Legaturi

[Little Star]

Nuuu, imposibil, caseta aia era importanta, de ce :((( ? ... - scuza-mi iesirea :)) - ... Am revenit din nou pe la minunatul tau fic, pe care pur si simplu il ador. Capitolele - cu exceptia ultimului postat - le-am citit de cateva zile, insa lenea mea a fost cam mare, dar si cheful era prea mic pentru a lasa vreun reply. Acum ca niciuna din aceste doua lucruri nu's prezente m-am gandit sa citesc si ultimul capitol postat si sa las si un comentariu, fiindca nu-i corect sa citesc si sa nu las nici macar un reply scurt.
Imi place cum scri si cum te exprimi, ai un stil placut si usor de citit. Stii cum sa imbini dialogul cu descrierea, cum sa dai povestii o nota de mister.
Greseli nu prea ai, descrierea e una chiar destul de buna, insa umpic mai multa pe baza sentimentelor personajelor nu cred ca ar strica, insa asta este doar umila mea parere nu trebuie s-o iei neaparat in seama. Dialogul e unul chiar bun, nu-i deloc sec.
Iti urez succes in continuare si astept sa citesc si urmatorul capitol...
Ganbatte!
* Z-Bye *

[Miss Serenity]

Little Star ma bucur mult ca iti place povestea mea si sper sa continui sa o citesti (asta daca nu ma apuc eu sa scriu tampenii pe aici si in acele momente ti-as da dreptate). Incerc pe cat posibil sa tin cont de critici si sper sa imi mai imbunatatesc descrierea...oricum, nu are rost sa mai zic nimic inainte caci nu vreau sa stric surpriza :P ca sa spun asa...deci aici este continuarea:


Capitolul VI


Privirea ii era atintita pe tavanul alb...si desi parea ca priveste un anumit punct, ochii ei rataceau aiurea pe intreaga suprafata incercand intr-un fel sa isi gaseasca linistea. Trecusera cam zece minute de cand, deznadajduita, se lasase prada gandurilor flamande ce cautau sa o traga inapoi precum o gheara infioratoare...incercand parca sa o rupa din lumea ei si sa ii arate adevarul...singurul adevar crud...totul se terminase...trebuia sa accepte moartea. Dar in acele momente de deznadejde, privirea ei obosita cazu pe masuta de langa fereastra. Era intuneric, astfel ca nu putea observa nimic in camera. Putea cel mult sa distinga cateva forme precum masa, scaunul...poate fereastra si bineinteles patul pe care statea complet ravasita.
Ploaia continua sa cada cu putere, iar in curand un fulger lumina intreg cerul, urmand ca la cateva secunde sa se auda zgomotul ce o readuse la realitate. Doar o clipa...atat durase...dar fusese mai mult decat suficient. Pentru o clipa intreaga camera se cufundase in neant, iar lumina orbitoare paru sa lumineze doar masuta ce se afla in dreptul geamului. Si acolo era si raspunsul ei.
Se ridica din pat, cuprinsa parca de noi forte, si se apropie de masuta. Nu avea nevoie de lumina, nu avea nevoie sa caute disperata...stia foarte bine pentru ce se dusese acolo...caci mana ei taie intunericul dintr-o singura miscare si ridica carnetelul ce paruse aruncat in uitare pana in acel moment de revelatie.
Un nou fulger taie cerul...si un nou zgomot se auzi...dar acum masuta fu la randul ei aruncata in abis. De data aceasta frantura de lumina cuprinse doar un zambet triumfator. Pret de o secunda paru ca nimic in acea camera nu mai exista...decat acel zambet sfidator...acel zambet care demonstra inca o data ca destinul nu vrea ca ea sa accepte moartea...nu vrea ca ea sa uite totul la fel cum au facut ceilalti...sperante sunt...si daca nu vor mai fi pe lumea aceasta, vor ramane mereu in inima ei...acolo sperantele nu vor pieri niciodata, si cat timp va trai va putea trece peste orice obstacol...acela era momentul in care se simtea mai puternica ca oricand si chiar in acele clipe isi duse usor o mana la inima si isi jura in sinea ei ca il va descoperi pe cel care i-a rapit sora din aceasta lume, iar atunci cand il va gasi...
-Hmmm...unele lucruri sunt periculoase sa le spui chiar si in ganduri.
Vocea ei trada sarcasmul si totodata siguranta de sine...avea un tel, si nu avea sa se dea in laturi de la nimic pentru a-l atinge.
Acum noaptea grea putea sa se lase usor peste toti...peste oras...peste camera...peste lume...peste ea...caci rasaritul avea sa aduca cu el noi perspective, noi inceputuri si un ideal ce se cerea a fi atins mai inainte de orice.
-Cred ca ar fi timpul sa ma bag la somn...a fost o zi lunga...
Vocea ei cristalina se auzi in incapere precum o soapta...acum parca nu i se mai parea ciudat sa vorbeasca singura...nici ei, si nici celor doi ce ascultau cu atentie din spatele usii, incercand sa prinda franturi din obisnuitele ei monologuri.
Inca cinci minute trecura dar acum nu se mai auzea nici un sunet.
-Probabil ca doarme...
-Probabil ca asta ar trebui sa facem si noi.
-Nu-mi spune ca nu esti curios...
In loc de raspuns Daiko schita un zambet placut si o trase mai aproape de el.
-Nu cred ca e timpul pentru asa ceva.
Ayame parea mai mult decat serioasa, iar Daiko observase acest lucru deasemenea, dar ceea ce nu stia ea era faptul ca el zambise dintr-un cu totul alt motiv.
-Eu cred ca plec acasa.
-Poftim?
Acum parea de-a dreptul surprinsa, caci daca prima data crezuse ca Daiko isi dorea sa continuie discutia, mai mult sau mai putin, in camera lor, acum nu putea intelege dece el vrea sa plece.
Acesta observa schimbarea din glasul ei si de asemenea cand ii privi fata, observa acea expresie de nedumerire care cerea neaparat un raspuns...o cunostea prea bine ca sa stie ca nu va ceda cu una, cu doua.
-Nu credeam ca iti pasa prea mult...atat de mult cat sa asculti pe la usi...in speranta ca nu va face vreo prostie.
-Nu trage concluzii pripite iubitule...amandoi am fost de acord sa venim.
Avea dreptate...si stia ca o contradictie cu ea in aceste momente ar fi reprezentat un esec total.
-Oricum...eu plec...si cred ca si tu ai altceva de facut.
Accentuase intentionat ultimul cuvant, lasand-o pe Ayame sa isi dea seama singura despre ce vorbeste...si asa cum se asteptase...Ayame consimti surazand.
-Atunci, la revedere.
Se ridica pe varfurile picioarelor si il saruta jucausa dupa care se propti cu o mana in perete si il urmari aruncandu-i priviri pline de subinteles...asteptand in acelasi timp ca el sa se retraga.
Daiko zambi usor si scapa un oftat fara sa isi dea seama dupa care se indeparta usor de ea, mergand cu spatele, incercand sa nu o piarda nici o secunda din ochi.
Intr-un final Daiko pleca iar Ayame rasufla usurata.
Deschise usor usa si intra in camera. O cunostea foarte bine asa ca nu avea nevoie sa aprinda lumina ca sa isi dea seama unde este patul.
Ploaia incetase, iar razele lunii se aratau acum triumfatoare printre norii rasfirati, imbratisand pamantul si trimitandu-si aievea cate o raza peste patul in care cele doua fete dormeau imbratisate.

