutremur pentru a nu-ştiu-câta-oară. Limba lui pătrunde grăbită – la fel ca şi atitudinea sa de altfel – în interiorul cavităţii mele bucale, trimiţându-mi mii de electroşocuri în corp. Organele parcă-mi paralizau încetul cu-ncetul. Şi nu înţeleg de ce face asta, de ce se întâmplă asta… Nu reprezintă nimic, atât pentru mine, cât şi pentru el… nu ?
Brusc, atingerile sale se îndreaptă către braţele mele, spre încheieturile încătuşate şi apoi luând o cheiţă micuţă şi argintie, îmi desface acele legături.
Deşi îmi dăduse drumul mâinilor, sărutul său nu părea a înceta, iar eu nu aveam puterea să mă împotrivesc unui asemenea gest, unei asemenea atingeri. Consider că e un lucru bizar schimbarea aceasta de atitudine, iar milioanele de gânduri ce s-ar putea întinde la nesfârşit, îmi sunt spulberate în urma ultimelor sale acţiuni. Şi e ciudat, căci mă simt mai încătuşată decât fusesem înainte, chiar dacă acum eram complet liberă de acele poveri argintii.
De fiecare dată când mă împotmoleam, întâlneam această ceaţă densă şi-mi părea că, cu cât eram mai îngrozită, cu atât umbra aceasta creştea. Continuă s-o facă şi mă întreb când are de gând să se oprească…
- Doar du-te ! mă trezi vocea sa gravă din propriile gânduri, rupând sărutul în care eram doar noi doi “ participanţii “.
Pare că şi-a pierdut calmul obişnuit şi-mi dau seama de asta după expresia sa, încruntată. Nici nu mai ştiu ce să cred. Comportamentul său mă pune într-o situaţie întâlnită de multe ori. Îşi îndeplinea perfect scopul de a mă face să-mi pierd minţile la un moment dat. Şi totuşi… poate că mai am o şansă.
Mă ridic de pe suprafaţa patului şi fug înspre uşă. Îndrăznesc să mai arunc o ultimă privire către el, însă este pierdut, pierdut în gânduri adânci, încât nu cred că l-ar putea rupe nimeni de pe acel tărâm.
Oare este bine dacă plec ? Dar ce mă opreşte ? Mai ales după câte mi-a făcut…
Îmi închid ochii şi deschid uşa cu putere. Lacrimile îmi înţeapă retina şi parcă este mult mai dureros decât actul în sine. Şi de ce mi-ar mai păsa de tot ? Întrebările izbucnesc de nicăieri, mă copleşesc, mă ameţesc îmbătându-mă în parfumul lor intoxicant şi mă îngroapă în ele înseşi; da, doar sunt întrebările mele fără răspuns, cele retorice. Nu ar trebui să mi se mai pară nimic ieşit din comun.
Priveam luna mişcându-se la unison cu paşii mei mici.
Dacă înainte vroiam să fug cât mai departe, acum parcă amânam momentul creeării unor paşi mai mari şi hotărâţi. Mergeam şi tot mergeam; şi mă întrebam unde, dacă aveam un loc anume care să-mi aparţină doar mie.
După ceva timp, cedasem inconştientă somnului puternic, afundându-mă în calmitatea pătrunzătoare a nopţii.
*
Simt un parfum intoxicant, colonia puternică şi bărbătească - atât de cunoscută.
Inspir de câteva ori şi-mi deschid ochii încă înceţoşaţi de oboseală şi durere fizică. Am rămas un timp nemişcată, vrând să-mi dau seama unde mă aflu, căci tavanul bleumarin îmi era complet străin. Apoi, simt că nu mă pot ridica, ceva îmi blochează mişcarea şi e cauza uni braţ ce stă aşezat pe abdomenul meu. Îmi intorc privirea spre corpul ce emană asemenea mireasmă şi… Dumnezeule ! Michael !...
Este bine... Eric… nu s-a atins de el şi asta mă face să fiu cu adevărat bucuroasă. Ba chiar am uitat pentru o clipă de chinurile ce le-am indurat cu ceva timp în urmă. Dar în niciun caz nu poate afla ce s-a petrecut. Nu.
Rămân un timp în aceeaşi poziţie, urmărindu-i cu atenţie expresia facială, ochii închişi ce par adânciţi odată cu fiinţa sa în acel somn. Buzele – vreau să-i simt dulceaţa caracteristică. Îl iubesc.
Mă intind uşor până aproape de el, nevrând să-i tulbur somnul adânc. Respiraţia călduţă vine precum valuri de apă. Apoi îi ating buzele dulci şi fine, închizându-mi ochii. Mă cufund tot mai mult în savoarea acestui sărut, dornică de mai mult şi-l alimentez cu secunde, ba chiar cu minute.
Subit, braţele lui Michael îmi înconjoară trupul slăbuţ, indicându-mi faptul că s-a trezit. Zâmeşte. Doamne, şi ce zâmbet… Parcă îmi este predestinat numai mie. Nu îndrăznesc să rostesc un cuvânt, în fond, vorbele s-ar irosi. Nu aş auzi nimic din cauza bătăilor inimii mele.
