Life Hurts

[Kayla.]

Hello :] Am ajuns si eu pe aici, cam tarziu ce-i drept pentru ca o anume persoana a uitat sa ma anunte ca a postat next-ul :-w si a trebuit sa descopar singura tocmai acum. In fine, sa revenim. A fost bun next-ul, chiar mi-a placut si m-a emotionat intr-un fel. Saraca Aby, prin ce trece, imi pare foarte rau pentru ea. Mai intai faza cu Eric, iar acum cu bunica sa. Nu stiu cat o sa mai reziste in ritmul asta, dar e bine ca il are pe Michael alaturi de ea, asa mai uita din griji. La capitolul descriere stai bine, la fel si in cazul naratiunii si al dialogului. N-am vazut nici un fel de greseli, iar actiunea n-a fost deloc grabita. So, cam atat am avut de spus. Bafta in continuare si te rog nu uita sa ma anunti cand pui next-ul. Bye bye! >:D<

[Addeh]

Oke`, vă multumesc mult pentru comentarii. *hugs for ma' readers* Deeci, regret că nu v-am anunţat pe unii dintre voi, am fost prea ocupată şi am uitat. >_< Sorry !
Acum, următorul capitol. Şi da, ştiu că-i cam scurt şi lipsit de inspiraţie, dar mă voi revanşa. xD

Capitolul 16 ~ Iraţionalitate regretabilă.

Rămăsesem blocată, total confuză şi speriată. Conştientă de asta, de gravitatea situaţiei, am început să plâng, iar liniştea s-a lăsat acoperită de sunetul suspinelor mele. Numaidecât, m-am repezit spre bunica ce era nemişcată şi palidă. Doamne, ajută-mă !
Am început s-o mişc, vrând să o trezesc, căci detestam când cineva drag mie era în aşa fel, ba chiar mă uram pe mine pentru neputinţa de care dădeam dovadă.
- Bunico, te rog ! Haide... Uite, eu sunt bine, hai, trezeşte-te. E prea devreme să dormi, m-auzi ?
Eram pe punctul de a înnebuni când vedeam că nu merge nimic din tehnicile pe care le-ncercam s-o trezesc. Cât de imatur mă purtam să cred că doarme; ştiam chiar eu, cât se poate de limpede că nu-i niciun somn... Dar mă încăpăţânam să cred alte bazaconii precum m... Ohh ! Ce ironie !
Mă ridic repede de pe jos, de lângă bunica şi apoi mă reped asupra telefonului dorind să sun la salvare. Nu puteam să stau şi de această dată la fel de neputincioasă ca întotdeauna, să plâng şi să mă las copleşită de teamă. Cu toate că părea un lucru imposibil, vroiam să cred asta în continuare.

Numaidecât, salvarea ajunsese, punând-o pe bunica Hara pe targă şi băgând-o în încăperea maşinii.
- Sunt nepoata ei. Vă rog, lăsaţi-mă să merg cu voi, implorasem medicii din jur.
Păream disperată, dar într-un sens bun - disperată de viaţă.