[Little Star]

Continuarea :x Bun asa, imi place...
Marturisesc ca am oarecare banuiala adusa asupra baiatasului inocent, Daiko :)) sau poate imi pare a fi un suspect fara motiv, totusi nu stiu, imi pare simpatic, insa nu pot sa-l scot de pe lista de suspecti, parca ceva cu el este inneregula sau poate mi se pare mie... Insa telefoanele, faptul ca fata a vorbit cu el inainte sa moara, iar ceilalti cred ca el nu a mai apucat sa vorbeasca cu ea, nu stiu ceva lipseste... o piesa lipseste :-? ... Cred ca o sa te innebunesc ... :D
Descrierea este la fel de buna, chit ca si de data asta o descriere a sentimentelor personajelor n-ar fi stricat, cu toate acestea sa stii ca descrii foarte frumos, iar stilul tau de a scrie e unul chiar minunat si usor de citit.
Greseli de tastare, scriere sau exprimare pot spune ca au fost, insa foarte putine, ba chiar minore...
dece - de ce, iar virgula inainte de "si" nu se pune oricand, are doar cateva exceptii [ daca-mi amintesc eu bine, lucrul acesta ti l-am mai spus si daca nu ti-l spun acum :) . E asta este, nu are nimic se mai intampla, cu totii gresim si din greseli invatam! ^___^ ]
Dialogul para a fi si el la locul sau, nu este deloc sec, este unul destul de bun.
Felicitari si spor la scris in continuare! Succes!
Ganbatte!!!
* Z-Bye *

[Bloom.]

Bună! Ţi-am promis că-ţi las comm şi uite-mă acilea:))

Păi îmi place. Îmi place chiar foarte mult. E o poveste foarte interesantă.

Chiar dacă ai mai multe greşeli decât în celălalt fic, îmi place. Nu pot să spun că mai mult. Îmi plac amândouă la fel. Nu aş putea să aleg unul dintre ele.

Îmi place foarte mult felul în care povesteşti. Cât aş vrea şi eu să am talentul tău...Viaţa nu e dreaptă:))

Dialogul, având în vedere că e mult, nu e deloc sec şi chiar îmi place. Descrierea e foarte bună şi nu mie nu mi se pare că ar mai trebui.

So... aştept capitolul următor la care în mod sigur voi da comm!

Bye, hugs şi ne citim la următorul capitol!!!

[Sibel.]

Tatiana! >:D<

OO ador cum scrii si ce ideei ai! Scrii foarte repede caitolele si descrierea este fabuloasa!
Ai comentat foarte mult la o groaza de ficuri si ma andeam cu scrii si iaka' ca am vazut!

1000 pentru fic! :) AStept continuarile si o sa le citesc cu o foarte mare placere!