Rămânem pentru un timp înlănţuiti în cea mai intimă dintre îmbrăţişări. Un timp fără sfârşit. O eternitate...
PS: Capitolul următor o să-l postez sâmbătă, duminică sau luni. Depinde de timpul meu. Btw, ştiu că unii dintre voi deja aţi intrat în vacanţă. :> Vacanţă plăcută, ce-aş putea spune ? * kiss *
Capitolul 13
Stăteam nemişcată pe acel pat ce acum mi se părea unul blestemat, locul chinurilor atât de adânci copleşinu-mă într-u totul. Şi mă întrebam dacă tot acest coşmar avea să continue. Parcă ştiam că nu se va sfârşi şi va rămâne ceva necontenit în mintea mea, indestructibil, obosindu-mă zilnic si nelăsându-mă să mai zâmbesc.
Eric stătea şi privea pierdut pe fereastra aburită. Atmosfera era ciudată, liniştea aceea mormântală părea că există numai în ochi-mi, ameţindu-mă doar pe mine. El expira fumul dens dintr-o ţigară; îşi păstrase aceleaşi gusturi când venea vorba de preferinţe. Acelaşi pachet de ţigări Hill`s zăcea pe masa plină de praf, veche din cauza trecerii timpului.
Tot simţeam mirosul înecăcios de ţigară şi rareori tuşeam, încet totuşi, poate de teama să nu mi se întâmple acelaşi lucru ca acum o oră. Hm… O oră plină de chinuri neîncetate…
- O să încetezi vreodată să mă mai torturezi ? îl întreb eu pe brunet, oftând adânc şi lăsându-mi capul să cadă leneş pe perna cafenie. Deja intuiam un posibil răspuns.
Se întoarce spre mine, având, însă, o privire abătută, ca şi cum Eric pe care-l ştiam eu era absent. Oare regreta ceea ce mi-a făcut ? Imposibil ! La ce mă gândesc?...
I-am observat pieptul dezgolit şi transpirat, cămaşa albă ce acum îsi pierduse acea culoare nemaiîntâlnită; iar sliţul pantalonilor îi era desfăcut. Îmi provoca dezgust numai când îmi reaminteam acele scene şi, parcă, retrăiam durerile trupeşti. Totul era imprimat pe corpul meu şi nu numai… Simţeam totul în interior.
- Chiar… vrei să ştii ? îl aud răspunzându-mi în cele din urmă, dar ocolind într-un fel, răspunsul mult aşteptat de mine. N-ai înţelege, continuă el apoi.
Mai trase un ultim fum din mucul de ţigară aproape terminat şi-l stinse pe marginea cristalină a scrumierei.
După o scurtă zăbovire, mai bine spus, ezitare, se apropie cu paşi înceţi, dar siguri, de patul de care încă eram legată. Crezând că mă va certa sau chiar că-mi va pălmui din nou chipul înroşit déjà de la atâta batjocură, îmi inchid ochii asemeni unui copil mic ce-a făcut ceva rău şi-şi aşteaptă pedeapsa, rugându-mă doar să se termine repede. Poate că aşa am fost dintotdeauna, mai prejos de oricine, inferioară lui, lui Eric.
Am auzit scârţâitul podelei timpurii, iar apoi zgomotul paşilor săi, arătând faptul că s-a aşezat lângă mine. Nu îndrăznesc să privesc, sunt dominată de frică, frica ce mi-o provoacă el însuşi.
Probabil realizând teama mea, fiorii parcă vizibili, tresăritul brusc şi neliniştea, îmi atinge blând faţa, mişcându-şi degetele lungi de-a lungul buzelor mele, conturându-le astfel cu atingerea sa. Ce s-a întâmplat cu adevăratul Eric ? Sigur nu este un fals intenţionat ? Cel pe care-l cunosc eu, nu ar acţiona aşa, nu ar îndrăzni să-mi ofere asemenea atingeri, mişcări calme, totul făcut cu subînţeles.
- Chiar atât de înfricoşător sunt ? Mă respingi cu inima…
Nu înţelegeam nimic din ceea ce şoptea în urechea-mi, însă vorbele sale aproape m-au şocat; de fapt, aş minţi dacă aş spune opusul. Uimirea îşi are rostul aici, căci buzele sale mi le cuprind pe ale mele, făcându-mă să mă cutremur pentru a nu-ştiu-câta-oară. Limba lui pătrunde grăbită – la fel ca şi atitudinea sa de altfel – în interiorul cavităţii mele bucale, trimiţându-mi mii de electroşocuri în corp. Organele parcă-mi paralizau încetul cu-ncetul. Şi nu înţeleg de ce face asta, de ce se întâmplă asta… Nu reprezintă nimic, atât pentru mine, cât şi pentru el… nu ?
Brusc, atingerile sale se îndreaptă către braţele mele, spre încheieturile încătuşate şi apoi luând o cheiţă micuţă şi argintie, îmi desface acele legături.