***

Încă mai aşteptam pe holul spitalului, încercând să mă calmez totuşi. Dar cum aş fi putut reuşi când bunica mea zăcea pe un oarecare pat acoperit de aşternuturi albe, iar ochii îi erau închişi. Speram la ce-i mai bun, însă o stare pesimistă nu-mi dădea voie.
- Domnişoară Abigor ? Numaidecât îmi ridicasem capul spre doctorul care mi se adresase, probabil vrând să-mi spună veşti despre bunica.
Mi-am şters ochii umeziţi cu mâneca bluzei, după care i-am răspuns domnului doctor :
- Da, eu sunt. Ea... Cum se simte ?
Ezitam unele momente când mă puteam gândi la un posibil răspuns cu influenţă negativă asupra mea, cu o banalitate fără măsură. Exact - un răspuns negativ... Doctorul expiră şi inspiră pentru o clipă, îşi închise ochii, iar apoi şi-i deschise spunându-mi pe un ton răguşit adevărul...
- Bunica ta...are leucemie...
Bineînţeles...
De ce întotdeauna - când există momente rare de fericire, de acele sentimente emoţionante - timpul trebuie să strice totul ? Să ne răpească persoanele dragi, să ne creeze noi amintiri dureroase şi chiar să ne pierdem pe noi înşişi... Doar atât poate ?! La naiba cu tot ! Oricât de puternică aş încerca să fiu, nimic nu-mi reuşeşte. Noi, oamenii lipsiţi de sens suntem inutili în faţa loviturilor vieţii. Şi bănuiesc că aşa va fii întotdeauna.
Vestea - da, un adevărat şoc, dar cu toate acestea, parcă era îndeajuns de şocantă pentru mine, încât să mă mai mişte, să mă mai cutremure. A fost doar o tresărire uşoară. Şi poate că mă consideraţi lipsită de scrupule, egoistă şi prefăcută, dar... Doar că mai nimic nu mă mai poate distruge. Este prea târziu, căci sunt deja distrusă - loviturile sunt prea puternice şi pline de greutăţi menite pentru mine.
I-am cerut persoanei de faţă să mă lase să o văd, măcar pentru ultimele ore, minute.
- Sigur, urmaţi-mă, vă rog.
Aşa cum îmi spusese, l-am urmat tăcută şi plină de speranţă totuşi; şi apoi, am zărit uşa camerei sale. Albă - evident, eram într-un spital, totul era dominat de albul impecabil. Ajunsesem să urăsc acea culoare, poate era din cauză că adusese prea multă tristeţe în a mea viaţă.
Ea zăcea pe pat; capul îl avea uşor aplecat în partea dreaptă, spre fereastră, iar ochii îi avea închişi - exact cum credeam. Pereţii aceştia aveau să-mi fie întipăriţi în minte pentru restul bucăţii de viaţă pe care o mai aveam, la fel şi Eric... Şi Michael...chiar şi Josh cu Maya...
Numaidecât, m-am repezit către ea, luându-i mâna între ale mele şi începând să plâng. Chiar mă simţeam îngrozitor, patetic şi eram practic neputincioasă în faţa ei. Oricât de mult încercam să o trezesc, să o alint cu ale mele cusvinte îmbietoare, tot nu se trezea, de parcă devenise o chestie imposibilă. Mai mult, lacrimile nu mi le mai puteam opri, ajunseseră să-mi înţepe ochii - ceva extrem de deranjant. Şi iată-mă din nou... La un capăt de drum, însă nu-i al meu într-un mod bizar - îmi este străin, dar totodată cunoscut prin intermediul ei.

Observam soarele cum apune, până şi cea mai mică rază a lui se ascundea după nişte pleoape cunoscute. Acest apus era dureros, ca şi toată viaţa mea de altfel. Ei...au încetat să se mai deschidă, pupilele presupun că deveniseră la fel de dilatate precum şi pielea sa - totul în jur era rece; corpul ei era rece. Deşi întotdeauna am încercat să fiu tare, să-mi păstrez calmul, nu am reuşit niciodată, iar eu abia acum realizez câte am pierdut în faţa vieţii.
Încă o persoană - a refuzat să trăiască pentru mine, dar e inutil. Mereu va fii inutil...



# Scuze încă o dată că-i aşa scuurt ~

[Kayla.]

Hello :] Am trecut pe aici, precum ti-am promis. Mersi ca de data asta n-ai uitat sa ma anunti *huugs*. Sa revenim la next. Chiar mi-a placut. A fost emotionant, dar e drept ca a fost cam scurt, as fi vrut mai lung, dar e in regula daca data viitoare il faci mai lung. Ma bucur ca saraca Aby rezista atat de bine in fata unor situatii atat de tensionate si nu lesina sau mai stiu eu ce fac alte persoane cand se vad puse in postura ei. E chiar greu sa vezi cum cineva drag tie se prabuseste incet-incet sub ochii tai, iar tu nu poti sa faci nimic ca sa-l ajuti, e peste puterile tale si te face sa te simti neputincioasa, dar asta e viata, omul se naste si moare si trebuie sa ne resemnam ca am pierdut o persoana draga noua. La capitolul descriere stai bine, am simtit bine sentimentele, naratiunea si dialogul sunt si ele bune. Am vazut doua-trei greseli de tastare, dar nu foarte grave, iar actiunea nu-i grabita deloc. So, cam atat am avut de spus. Bafta in continuare si nu uita sa ma anunti cand pui next-ul. Spor la scris! >:D<

[Addeh]

Vă mulţumesc că îmi citiţi povestea, care, drept să vă spun - am hotărât de la bun început s-o creez aşa cum văđ eu lumea din prezent. Şi adevărul e că, personajul principal - Abigor - reprezintă o parte a mea.
Am adus un capitol mai mare de data aceasta şi sper că o să vă placă. ^^ Enjoy ~