@Little Star: Si eu am o oarecare banuiala about Daiko...:-/ :-? .. suspectu''... :))

[Miss Serenity]

In primul rand vreau sa imi cer scuze ca am intarziat atat de mult cu postarea capitolului urmator...dar am avut foarte multe pe cap si pur si simplu nu am vrut sa scriu ceva fara noima doar de dragul de a posta...asa ca am preferat sa astept sa imi fac ordine prin viata si prin idei...si abia acum m-am inotrs la poveste...deci inca o data imi cer scuze.
De asemenea va multumesc foarte frumos ca imi cititi si comentati povestea...si ma bucur ca va si place din cate am observat.
O sa incerc sa revin asupra intregii povesti cat mai curand si o sa corectez absolut toate greselile...va promit...iar cat despre continuari...sper din suflet sa nu mai fac altele...dar este nevoie doar sa imi spuneti ca ati vazut ceva suspect si eu o sa revin asupra capitolelor respective.
Little Star - ehh...ma bucur ca nu te-am dezamagit pana acum si ca, continui sa imi citesti lucrarea...apreciez mult parerile tale caci am vazut ca sunt sincere si constructive.
Bloom. - ma bucur mult ca imi citesti si aceasta poveste...o sa incerc sa nu te dezamagesc nici aici.
Artist - Multumesc frumos pentru opinii...pai da, imi place sa citesc multe povesti si daca tot las un comentariu o pot face intr-un mod dragut...nu doar critica rece.

Cat despre Daiko...tot ce pot sa va spun...este...cititi mai departe si veti afla :P

Si acum sa nu o mai lungesc...aici este continuarea care sper sa fie una buna si din punctul vostru de vedere:


Capitolul VII


Telefonul sunase deja de cateva ori si tocmai cand se pregatea sa inchida, in sfarsit cineva raspunse.
-ALo...
Stia exact ce avea de gand sa spuna, dar socul provocat de faptul ca interlocutorul sau vorbea aceeasi limba a facut-o sa uite tot ce isi pregatise dinainte.
-Alo...
Vocea ii suna nesigura si se pare ca celalalt isi dadu imediat seama ca se intamplase ceva.
-Va pot ajuta cu ceva?
Simtea ca trebuie sa spuna ceva repde...altfel avea sa isi piarda credibilitatea.
-Da...doar ca nu pot sa va spun prin telefon...este o chestie mai delicata.
Accentuase special ultimele cuvine pentru a-i observa reactia si se astepta la un interogatoriu mai amanuntit...dar raspunsul celuilalt o lua complet prin surprindere, mai ales ca avea aceeasi nota de mister pe care incercase si ea sa o atribuie cuvintelor sale.
-Inteleg...atunci nu cred ca este nevoie sa ma mai sunati pe "acest" numar...notatil pe cel potrivit si sunati-ma mai tarziu pentru o intalnire...
-Desigur...
Nu mai intelegea nimic, habar nu avea ce se intampla...dar nota numarul dupa care isi lua politicos la revedere.
-O zi buna si dumneavoastra doamna...sunt sigur ca o sa ne intelegem noi cumva.
Cuvintele lui o bagasera complet in ceata...habar nu avea cine era acel tip, nu stia cum il cheama, cu ce se ocupa, dar stia un lucru...tipul ala avusese o legatura cu Midori...si mai mult decat atat, ultimele sale cuvinte o pusesera pe ganduri de-a binelea.
Se grabi sa noteze numarul tipului in carnetelul sau pentru a nu-l pierde dar ramase socata...caci numarul facea parte din lista ei de numere suspecte.
Nu avea rost sa incerce sa formeze un alt numar...trebuia mai intai sa vada cine era acest tip.
Se trezise bine in dimineata aceasta si ramasese surpinsa, sa o gaseasca pe Ayame langa ea...nu mai dormisera impreuna de cativa ani si desi nu punea prea multa importanta pe acest aspect ii produsese un sentiment placut, mai ales ca initiativa o luase Ayame si nu ea. Pana la urma Ayame decisese ca ele doua sunt "fete mari" si nu pot dormi impreuna, decizie ce o facuse pe Minako sa planga mult timp fiindu-i frica de singuratatea apasatoare a noptii.
Dar nu avea timp sa se gandeasca la ce a fost...nostalgiile erau bine venite, dar numai atunci cand problemele nu iti incetosau memoria...iar ea acum avea lucruri mai importante de facut. Nu putea sa piarda timpul asteptand ca Ayame sa se trezeasca si sa aibe una din acele discutii interminabile de care ii fusese atat de dor pana acum...nu, ea trebuia sa mearga mai departe.
Ora fusese cam matinala si se astepta ca "tipul" sa nu raspunda, dar dupa mai multe insistente, in sfarsit a obtinut ce dorise...o intalnire cu acea persoana misterioasa, care clar avea sa devina o cheie in lupta pentru adevar.
Nu dorea sa o nelinisteasca pe Ayame...sau mai mult decat atat, nu dorea sa o enerveze. Ayame putea fi dura si cel mai adesea lipsita de sentimente materne sau orice altceva legat de familie, dar asta nu insemna ca era de acord cu riscurile prostesti. Traise pe pielea ei numeroase cosmaruri...de multe ori se implicase prea mult in cazuri si se alesese cu mai mult decat o experienta proasta.
Minako isi aducea perfect aminte de ziua in care Ayame a decis sa o scoata pe ea afara din calcule cand venea vorba de o misiune ce reprezenta un grad de pericol ridicat.
Alergase catre spitalul Tokyo Metropolitan Hiroo imediat ce primise un telefon de la o asistenta, in care i se comunicase ca sora ei fusese adusa in stare grava de catre un necunoscut. Statuse ore in sir pe coridoare incercand sa afle ce se intamplase, iar cand doctorul ii spusese ca Ayame supravietuise printr-o minune prabusirii unor schele asupra ei, fusese pe punctul de a ceda nervos. Ayame esuase intr-o misiune...se intampla rar dar mai apoi tot acest accident fusese spre binele misiunii caci lamurise cazul. Dar esuase prin simplul fapt ca fusese pe punctul de a-si pierde viata. Ea era inca un copil pe atunci, nu avea mari experiente si era obisnuita cu, cazuri usoare...