Deşi îmi dăduse drumul mâinilor, sărutul său nu părea a înceta, iar eu nu aveam puterea să mă împotrivesc unui asemenea gest, unei asemenea atingeri. Consider că e un lucru bizar schimbarea aceasta de atitudine, iar milioanele de gânduri ce s-ar putea întinde la nesfârşit, îmi sunt spulberate în urma ultimelor sale acţiuni. Şi e ciudat, căci mă simt mai încătuşată decât fusesem înainte, chiar dacă acum eram complet liberă de acele poveri argintii.
De fiecare dată când mă împotmoleam, întâlneam această ceaţă densă şi-mi părea că, cu cât eram mai îngrozită, cu atât umbra aceasta creştea. Continuă s-o facă şi mă întreb când are de gând să se oprească…
- Doar du-te ! mă trezi vocea sa gravă din propriile gânduri, rupând sărutul în care eram doar noi doi “ participanţii “.
Pare că şi-a pierdut calmul obişnuit şi-mi dau seama de asta după expresia sa, încruntată. Nici nu mai ştiu ce să cred. Comportamentul său mă pune într-o situaţie întâlnită de multe ori. Îşi îndeplinea perfect scopul de a mă face să-mi pierd minţile la un moment dat. Şi totuşi… poate că mai am o şansă.
Mă ridic de pe suprafaţa patului şi fug înspre uşă. Îndrăznesc să mai arunc o ultimă privire către el, însă este pierdut, pierdut în gânduri adânci, încât nu cred că l-ar putea rupe nimeni de pe acel tărâm.
Oare este bine dacă plec ? Dar ce mă opreşte ? Mai ales după câte mi-a făcut…
Îmi închid ochii şi deschid uşa cu putere. Lacrimile îmi înţeapă retina şi parcă este mult mai dureros decât actul în sine. Şi de ce mi-ar mai păsa de tot ? Întrebările izbucnesc de nicăieri, mă copleşesc, mă ameţesc îmbătându-mă în parfumul lor intoxicant şi mă îngroapă în ele înseşi; da, doar sunt întrebările mele fără răspuns, cele retorice. Nu ar trebui să mi se mai pară nimic ieşit din comun.
Priveam luna mişcându-se la unison cu paşii mei mici.
Dacă înainte vroiam să fug cât mai departe, acum parcă amânam momentul creeării unor paşi mai mari şi hotărâţi. Mergeam şi tot mergeam; şi mă întrebam unde, dacă aveam un loc anume care să-mi aparţină doar mie.
După ceva timp, cedasem inconştientă somnului puternic, afundându-mă în calmitatea pătrunzătoare a nopţii.
*
Simt un parfum intoxicant, colonia puternică şi bărbătească - atât de cunoscută.
Inspir de câteva ori şi-mi deschid ochii încă înceţoşaţi de oboseală şi durere fizică. Am rămas un timp nemişcată, vrând să-mi dau seama unde mă aflu, căci tavanul bleumarin îmi era complet străin. Apoi, simt că nu mă pot ridica, ceva îmi blochează mişcarea şi e cauza uni braţ ce stă aşezat pe abdomenul meu. Îmi intorc privirea spre corpul ce emană asemenea mireasmă şi… Dumnezeule ! Michael !...
Este bine... Eric… nu s-a atins de el şi asta mă face să fiu cu adevărat bucuroasă. Ba chiar am uitat pentru o clipă de chinurile ce le-am indurat cu ceva timp în urmă. Dar în niciun caz nu poate afla ce s-a petrecut. Nu.
Rămân un timp în aceeaşi poziţie, urmărindu-i cu atenţie expresia facială, ochii închişi ce par adânciţi odată cu fiinţa sa în acel somn. Buzele – vreau să-i simt dulceaţa caracteristică. Îl iubesc.
Mă intind uşor până aproape de el, nevrând să-i tulbur somnul adânc. Respiraţia călduţă vine precum valuri de apă. Apoi îi ating buzele dulci şi fine, închizându-mi ochii. Mă cufund tot mai mult în savoarea acestui sărut, dornică de mai mult şi-l alimentez cu secunde, ba chiar cu minute.
Subit, braţele lui Michael îmi înconjoară trupul slăbuţ, indicându-mi faptul că s-a trezit. Zâmeşte. Doamne, şi ce zâmbet… Parcă îmi este predestinat numai mie. Nu îndrăznesc să rostesc un cuvânt, în fond, vorbele s-ar irosi. Nu aş auzi nimic din cauza bătăilor inimii mele.
Rămânem pentru un timp înlănţuiti în cea mai intimă dintre îmbrăţişări. Un timp fără sfârşit. O eternitate...
PS: Capitolul următor o să-l postez sâmbătă, duminică sau luni. Depinde de timpul meu. Btw, ştiu că unii dintre voi deja aţi intrat în vacanţă. :> Vacanţă plăcută, ce-aş putea spune ? * kiss *