Capitolul 17 ~ " Te iert . " ~

Şi cum păşeam de-a lungul aleei plină pe margini de oameni bizari şi străini, mă simţeam tot mai pierdută, dar pierdută printre acele veşminte negre. Îmi aduceau destulă tristeţe şi anumite senzaţii cunoscute, însă parcă doream să mă îndepărtez cât mai mult de acea mulţime de muritori falşi. Oare gândeau de fapt ? Oare aveau voinţa si curajul de a mă înţelege ? Nu. Deşi erau aici, pentru mine zăceau precum nişte statui false - din pământ.
Ciudat însă... Nu mai pot stoarce nici măcar o lacrimă, oricât de nefolositoare ar fii ea; e prea târziu. Şi acum încep să duc din nou acea mască la această înmormântare. Cine credea... ? Bunica-i decedată şi eu sunt în viaţă. Sunt geloasă şi invidioasă pe ea - poate prea egoistă.
Ultima floare am aruncat-o eu sub văzul tuturor acelor persoane, ultimele petale albe s-au scuturat în bătaia vântului - da, eu sunt vinovată pentru moartea lor.
Hm, şi când mă gândesc că aşa-zisa mea familie nu a îndrăznit să păşească măcar alături de mine, aşa ar fi fost ceva normal - poate prea logic dacă tot îndeplinesc această funcţie; funcţia de părinti, cei care ar fi trebuit să-mi fie doar mie alături. Dar nu s-a întâmplat nimic şi crede-mă, oricine îmi mai ascultă gândurile şi-mi mai citeşte trăirile, nu cred că va fii capabil să mă-nţeleagă, cu atât mai puţin să mă consoleze. În zadar.
După lunga slujbă a preotului prezent, deja ceilalţi începeau să dispară. Chiar credeau că totul se va sfârşi atât de repede ?


***

Încă mai stăteam în faţa stanei de piatră şi a crucii. Aparţineau dragei mele bunici. Uneori, mă simt ca şi cum aş lua parte la o telenovelă stupidă şi nu am îndrăznit să întreb când se va scrie finalul.
Acele momente de reculegere ce ar fi trebuit să aibă loc - nu s-au întâmplat, dar nu-i prea târziu în această situaţie, nu încă. Închizându-mi ochii, reflectez asupra tuturor amintirilor petrecute cu bunica şi încerc să-mi menţin aceeaşi stare. E greu - pentru oricine ar fi greu dacă s-ar afla unde sunt eu acum. Până şi soarele ce-ncepe să apună mi-e martor. Şi prefer să rămână aşa... Să fiu doar eu cu gândurile-mi ascunse.
Adierea vântului mai scutură câte-o cracă a pomilor din jur, iar în mod subit, se aude un zgomot discret din apropiere. Păreau a fi paşii unei persoane, poate cineva care nu are ce să facă decât să se distreze prin cimitir. " Hm, lipsiţi de noimă. "
Totuşi, privesc întru totul înspre locul de unde provine acele sunete comune şi aştept. Nici eu nu ştiam ce. Cu siguranţă că nu mai ştiam nimic.
Deşi urmăream cu ochi-mi negri împrejurările, degeaba însă. Orice sau oricine ar fi fost, nu-l luam prea mult în serios. Probabil se distra de minune pe seama mea. E timpul să plec.


~ După o lună ~


Eram la începutul lui martie, iar zăpada deja dispăruse, mai rămase doar umezeala specifică, o simţeam în are, pe sol - aproape peste tot. Şi asta anunţa un nou sezon, un nou anotimp. Mai degrabă, o nouă perioadă a vieţii.
În tot acest timp, nu se mai întâmplase nimic important. Doar... Doar timpul pierdut alături de Michael şi de Maya mă mai înveselea. Nu regret faptul că i-am cunoscut pe ei, au început să fie printre puţinele şi rarele persoane importante pentru mine. Totuşi, nu l-am mai văzut pe Josh, iar amica mea refuză să vorbească despre el. Nu înţeleg de ce - doar e fratele său, parte din familie. Ce-aş da să fiu şi eu înconjurată de acel cuvânt. Familie.
Zilele trecute am mers din nou la mormântul bunicii; mă bucuram că era aproape măcar, nu cu trupul - nu aveam nevoie de aşa ceva - mi-era de-ajuns să o ştiu lângă mine cu sufletul, era ceva spiritual, ce se putea simţi doar. Iar Michael nu a dat înapoi când venise timpul să-i culeg cele mai frumoase flori, m-a însoţit peste tot şi asta mă face într-adevăr puţin mai veselă. Cu ale lui săruturi, mi-a mai ridicat morala şi mă făcea să devin o altă persoană. Nu ştiu de ce, dar la acel moment doream să mă schimb pentru el. Îmi dădusem seama uşor că îi displace atunci când eram sunt tristă, când intram în acea stare de depresie din şi din nou... Parcă simţeam ceva nou - cum spuneam, eram dispusă să mă schimb, doar puţin, dar nu ştiam dacă acea încercare va functiona sau dacă măcar va avea un rezultat.
Acum, eram lângă el, în drum spre bunica sau mai exact, spre locul ei veşnic. Era timpul pentru o nouă vizită.