Ayame s-a recuperat greu si cand a facut-o a interzis accesul tuturor dosarelor periculoase in aria mea de lucru...defapt a facut asta cu toti. A luat totul asupra ei...si a mai trecut prin multe astfel de experiente si nu stiu cum se face dar ii multumesc cerului ca inca este in viata.
-Cred ca ar fi cazul sa imi largesc aria de munca...
Stiam ca vorbesc singura...era dragut sa am o "prietena" care nu ma contrazice. Probabil ca aceasta avea sa fie o misiune din care nu va scapa usor...simtea asta pana in maduva oaselor...dar era prea tarziu ca sa mai dea inapoi.
Gandurile o purtasera aiurea, astfel incat nu realizase cat era ceasul si cat timp pierduse.
-Se pare ca Ayame are un somn greu...iar mie mi-e foame. O sa-l sun pe Daiko.
Nu mai luasera de foarte mult timp micul dejun doar ei doi si simtea nevoia sa mai vorbeasca cu el, una alta, fara sa fie Ayame de fata...cu ea trebuia sa fie mereu retinuta, nu dorea sa o incomodeze cu vreun comentariu rautacios care spus in alte conjuncturi care bineinteles excludeau prezenta lui Ayame, ar fi fost chiar amuzant.
Se apropie de telefon si forma numarul lui Daiko...il stia pe derost, ca doar el era ca un al treilea membru al familiei si desi se asteptase ca acesta sa raspunda greu, paru foarte vioi cand vorbi, imediat dupa ce telefonul suna o singura data.
-Hey Day...
-Mina...ce surpriza.
Chiar parea surpins, dar nu stiu daca era o supriza placuta sau nu, caci parea mai mult intrerupt din ceva decat incantat sa ii auda vocea...sau poate ca pur si simplu se asteptase sa fie altcineva la telefon, cineva ca Ayame.
-Ai mancat?
Minako isi intrerupsese firul gandurilor, iar acum parea ca intradevar nu ii sta gandul decat la micul dejun.
-Inca nu...
Cu toate acestea tonul lui Daiko nu isi recapatase forma degajata din totdeauna.
-Atunci te invit in oras, la cafeneaua aceea draguta de langa "Gradinile Japoneze", sti tu...cea cu balansuare.
Era vesela...sau poate doar ii placea acea cafenea, dar tonul ei jucaus ii aduse din nou linistea in glas lui Daiko.
-Sigur Mina...ne intalnim acolo intr-o jumatate de ora...te pup.
-Si eu.
Puse vesela receptorul si intra in baie sa isi faca un dus, caci acesta era un alt aspect de care nu se ingrijorase in acea dimineata.
Apa calda curgea suvoaie peste corpul ei mladios, in timp ce cascade de par serpuiau pe intregul spate, creand imaginea unei ninfe din trecutul mitologic. Isi privea cu atentie trupul in oglinda mare din interiorul cabinei de dus si pentru prima data dupa multi ani zambi.
-Parca ultima data cand m-am privit in oglinda nu aratam chiar asa...paream mai...plata. Defapt aveam corpul unei fetite.
Rase puternic de conversatia aceea juvenila pe care o purta cu reflectia ei din oglinda, dar apoi se calma si isi privi cu atentie corpul. Ar fi mintit sa spuna ca nu ii placea ce vede. Nu era o blonda frumoasa cu ochi albastrii ca si Ayame, si nu avea un par perfect drept ce facea adevarate crime in randul tinerilor ce ajungeau sa o priveasca chiar si o singura data, dar asta nu insemna ca ea nu era frumoasa. Parul ei odata saten deschis parea acum mult mai inchis la culoare...chiar se apropia cu pasi rapizi de o nuanta de brunet.
-Hmmm...inca un semn ca trebuie sa ma fac bruneta.
Acei ochi verzi stralucira puternic la imaginea din mintea ei...o imagine care bineinteles o infatisa pe ea bruneta.
-Ahh...as arata divin...bruneta, inalta, cu niste forme de invidiat ce-i drept si cu ochii verzi. Tot ce mi-ar mai trebui ar fi sa mai pierd vremea cu Ayame si sa ajung sa ma port ca ea, diplomata si as fi perfecta. Asta...si un iubit ca al ei...doamne cat de norocoasa este...baietii ca Daiko nu apar peste noapte, dar nici fete ca ea.
Opri apa pentru a nu se mai gandi la alte prostii si iesi repede din cabina de dus. Nu avea mult timp la dispozitie asa ca prefera sa isi usuce parul cu uscatorul, lasandu-l mai mult rebel, caci buclele sale nu pareau sa mai aibe nici o noima.
Se imbraca usor, sperand ca nu o va trezi pe Ayame care inca dormea si pleca, caci terasa era foarte aproape si nu avea nevoie sa mai ia masina...plus ca nu vroia sa il lase pe Daiko sa o astepte.

