04-04-2011, 06:51 PM
Sper sa va placa aceasta poveste, astept sa citesc parerile voastre si va rog daca tot intrati exprimati-va si parerea, nu musc, sincer vorbind.
Accept orice fel de critica ce ma poate ajuta sa evoluez.
Lectura placuta!
Prolog
Nu mai visez la fericire si la iubire, ele nu exista in adevaratul sens al cuvantului. Nu e ca la televizor, acolo totul se termina cu bine, insa povestea mea nu cred ca ar putea sa se asemene macar un pic cu un film de dragoste cu happy end. Visele si sperantele mele sunt in zadar...
Am invatat sa privesc prin ochii unei persoane moarte, doar asta sunt eu, un cadavru ambulant ce inca sta in viata pentru a suferi. Multi au ajuns sa fuga de mine si sa ma considere o nebuna ce-ar trebui inchisa intre patru pereti albi; asta cu siguranta m-ar innebuni in adevaratul sens al cuvantului. Timpul a devenit un dusman in viata, nu doar pentru mine, ci si pentru multi altii, insa acesta vindeca si ranile chiar daca o face lent.
Mai nou nu-mi mai pasa ce spune lumea, m-am baricadat intr-o lume proprie, sufletul meu este impartit in doua. O parte a ramas in lumea asta prea parsiva si rea, plina de egoism si venin, iar cealalta parte, este in lumea creata de propria mea constiinta, unde este o inchisoare a sufletului, traiesc in durere chiar daca zambesc.
Sunt o fiinta vie si totusi moarta. Multi m-au folosit ca pe o carpa mai apoi lasanadu-ma intr-un colt ca sa putrezesc, uitand ca si eu am sentimente ce pot fi usor ranite. Nu cer prea mult, vreau sa fiu acceptata asa cum sunt, sa fiu iubita fara ca nimeni sa-si doreasca sa ma schimb.
Uneori ma intreb de ce eu am fost aleasa sa traiesc ca fiind ceva fara sens? Ce caut eu in lumea asta? Cine sunt in adevaratul sens al cuvantului? Poate ca sunt aceea copila mult prea nebuna, cum ma numesc unele persoane, insa alti ma considera o adolescenta cuminte ce ii respecta pe cei din jurul ei. M-am obisnuit cu critici dure aduse la adresa mea, insa asta este viata, nu ma voi opri pentru a plange doar pentru o persoana ce se ia de mine dupa aparente. Poate sunt ciudatenia nascuta pentru a mai crede in minuni si in bunatatea omului.
Am fost invatata sa fiu buna si sa traiesc in pace. Dar cum sa fac asta, daca sunt prea multe fiinte rele in lume ce-si doresc doar binele lor?
Lasa ca invat eu sa traiesc si printre aceste creaturi umane sau daca nu voi muri incercand.
Trebuie sa recunosc ca-mi este frica sa traiesc printre ei. Mi-e frica sa iubesc un imbecil ce m-ar rani sau sa-mi fac o prietena buna ce in cele din urma ma va trada. Mi-e teama de necunoscut, de ei si vietiile lor mult prea importante pentru a mai trage macar cu coada ochiului la cei din jur.
Dar pentru cat timp va dura aceasta frumoasa ploaie, doar pentru cateva minute, hai poate ore. A venit sa-mi aline durerea ce o am in suflet, a venit sa ma inece cu dragostea ei.
Lacrimile mele impreuna cu ale ei se rostogolesc usor pe obrajii mei, nu stiu care sunt ale mele, insa nu-mi pasa, vreau sa ma descarc, ma las in voia ploi si incep sa dansez si sa fredonez un cantec trist. Lumea ce trece-n graba ma priveste, unii-mi spun ca-s „ dusa cu pluta †, iar alti imi zambesc amuzati si-mi spus „ ai grija sa nu ajungi la noua †, mai aud si cateva voci care spun „ ce fiinta ciudata, insa iubeste ploaia nu-i nebuna „ . Zambesc intelegand ca lumea nu-i chiar asa de rea, posibi ca sunt judecata dupa cum ii judec si eu. Adica dupa aparente ...
De ce sunt unii oameni asa de cruzi si se iau dupa aparente? Ce vor sa dovedeasca prin a rani o alta persoana? Ca sunt mai buni sau ca sunt mai slabi si au nevoie sa se ia de cineva lipsit de aparare?
Poti iubii cu suflet inocent, o aparenta pierduta...
Poti ura aparentele si totodata persoana respectiva ...
Poti inceta sa te mai iei dupa aparente...
Accept orice fel de critica ce ma poate ajuta sa evoluez.
Lectura placuta!
Prolog
~ Iubirea-i o iluzie...~
Nu mai visez la fericire si la iubire, ele nu exista in adevaratul sens al cuvantului. Nu e ca la televizor, acolo totul se termina cu bine, insa povestea mea nu cred ca ar putea sa se asemene macar un pic cu un film de dragoste cu happy end. Visele si sperantele mele sunt in zadar...