De cum am ajuns, am coborât încet din maşină cu Michael la braţ, oferindu-mi astfel sprijinul său. Din totdeauna a fost aşa.
Zărisem o bucată de hârtie mai mototolită pe mormântul ei şi pot spune că-mi stârnise curiozitatea, căci nu mai venea nimeni la bunica, era imposibil. Oare să fi fost părinţii mei ?... Însă nu, nu se putea să fie ei - nu le pasă. M-am apropiat mai mult de acea hârtiuţă şi am observat un scris destul de îngrijit asternut pe acea culoarea imaculată. De cum am început să citesc rândurile de pe bilet, am lăsat totul baltă, inclusiv florile ce-au căzut zgomotos pe sol...

Draga mea Aby,

Deşi ştiu că acum mă urăşti şi că nu mai doreşti să mă priveşti în ochi, a trebuit să fac asta - da, a trebuit să-ţi scriu această scrisoare blestemată; si am sperat că-ntr-o zi o vei găsi aruncată pe acest morman de pământ, sub care se odihneşte bunica ta... Ştii, întotdeauna am considerat-o şi pe ea parte din familie, poate din cauză că niciodată nu am avut una; până în momentul în care ai tăi m-au adoptat. Eram fericit ce-i drept, dar mi-era teamă totuşi, teamă să nu fiu acceptat aşa cum eram eu într-adevăr - genul de băiat tocilar, inteligent şi cuminte. Astfel, când am ajuns la " destinaţie ", am hotărât să port o mască, o anumită mască. N-o folosisem niciodată, dar realizasem că era timpul în sfârşit.

Ştiu că nu mă vei crede până la finalul acestei scrisori care nu-mi stă chiar deloc în fire, dar încerc, încerc să-ţi capăt iertarea. Dificil lucru, nu-i aşa, Abigor ?
În fine, eu apoi te-am violat, dar nu mă putusem abţine şi-i greu să mă-nţelegi. Mă rog, nu m-ai înţeles niciodată, dar te-am iubit, foarte mult şi poate că şi-acum o fac, dar în tăcere. Prefer să-ti fie ţie bine... Oricum, când te-am văzut prima dată mi-ai plăcut şi nu ştiam ce să fac, nu doream să mă joc cu tine, dar noua mea viaţă m-a obligat. Până şi familia ta; ei şi-au dat seama cine eram cu adevărat şi mi-au spus să mă schimb, să fiu mai dur că cică astfel deveneam independent. În acei trei ani cât am stat în casa ta, continuasem să port aceaşi mască de dragul de a deveni independent. Uneori regretam, dar îmi tot repetam că trebuie să fie aşa. Vroiam să fug cu tine, ştii ? Bineînţeles, asta...după ce aş fi devenit o persoană mai matură, cineva pe care să te bazezi numai tu. Nu am reuşit, căci am căpătat doar a ta ură în acea seară, de ziua ta... Dacă ai ştii cât mă urăsc pentru asta ! Am fost un ipocrit, un imbecil să cred tot ce ei îmi spuneau.

Îmi pare rău pentru tot, Aby. Nu mă vei ierta, nu ? Cu toate acestea, sunt un prost, nu mă pot abţine nici acum şi cerşesc iertare... Vreau doar să-ţi spun că mereu vei rămâne Aby a mea, doar a mea...

Adio.
Fratele tău, Eric.