[Little Star]

Salluty din nou!
Nu are nimic daca ai intarziat cu aceasta continuare, care, tin sa mentionez este superba, cel putin din punctul meu de vedere chiar este un capitol reusit. Felicitari!!!

Descrierea: ca deobicei este una frumoasa. E bine ca nu te bazezi pe lucruri care nu si-ar avea rostul sa fie descrise, cel putin, nu descrise amanuntit. Cum am spus si-n alte posturi de ale mele: o descriere a sentimentelor mult mai amanuntita nu ar strica, ba chiar ar face povestea si mai splendida.

Dialogul: este bun, n-as avea nimic de reprosat la acesta, se rezuma la cat trebuie si lucrul acesta este chiar foarte bine.

Greseli de tastare/scriere sau exprimare: de data aceasta au fost cateva greseli [ micute ] care mi-au atras atentia, insa nu este nimic grav: cu totii gresim si din greseli invatam! ...
imreuna - impreuna
misune - misiune
periculoase in mea de lucru - sincera sa fiu aici, nu prea stiu exact ce ai dorit sa spui, m-am gandit ca poate ai vrut sa zici : periculoase in mana mea de lucru ... dar nu stiu daca chiar asta ai vrut sa scri sau poate ai vrut sa spui: aria mea de lucru ... :-??
care bineinteles o infatisau - care bineinteles o infatisa
lasandul - daca ma gandesc bine cred ca aici ar trebui o cratima, insa poate gresesc eu acum - lasandu-l
In restu, nu prea cred ca ai mai e avut alte greseli, dar nu ar nimic se mai intampla...

Continuarea imi place mult de tot, iar Daiko, pentru mine devine si mai suspect, parca ascunde el ceva, poate chiar stie ceva anume sau cine stie ce altceva ... te felicit din nou pentru acest capitol care este foarte frumos, meriti sa fi laudata...
Astept sa citesc continuarea si-ti urez succes in continuare.
Ganbatte!
* Z-Bye *

P.S - sper ca nu te-a deranjat cu nimic acest reply al meu ^_^ ...

[Miss Serenity]

Multumesc foarte frumos Little Star...defapt chiar apreciez acest gen de critica amanuntita...m-a ajutat sa observ mai usor greselile si le-am si corectat cu ocazia asta :P deci inca o data multumesc frumos.
Intradevar acolo lipsea cuvantul "aria" si stiu si de ce mi s-a sters. Nu stiu de ce dar atunci cand recorectez mi se intampla ca atunci cand vreau sa scriu peste un cuvant (sa selectez si sa inlocuiesc....sau pur si simplu sa mai adaug vreo litera sau sa lase spatiu) sa dispara ce este in continuare...e ca si cand randul ar fi tras inapoi si mi se mananca automat din litere si chiar cuvinte...de obicei incerc sa evit astfel de situatii dar se pare ca am scapat-o pe aceasta.
Ma bucur ca iti place continuarea...si sper ca ideile mele de viitor sa iti placa si mai mult :> pentru ca am multe idei cu aceste personaje :)) dar citeste si vei vedea...si te vei lamuri singurica in privinta lui Daiko ;))

[Miss Serenity]