Am invatat sa privesc prin ochii unei persoane moarte, doar asta sunt eu, un cadavru ambulant ce inca sta in viata pentru a suferi. Multi au ajuns sa fuga de mine si sa ma considere o nebuna ce-ar trebui inchisa intre patru pereti albi; asta cu siguranta m-ar innebuni in adevaratul sens al cuvantului. Timpul a devenit un dusman in viata, nu doar pentru mine, ci si pentru multi altii, insa acesta vindeca si ranile chiar daca o face lent.
Nu sunt nebuna, doar privesc lumea altfel. Sunt mult prea realista si totodata mult prea naiva si plapanda.
Mai nou nu-mi mai pasa ce spune lumea, m-am baricadat intr-o lume proprie, sufletul meu este impartit in doua. O parte a ramas in lumea asta prea parsiva si rea, plina de egoism si venin, iar cealalta parte, este in lumea creata de propria mea constiinta, unde este o inchisoare a sufletului, traiesc in durere chiar daca zambesc.
Cand iubesti nu-ti pierzi credinta, nu-ti pierzi sufletul indragostit.
Sunt o fiinta vie si totusi moarta. Multi m-au folosit ca pe o carpa mai apoi lasanadu-ma intr-un colt ca sa putrezesc, uitand ca si eu am sentimente ce pot fi usor ranite. Nu cer prea mult, vreau sa fiu acceptata asa cum sunt, sa fiu iubita fara ca nimeni sa-si doreasca sa ma schimb.
Daca vreodata imi voi dori sa ma schimb, poate o voi face!
Uneori ma intreb de ce eu am fost aleasa sa traiesc ca fiind ceva fara sens? Ce caut eu in lumea asta? Cine sunt in adevaratul sens al cuvantului? Poate ca sunt aceea copila mult prea nebuna, cum ma numesc unele persoane, insa alti ma considera o adolescenta cuminte ce ii respecta pe cei din jurul ei. M-am obisnuit cu critici dure aduse la adresa mea, insa asta este viata, nu ma voi opri pentru a plange doar pentru o persoana ce se ia de mine dupa aparente. Poate sunt ciudatenia nascuta pentru a mai crede in minuni si in bunatatea omului.
Totusi lumea nu e asa, eu doar visez la ceva mai bun si mai special.
Am fost invatata sa fiu buna si sa traiesc in pace. Dar cum sa fac asta, daca sunt prea multe fiinte rele in lume ce-si doresc doar binele lor?
Lasa ca invat eu sa traiesc si printre aceste creaturi umane sau daca nu voi muri incercand.
Trebuie sa recunosc ca-mi este frica sa traiesc printre ei. Mi-e frica sa iubesc un imbecil ce m-ar rani sau sa-mi fac o prietena buna ce in cele din urma ma va trada. Mi-e teama de necunoscut, de ei si vietiile lor mult prea importante pentru a mai trage macar cu coada ochiului la cei din jur.
Dar eu pot sa-i privesc fara sa ma gandesc doar la mine.
Simt cum frigul imi cupride corpul si incep sa tremur incontinuu, picaturile reci de ploaie cad usor peste pielea mea. Iubesc ploaia, ea ma ajuta sa ma linisteasc, ma face sa zambesc fara sa am vreun motiv anume, ma face sa fiu acel copil nevinovat si pur ce-am fost dintotdeauna, ma face sa fiu eu. Dar pentru cat timp va dura aceasta frumoasa ploaie, doar pentru cateva minute, hai poate ore. A venit sa-mi aline durerea ce o am in suflet, a venit sa ma inece cu dragostea ei.
Lacrimile mele impreuna cu ale ei se rostogolesc usor pe obrajii mei, nu stiu care sunt ale mele, insa nu-mi pasa, vreau sa ma descarc, ma las in voia ploi si incep sa dansez si sa fredonez un cantec trist. Lumea ce trece-n graba ma priveste, unii-mi spun ca-s „ dusa cu pluta †, iar alti imi zambesc amuzati si-mi spus „ ai grija sa nu ajungi la noua †, mai aud si cateva voci care spun „ ce fiinta ciudata, insa iubeste ploaia nu-i nebuna „ . Zambesc intelegand ca lumea nu-i chiar asa de rea, posibi ca sunt judecata dupa cum ii judec si eu. Adica dupa aparente ...
De ce sunt unii oameni asa de cruzi si se iau dupa aparente? Ce vor sa dovedeasca prin a rani o alta persoana? Ca sunt mai buni sau ca sunt mai slabi si au nevoie sa se ia de cineva lipsit de aparare?
Poti iubii cu suflet inocent, o aparenta pierduta...
Poti ura aparentele si totodata persoana respectiva ...
Poti inceta sa te mai iei dupa aparente...