Lacrimile îmi stăteau în ochi, nu le mai puteam opri, nu mai puteam continua această farsă şi iată, am ajuns să nu mai controlez nimic.
- Prostule ! Eşti un idiot ! Cum poţi să-mi spui toate astea printr-un simplu bilet ?! Crezi că atât merit ?! De ce... Te iert, Eric... şi atunci am început să plâng, să-mi vărs amarul şi nu-mi păsa că Michael era chiar lângă mine.
Cum mai putea să-mi pese când eram atât de îndurerată ? Nu era de-ajuns de fiecare dată când fusesem lovită ? Acum e şi mai rău... Roşcatul sări să mă îmbrăţişeze şi mă mă consoleze. Dar consolarea n-o găseam nici măcar în ale sale braţe, căci niciodată n-am găsit-o, am fost prea inutilă.
- Aby, calmează-te, te rog !
Deşi îmi şoptea acele cuvinte blânde la ureche, eu parcă nu le înţelegeam, nu le înţelegeam rostul.
Într-un final, după lungi clipe de tăcere şi confuzie, m-am mai calmat, cu greu însă, si am început să iau această poveste de la capăt. Da, am început să-i explic totul, fiecare amănunt în parte - lui Michael. El chiar merita să-mi ştie povestea atât de veche şi de comună, prea patetică, exact ca mine.


Era şocat, ce-i drept. Eu nu mai simţeam nimic când îl vedeam aşa, îmi doream să se termine cât mai repede şi să mă pot ascunde undeva departe de privirile curioase şi bănuitoare ale omenirii. Suna banal, dar pentru mine în niciun caz nu era astfel.

[LoLix]

Buna, am trecut si eu sa mai las un com. Stii, e ciudat asa sunt si eu am pierdut aproape tot ce aveam mai drag si spre deosebire de Aby pe mine chiar nu ma mai intelege nimeni toti zic ca sunt sadica sau chestii dinastea doar din cauza ca nu imi mai pasa de ceea ce patesc altii. Poate ca nu ma bucur cand cineva pateste ceva dar nici nu imi pare rau iar altii iau asta ca un lucru rau dar eu nu cred ca e din cauza ca lumea nu merita asta. Intradevar capitolul asta e putin mai trist dar sincer eu chiar stiu si am trait sentimentul de a pierde si de a te simtii ca un criminal desii nu esti. Pai nu mai zic nimic si doar ca astept next-ul bye bye.

[Miss M]

Ficul tau e de-a dreptul genial! Descrii asa bine tot ce simte Aby. Mi-a placut ca ai pus accentul pe vinovatia pe care o simte pentru ca nu-i pare destul de rau de moartea bunicii. Si Eric... ce schimbare de soc! De-abia ti-am descoperit ficul si citesc, recitesc... Nu ma pot opri. Aby nu mai e intr-un triunghi amoros, devine deja patrat :)). Sper ca Josh se intoarce sa condimenteze situatia, si probabil protagonista noastra va incerca sa-l gaseasca pe Eric, care probabil are de gand sa faca o prostie. Astept next-ul! :*

[Kayla.]

In sfarsit, mi-am facut si eu timp sa trec pe aici. Imi pare extrem de rau ca am intarziat atat de mult, doar ca am avut niste probleme personale cam grave si trebuia sa le rezolv. In fine, sa revenim la next. Am ramas fara cuvinte. Nu ma asteptam la asta din partea lui Eric. Chiar m-a uimit intr-un mod placut. Saraca Aby, cat sufera. Imi pare asa de rau pentru ea. La descriere ai stat bine, la fel si in cazul naratiunii si al dialogului. Actiunea nu mi s-a parut deloc grabita si n-am observat greseli de tastare sau de alt fel. So, cam atat am avut de spus. Bafta in continuare si nu uita sa ma anunti cand postezi next-ul. Spor la scris! *huugs*

[Addeh]

Vă mulţumesc pentru comentarii >:D<
Acum, vă anunţ că mă apropii de finalul acestui fic, Life Hurts. Să ştiţi că nu-mi e prea uşor să spun asa, dat fiind faptul că a fost primul meu fic şi am lucrat din greu la el, presupun că s-au mai observat unele progrese...
Anw, vă mulţumesc încă o dată. Enjoy this chapter. Printre ultimele. xd

Capitolul 18 - Parte din familie

Cât de oarbă am putut fii atunci când auzeam suspine în camera de alături, în fiecare noapte - şi îi aparţineau chiar lui, fratelui meu, Eric... Însă nu luam nimic în seamă, căci după acea nefericită întâmplare, refuzam să mai vorbesc, era ca şi cum trăsesem concluzii pripite şi parcă ştiam totul despre el din prima clipă în care a păşit în acea casă. Nu l-am ascultat; bănuiesc că, în acea seară când m-a violat pentru a doua oară, avea regrete, conştiinţa îi era prea încărcată şi, de aceea, nu părea detaşat ca de obicei. Dimpotrivă, a fost prima dată când i-am observat calmitatea rară, dar totodată, şi agitaţia uşor vizibilă. Am văzut totul, căci în fond, îmi erau destinate mie.
Ştiţi, v-aş întreba şi v-aş răspunde în acelaşi timp la toate sentimentele ce-au fost descrise în această poveste a vieţii, însă ştiu că-i greu, nu numai pentru mine - e greu să mă înţelegeţi.