Capitolul VIII


Isi dorise foarte mult sa nu intarzie...dar se parea ca efortul ei fusese in zadar, caci frumosul brunet o astepta ca de obicei la masa din colt. Il privi cu ciuda pana se apropie de el...cum se putea sa fie atat de punctual si totusi sa aibe timp sa arate atat de bine. Acesta ii surprinse incruntarea de pe chip si imediat presupuse motivul din spate, asa ca afisa un zambet larg dezvelind o dantura perfecta. Avea parul ciufulit, dar se putea observa de la o posta ca el dorise sa il faca sa stea asa si nicidecum nu era vorba de vreo zi proasta...dar nici ca mai conta. Se potrivea perfect cu privirea lui patrunzatoare, acea nuanta de albastru ce te facea sa te topesti dintr-o simpla privire.
Minako isi indeparta acest gand iar orgoliul de sine o facu sa se simta mult mai importanta decat era...dar nu a fost nevoie decat sa se aseze langa el si sa observe cat de atent se imbracase, stilul lui rebel si totusi perfect...ah, in dimineata asta ea arata groaznic pe langa el, astfel ca nu isi putu ascunde tonul rautacios.
-Buna Day...
Incerca sa para cat mai indiferenta fata de barbatul acesta care parca se incapatanase sa o puna in umbra, dar ochii ei nelinistiti o dadeau cu siguranta de gol.
-Mina...o zi proasta?
"Ha...si lui ii arde de glume"
Si-ar fi dorit sa riposteze...dar tonul lui dulce o facea sa isi piarda toate ideile...si era aiurea...intotdeauna stia cum sa-i dea o replica buna, iar azi nu era in stare nici macar sa il priveasca convingatoare in ochi...poate stresul...
In sfarsit ii veni in minte o replica acida, dar chelnerul paru sa nu fie de partea ei, caci se gasi chiar in acel moment sa vina sa le ia comanda.
-Cu ce va putem servi.
"Ahh...ar fi putut sa plece pur si simplu"
Isi arunca privirea nervoasa pe meniul din fata ei intorcand paginile aiurea fara ca macar sa se uite ce contin...simtea ca avea sa explodeze daca nu isi gasea o ocupatie, mai ales ca acea pereche de ochi albastrii continuau sa o fixeze arzator amuzandu-se parca in sinea lor de situatia ei.
-Doua cafele te rog...pentru moment.
Vocea lui parea atat de dulce si calma, contrasta puternic cu domnisoara nervoasa de langa el, fapt care ii aduse chelnerului un zambet pe buze.
-Eu vreau un ceai defapt...domnul amabilitate nu a binevoit sa imi ceara opinia.
Minako il privea sfidatoare pe Daiko in timp ce vorbea si afisa acum un zambet de profunda satisfactie...dar orgoliul ei fu puternic zdruncinat in momentul in care realiza ca in loc sa inatalneasca o privire surprinsa, se izbi de o privire la fel de sfidatoare ca a ei. Dar nu era momentul sa se lase mai prejos.
Inchise ochii pentru a-si limpezi putin gandurile si isi desfacu parul lasandu-l in bataia vantului...briza usoara era perfecta pentru nervii ei. Se intoarse catre chelner si ii arunca un zambet plin de multumire, prin care intentiona mai mult sa ii arate ca se poate retrage.
-Tot insisti sa te faci bruneta?
-Lasa tonul asta de atotstiutor Day...am o zi frumoasa si nu te las sa mi-o strici.
Acum se intorsese catre el si il privea pe sub gene incercand sa para complet sigura pe ceea ce spune dar raspunsul lui ii taie putin din avant.
-Tot nu mi-ai raspuns la intrebare.
"Ahhh...ar merita el vreo cateva raspunsuri...dar m-a prins intr-o zi proasta"
-Probabil ca da...cat mai curand...dc?
-Arati bine asa...nu-ti trebuiesc schimbari.
Minako vru sa ii dea o replica pe masura dar ramase tacuta in momentul in care el incepu sa isi treaca mana prin parul ei, incercand sa ii dea o forma mai rebela. Primul instinct a fost sa se retraga, dar chiar si ei i se parea o prostie...chestiile astea intre ei doi erau normale...de ce sa se poarte "ciudat" ?
Daiko continua sa se joace in parul ei fara ca aceasta sa isi dea seama ca in realitate venise mult mai aproape de ea iar acum parea ca o tine mai mult in brate.
-Ia o pauza Mina...
Vorbea incet, iar buzele lui aproape ca ii atingeau parul, iar acest sentiment care o cuprinsese era ciudat...simtea o caldura in tot corpul si nu intelegea de ce, toata dimineata asta se purtase ciudat, iar acum lucruri care inainte i se pareau firesti, lucruri precum aceste apropieri cu Daiko, incepeau sa o zguduie fara nici un motiv.
-Nu stiu despre ce vorbesti...
Nici macar nu isi mai dadea seama ca acum vorbea in soapta...dar de un lucru era constienta...se lasase in bratele lui.
-Midori e moarta...nu poti schimba asta...suntem doar noi.
Felul in care rostise acele cuvinte...tonul lui, si faptul ca vorbea de asemenea in soapta...sau poate ca de vina era atingerea dintre corpurile lor....nici nu mai realiza care era adevaratul motiv...dar parca nici nu auzi bine raspunsul lui...defapt inregistra doar ultima parte si mai mult involuntar o reproduse usor:
-Doar noi...
Lasa propotitia neterminata...asteptand ca el sa spuna ceva, nu stia ce vrea sa auda...nu intelegea rostul acelei discutii, dar simtea ce trebuie sa auda continuarea din gura lui...si aceasta veni, veni mai rau ca o maciuca in moalele capului.
-Da...noi...tu...eu si Ayame.
O saruta usor pe par, dar Minako se smulse de langa el si il privi in ochi si fara sa isi dea seama puse o intrebare mai mult decat stupida.
-Ayame?
Si-ar fi dorit ca el sa isi dea seama cat de nepotrivit sunase numele surorii ei in aceasta conversatie, defapt si-ar fi dorit ca el sa-si ceara scuze pentru ca a adus vorba despre asta, dar vraja fusese rupta...cel putin pentru ea, caci el...poate ca nu fusese nici o secunda constienta de ea...cel putin nu dupa raspunsul lui.
-O iubesc mai mult decat viata mea...
Se lasa pe spate si inchise ochii zambind fericit...probabil cu gandul undeva departe...undeva la ea, iar dupa cateva momente de liniste o privi din nou vesel pe Minako.
-Asta ma face sa ma simt parte din familie...de aia ti-am spus ca acum suntem doar noi...suntem fericiti...nu avem nevoie de umbra cuiva care sa ne supere pe oricare din noi.
"La ce naiba mi-a fost gandul..."
-Tu nu intelegi Daiko...nu intelegi nimic!
Se ridica furioasa de la masa iar cuvintele i le arunca mai mult in mers. Nu avea de gand sa mai stea acolo. Cum indraznise sa-i sugereze ca Midori nu mai conteaza...ca trebuie sa o uite...nu putea accepta asa ceva, mai bine pleca de langa el inainte sa apuce sa-i reproseze ceva ce probabil apoi i-ar fi durut pe amandoi.
Se astepta ca el sa se ridice si sa vina dupa ea incercand sa o calmeze...dar realiza curand ca se indepartase de cafenea, iar el probabil nu avusese nici cea mai mica intentie sa o urmeze...
Nu se simtise nicicand mai furioasa...
Si totusi, continua sa mearga pana cand realiza ca ajunsese acasa. Intra fara sa bata, trantind usa in urma ei...simtea ca nimeni nu o intelege si nu dorea sa vada pe nimeni la fata.
-Mina...ce naiba ai?
Vocea lui Ayame suna mai mult ca o mustrare in urechile ei, desi Ayame folosise un ton interogativ...dar poate ca nu intrebarea in sine era de vina.
-Chiar nu sti cand sa te retragi?
-Sa ma retrag?
-Da adica sa nu te mai bagi...veziti de viata ta si lasa-ma in pace!
Urca scarile furioasa fara ca macar sa isi dea seama de cuvintele ce le spusese, caci Ayame ramasese mai mult decat socata...era un dialog fara sens...din ce anume sa se retraga?
"Poate ca e nervoasa...si nu stie ce spune"