- Haide, iubito, revino-ţi în fire, încerca să mă consoleze vocea lui Michael, în timp ce eu tot continuam să vărs aceleaşi lacrimi pe acelaşi mormânt recent.
Nu mă puteam opri şi, de fiecare dată când roşcatul dorea să plecăm de acolo, precum lăsatul în urmă, eu refuzam. Parcă ezitam să mă mişc; îmi devenise un loc stabil pentru toate memoriile mele, începeau să fie îngropate alături de bunica mea cee dragă. Doar că... Puţini înţeleg asta.
Reciteam şi tot reciteam scea scrisoare adresată mie şi mă gândeam la ce-i mai rau posibil. Putea face o prostie, cea mai mare idioţenie dacă nu-l găseam. Chiar e idiot ?! Cum să plece, aşa... fără să-şi ia rămas-bun faţă-n faţă măcar ?... A preferat să nu mă vadă ? De ce oare ? Să nu-mi provoace durerea sufletească cunoscută ? E prost - o ştiu deja. Cel mai important, unde putea fii ?
M-am ridicat încet, încă având lacrimi în ochi şi l-am privit pe cel de lângă mine. Se vedea mila în ochii săi, dar nu vreau să mi-l imaginez aşa, fir-ar !
- Michael...
- Hm ?
Nu doream s-o spun, dar da, mă eliberasem de o povară totuşi.
- Îl vreau înapoi, Michael, îmi vreau fratele înapoi, îi spusesem privindu-l în ochi şi rămânând cu o atitudine cât se poate de hotărâtă să-l "recuperez".
- Dar Abigor ! După tot ce ţi-a făcut ! Cum de încă preferi să se întoarcă ? Eu nu...
- Ştiu ! izbucnisem eu puţin furioasă, pentru că, ei bine, îi este prea dificil să mă înţeleagă, să ştie prin ce trec. M-am săturat . Dar, de-abia acum realizez că îmi este chiar un frate. Michael, vreau să-mi fie alături de mine, replicasem cu un ton mai jos şi cu nişte ochi rugători, parcă vrând să ştie prin ce trec.
Mă privi cu o uşoară urmă de tristeţe pe chip, după care adăugă ezitând :
- Vreau mai întâi, să-mi răspunzi sincer la ceva...
Mă pusese pe gânduri vocea sa, cât şi înţelesul cuvintelor. Adevărul e că nu prea le găseam rostul - sau poate că nu-mi doream să fac asta. Într-un fel, însă, mă temeam de continuarea acelei fraze.
Aşteptam o întrebare şi nu a întârziat să apară.
- Tu... Chiar mă iubeşti, Aby ?
Ce privire, ce melancolie şi totul - atât de vizibil.
M-am întors uşor către crucea mormântului bunicii Hara şi am şoptit câteva cuvinte.
- Te-ai îndoi dacă aş spune da ?
Retoric.
Oftatul îi era greu, îi trăda calmul specific şi caracteristic lui; exact, nu-l puteam compara cu altcineva, nici măcar cu Eric sau cu Josh.
- Bineînţeles că nu, dar... vroiam să ştiu, căci eu simt ceva puternic pentru tine, e prea... ieşit din comun.
I se citea confuzia, însă nu pe chip - nu-l priveam faţă în faţă. Era de-ajuns doar să-l aud şi să-mi dau seama că îi e frică să nu mă piardă sau mai rău. Mi-a luat două secunde să pun cap la cap toată această treabă. Şi astfel, l-am întrebat ceea ce tocmai am recunoscut.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Abigor ! Normal că mi-e teamă ! Dacă frate-tu vrea să te ia departe de mine ? Eu ce mă fac apoi ? Mi-e prea uşor să spun că te iubesc, în fond, ăsta-i adevărul, dar pe cealaltă parte, îmi e atât de greu, de imposibil mie să repet aceste cuvinte, cum că Eric te poate lua de lângă mine... Nu mai rezist, vreau să-mi fii alături şi, dacă poţi, pentru totdeauna.
Am auzit un zgomot în spatele meu, o mică bubuitură pe pământul uscat şi m-am întors spre el. Acele cuvinte practic, l-au tras în jos, a fost cuprins de multe sentimente comune şi nu a putut rezista lor. Tocmai mi s-a confesat şi credeţi-mă, a sunat cât se poate de plăcut. Eram undeva la începutul unei noi vieţi, eram în siguranţă alături de acest bărbat.
Nu am stat pe gânduri şi am sărit în braţele sale, strângându-l puternic la pieptu-mi, întocmai precum impactul confesiunii sale. Am zâmbit. L-am lăsat pentru câteva momente să suspine adânc, iar profunzimea de care dădea dovadă mă înconjura până şi pe mine, persoana ce aproape uitase să mai iubească.
- Michael, uită-te în ochii mei, îi spun, luându-i încet chipul într-ale mele palme mici şi mângâindu-l cu delicateţe. Părea firav cu acele mici lacrimi în ochi, asemeni unui copil. Eu te iubesc, să ştii. Te înţeleg perfect, doar că... Doar că ţin la Eric, ca la un frate, îmi este singurul meu frate şi-mi dau seama că a greşit şi că vrea să-l iert. Am oftat, ştergându-mi cu mâneca bluzei obrajii umeziţi, iar apoi am continuat mai încet. Îl înţeleg, ştiu prin ce-a trecut, a trebuit să se prefacă mereu de faţă cu părinţii mei şi de aceea, nu suport sentimentul de a-l abandona. Te rog... Lasă-mă să-l găsesc. E fratele meu vitreg, dar nu-mi pasă, vreau să uit.
Îmi acordă atenţie fiecărui cuvânt în parte şi îmi zâmbi liniştitor. Acum chiar mă simţeam bine, în siguranţă. După o lungă îmbrătişare, Michael se ridică primul şi-mi întinse o mână pentru a mă ridica şi eu la rându-mi.
Prima dată nu mi-am dat seama ce vrea să spună cu acel zâmbet plin de încredere, însă apoi, mi-a zis blând posibilele cuvinte ce eram în stare să le recunosc.
- Haide, mergem după fratele tău.
Am zâmbit scurt timp de o secundă, după care l-am aprobat.
- Da... Însă nu ştim unde poate fii, replic eu cu o uşoară urmă de nelinişte.
- Atunci presupun că vom începe să cautăm în tot oraşul. OK ?
Mă bucuram că-mi era alături indiferent de situaţie, puteam citi afecţiunea pe întreaga sa faţă. M-am ridicat pe vârfurile picioarelor pentru a-i oferi un sărut. Mi-era dor de asta...