[Miss Serenity]

Capitolul IX


Trecusera cateva ore de cand Minako se inchisese in camera ei furioasa. La inceput nu acceptase nici o optiune. Stia foarte bine ca avea dreptate si ca Daiko o facuse lata. Nu putea sa il ierte pentru asta. Dar toate aceste sfortari de ura si inversunare impotriva "tradatorilor" nu facusera decat sa ii accentueze oboseala si sa ii grabeasca somnul.
Se parea ca avusese mare nevoie de aceste ore de odihna, caci atunci cand se trezise nu mai fusese in mintea ei nici o urma de frustrare, poate doar cateva sentimente contradictorii si de vinovatie.
-Off doamne. La ce mi-a stat mintea? Sunt o idioata.
Se privea deznadajduita caci in sfarsit intelesese cat de mult gresise in privinta celor doi. La urma urmei ce drept avea ea asupra lui Daiko? Si mai mult decat atat. Cum o putuse numi pe Ayame intrusa. In toata povestea asta, ea era singura intrusa. Ea care pentru cateva momente avusese impresia ca Daiko o priveste cu alti ochi.
-Ei se vor casatori si Daiko s-a purtat mereu cu mine ca si azi. De ce tocmai acum a trebuit sa fac o criza atat de prosteasca. Doamne... nu o sa mai pot da ochii cu el prea curand.
Avea multe cuvinte de autoinvinovatire in minte si parea pregatita sa isi tina singura discursul plin de ocare pe care il merita cu brio, doar ca isi aduse aminte ca avea un lucru mai bun de facut.
Nu astepta nici o secunda, ci indata ce acest gand lua nastere in mintea ei se repezi catre geanta aruncata in nestire pe masuta, cautand cu disperare telefonul mobil si micuta ei agenda "cu piste".
Le gasi repede si dupa ce mai privi inca o data numarul incercuit il forma. De data asta stia ca trebuie sa ii raspunda tot un japonez, nu mai avea de ce sa fie luata prin surpindere. Plus ca se obisnuise deja cu vocea ragusita a tipului de dimineata, tip despre care inca nu stia mai nimic, poate doar ca urma sa se intalneasca cu el... o intalnire ce nu avea sa fie tocmai de curtoazie.
Telefonul suna de cateva ori, dupa care acelasi barbat raspunse pe acelasi ton ragusit.
"Poate ca suferea de vreo boala respiratorie... cine stie".
-Da?
Isi putea da seama din tonul lui ca nu avea nici cea mai mica intentie sa se identifice si experienta o invatase ca in aceste cazuri trebuia sa procedeze la fel. Uneori misterul e cea mai buna metoda de a scoate la iveala adevarul, oricare ar fi acesta si oricate implicatii ar necestita.
-V-am sunat in dimineata aceasta, in legatura cu intalnirea urgenta si mi-ati spus sa revin mai tarziu cu un apel pe acest numar.
-Ah da. Chiar asteptam.
-Serios?
Ciudat, caci judecand dupa tonul vocii lui se parea ca spune adevarul. Dar ce interes putea avea un om pe care nu il cunoaste intr-o intalnire cu ea, o persoana pe care nici el nu o cunoaste.
"Macar lucrurile merg bine".
-Da, defapt as dori sa ne vedem intr-o ora la vechiul depozit de la periferie din partea de est a orasului. Cunoasteti locatia?
-Da, este perfect. Voi fi acolo.
-Perfect, pe mai tarziu.
Nici nu a apucat sa isi ia la revedere caci tipul se parea ca se grabise sa ii inchida telefonul in nas. Dar nu mai conta. Ce era cu acea adresa. Cunostea zona dar asta nu insemna ca ii si placea.
Adica, cand a spus ca se vor intalni sa discute, stiuse ca nu avea sa fie o cafenea celebra... dar macar una mai discreta. Orice, undeva in mijlocul civilizatiei. Nu intr-un depozit abandonat intr-o zona dinafara orasului, o zona care de altfel nu avea prea mult prestigiu in ceea ce privea siguranta publica si alte cele.
Asta cu siguranta nu avea sa fie o intalnire diplomatica. Si ce era totusi cu acest om. Cum se numea... cu ce se ocupa. Daca avea sa intre intr-un adevarat bucluc odata ce va ajunge acolo? Pana la urma daca se intampla ceva nu avea sa fie nimeni prin jur care sa o ajute.
O idee ar fi fost sa mai vorbeasca cu cineva, sa aibe un alibi. Dar cine? Cine ar fi putut sa ii ofere consimtamantul ca o va sprijini fara sa ii puna prea multe intrebari si mai mult decat atat, era nevoie totusi de o persoana capabila.
Ayame era buna in situatiile astea, dar ea iesea complet din discutii. Nici nu vroia sa auda asa ceva. Daca i-ar fi spus probabil ar fi considerat-o nebuna si i-ar fi interzis sa mai paraseasca apartamentul o lunga perioada de timp.
Nici Daiko nu era o optiune, mai ales dupa gafa de azi. Nu putea sa se duca pur si simplu la el comportandu-se ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si sa-i ceara ajutorul. Sa-i ceara sa-si minta logodnica si sa o insele doar ca sa ii faca ei pe plac.
Politia... nici vorba. Iar prieteni prea multi, sau cel putin de incredere nu prea avea.
Se parea ca avea sa fie singura in toata povestea asta si ce era si mai rau era faptul ca nu se putea retrage, caci pana la urma ea incepuse toata tevatura.
"Ciudat... cand am inceput sa tremur ca un caine speriat?"
Pana la urma se parea ca aceasta avea sa fie o experienta pe care o va aborda singura. Tot ce putea face era sa spere ca totul avea sa decurga bine, desi... nu prea era genul de fata norocoasa. Poate ca macar acum norocul avea sa fie de partea ei.
Depozitul era destul de departe. Ori tipul ala era mult prea destept si aflase cu cine statuse de vorba in dimineata aceea, ori alesese locatia la nimereala. Dar oricare ar fi fost motivul, ii lua in jur de o ora sa ajunga acolo astfel ca nu ii mai ramanea timp sa se mai gandeasca la nimic.
Tot ce putea face acum era sa isi ia cheile si jacheta si sa se pregateasca pentru ce avea sa urmeze, incercand sa isi linisteasca bataile inimii si respiratia sacadata in timp ce avea sa conduca nebuneste pe sosea.
"Minunat plan"
Si exact asta si facuse. Oprise muzica, si mersese cat de repede ii permisese traficul, dar se parea ca gandurile ei nu doreau sa ii dea pace.
O incercau prea multe sentimente. Poate teama de necunoscut. Sau poate ca de vina fusese cearta stupida cu Ayame.
"Ah Ayame"
-Nici nu am indraznit sa o mai privesc cand am plecat. Probabil ca avea sa imi ceara o explicatie pentru iesirea de mai devreme. Iar eu... ce doamne iarta-ma explicatie sa-i mai dau cand fusesem complet nesabuita.
De asemenea, intre gandurile despre Ayame si cele despre Dayko era intotdeauna o simpla punte usor de strabatut. O punte pe care desi de obicei Minako o parcurgea fericita, acum incerca sa se tina departe de ea. Dar se parea ca, cu cat incerca mai mult sa nu se gandeasca la el, cu atat mai vivace ii apareau amintirile din acea dimineata.
Si nici macar nu intelegea de ce. Era pentru prima data cand astfel de lucruri o influentau. Pentru ea Daiko fusese mereu fratele mai mare, protectorul celor trei fete, cumnatul ideal si sotul perfect pentru Ayame. Iar acum? Acum lucrurile o luasera complet razna. Si din pacate situatia aceasta disperata se invartea doar in capul ei, caci in viata reala, Minako stia prea bine ca nimic nu se schimbase.
Daiko nu ii insinuase niciodata nimic, el mereu o iubise pe Ayame si nu facuse altceva decat sa se poarte normal.
-Ah... normalitatea lui ma inebuneste. Ar trebui sa se mute odata impreuna si sa ma lase in pace!
Era furioasa, desi in sinea ei stia ca nu are nici un motiv sa fie. Dar un lucru bun in toata aceasta agitatie a fost faptul ca gandurile ei o tinusera ocupata pana ce ajunsese la depozitul parasit.
Partea proasta... eh... partea proasta era ca pierduse vremea cu ganduri aiurea si acum cand ajunsese la destinatie habar nu avea ce trebuie sa faca mai departe.
-Proasta sincronizare detectivo!