Ceasul bătea în jur de şase la amiază, se părea că se întunecă deja, fiind în ultima zi de februarie.
Am tot căutat şi-n fiecare lor în care am fost, acolo unde am crezut că poate fii şi el - am mers cu speranţă. Unde eşti, Eric ? Peste tot unde fusesem, el era de negăsit. Chiar şi-n genul de cluburi şi baruri ce îi plac; mă gândeam că are de gând să-şi înece amarul în băutură şi-n ţigări, în viciile cele mai cunoscute. Cu toate acestea, am realizat ceva tocmai în ultimul moment. Adevăratul Eric nu ar merge în astfel de locuri, eu îl cunoşteam numai pe cel fals, cel arătat şi menit mie. L-am luat pe Michael de mână şi nu am ezitat în a merge unde bănuiam că va fii.

Şi nu m-am înşelat; după atâta străbatere de drum, prea multe minute, ore - şi orice clipă, într-un final l-am văzut. Îl priveam de sus, deoarece stăteam pe malul unui râu, aproape de un pod jos. Totul dn jurul său părea melancolic, anost şi vechi, însă nu şi el - acelaşi corp înalt, privirea îi era schimbată doar. Bineînţeles - acesta este adevăratul Eric, fratele meu. Am dorit să cobor acel mic câmp ce era mai mult o denivelare a solului, pentru a mă duce la el şi pentru a-i spune că-i iertat; Michael însă, mă prinse de braţ, uitându-se la mine cu o privire de parcă mă întreba dacă sunt sigură de ceea ce vreau să fac. I-am răspuns încet că e în regulă şi nu am mai amânat următoarele secunde. Am coborât.
Încă păşeam în aşa fel încât să nu-l sperii. Poate fugea de mine, de teamă. Doi paşi, trei paşi şi-n cele din urmă am ajuns în spatele său. L-am atins pe umăr, încă nu mă simţise venind, după care i-am şoptit clar numele. A tresărit - probabil mi-a recunoscut vocea oricât de încet aş fii vorbit. S-a întors numaidecât spre mine. Puteam să-i văd lacrimile din ochi, îi aparţineau... Şi asta dovedea ca-i pasă într-adevăr. Expresia facială îi era uimită, tristă, confuză şi fără cuvinte parţial.
- A... Aby...?
Nu se aştepta să mă vadă şi nici eu, în această situaţie - cu acel chip brăzdat de regrete şi durere. Îl înţeleg cât se poate de perfect, poate prea bine. I-am zâmbit scurt; mă îmbrăţişă subit şi începu să plângă. Îi auzeam suspinele în urechea-mi stângă, în timp ce-l strângeam şi eu în braţe. Simt afecţiune şi este una reciprocă. O trăiesc pe propria piele.
Acum plângeam amândoi, însă de fericire - eram împreună şi pregătiţi să o luăm de la capăt ca soră şi frate.
Mă apucă de umeri şi mă îndepărtă puţin, îndeajuns încât să mă ptrivească în ochi. Expiră şi inspiră adânc. Asta îmi spuneam şi eu în gând.
- Ştiu că nu mă poţi ierta, dar chiar regret. Nu am avut curajul să-ţi spun tot adevărul faţă-n faţă... E posibil să mă urăşti şi mai mult ca la început, însă doresc să revenim la ceea ce ar fi trebuit să fim de la început, fraţi adevăraţi. Nu-mi pasă de vorbele şi ordinele părintilor tăi ! Oh, Dumnezeule ! Îmi pare atât de rău, draga mea Abigor.
Şi izbucni din nou în lacrimi, lăsându-şi capul în jos.
- Eric, uită-te la mine, îi spun mângâindu-l cu blândeţe pe obraji şi surâzând. Eşti prost, eşti atât de idiot ! Era uimit de ce mi-a ieşit din gură, ba chiar nu înţelegea deloc ce vreau să spun. Părea naiv. Am inspirat adând, profund. Te-am iertat, frăţioare...
La ultima replică, s-a liniştit total şi puteam spune că era cu adevărat fericit. Apoi, nu încetă să mă îmbrătişeze şi să-mi mulţumească de mii de ori, chiar mai mult posibil. Dar asta îmi aducea şi mie bucurie, începeam s-o simt după doi ani întregi.
- Să mergem acasă, toţi trei, mai adăugasem ştergându-mă de lacrimile umede şi privindu-l pe Michael. Urmărise toată scena şi zâmbea acum.
Mă simţeam mai în siguranţă ca niciodată. Cât de bine putea să fie.

[Kayla.]

Mersi ca m-ai anuntat, esti o scumpa :*. Sa revenim la fic. Doamne, cat ador capitolul asta. E genial. Am ramas fara cuvinte. Nu ma asteptam la una ca asta din partea lui Eric. Sper ca totul sa fie bine de acum inainte, avand in vedere ca cei doi s-au impacat. Off, se apropie finalul :((. Devin trista. As vrea sa existe si un al doilea sezon, ar fi minuntat. Ce zici, te gandesti la asta, te rog frumos de tot :o3? Descrierea a fost prezenta ca de obicei, am simtit extrem de bine sentimentele de parca ar fi fost ale mele, nu altceva, iar dialogul si naratiunea s-au imbinat perfect si nu am vazut greseli de tastare. So, cam atat am avut de spus! Multa bafta in continuare si nu uita sa ma anunti cand pui next! Spor la scris! *kiss and huugs*

P.s: Primaaa

[LoLix]

Buna, am citit capitolul si am ramas waw adica ma asteptam sa il ierte pe Eric dar nu ma asteptam ca Michel sa o ajute mrea majoritate a baietilor ar face o faza de gelozie si ar sta bosumflati si mai multe. Aby e o fata buna adica eu nu l-as fii iertat pe Eric chiar daca ar fii fratele meu si chiar daca l-ar fii pus ai mei sa faca asta plus ca trebuie sa mentionez foarte urat din partea lor adica e propriul lor copil cum pot sa faca una ca asta oricum mi-a placut acest capitol si deabea astept next-ul. Bye bye si spor la scris.