Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Je l’aime à mourir [+18] yaoi

#1
Je l’aime à mourir sau in traducere il/o iubesc pana la moarte este o nuvela yaoi, am inceput sa scriu la ea acum vreo doua luni, si desigur, nu este un proiect terminat, dar nici nu va fi unul foarte lung.
Am ales titlul in franceza pentru ca actiunea se petrece in Franta, o parte si in Romania dar foarte pe scurt, aproape trasata in timp si spatiu.

Am sa va las sa descoperiti singuri personajele si povestea din spatele fiecaruia, am sa intervin doar unde va trebui sa exemplific locuri istorice, date sau personaje care au legatura cu Franta.

Warning: cei care nu suporta sa auda/vada/citeasca despre relatiile intre persoane de acelasi sex le recomand sa dea exist. :)) adica exit.
Sper sa va fie pe plac.
hugs! >:D<





Se spune că poveştile de dragoste sunt mai intense dacă se întâmplă în oraşul dragostei. Din partea mea, se putea întâmpla oriunde, chiar şi în îndepărtata Chină, şi l-aş fi iubit la fel. Balivernele astea despre Paris mă fac să dispreţuiesc oraşul şi mai mult. Mi-a oferit o bucată de timp, momente de neuitat pentru mine, şi tot aşa, le-a cerut înapoi. Poate pentru că un răzvrătit ca mine nu le-a meritat de la bun început.

Povestea mea este despre...doi oameni. Pot fi oricine, eu, tu, noi, o bucăţică din inima tuturor îndrăgostiţilor. Aceia care au simţit măcar odată senzaţia de gol în burtă, ameţeala atingerilor stinghere ori bătăile repezi ale inimii încât parcă ar fi vrut să ne zboare din piept.

Din nefericire, fie că ne lipseşte curajul de a lupta pentru iubire, sau că suntem prea trufaşi pentru a lăsa inima să ne dicteze...ori, ceva împiedică amorul, poveştile se termină brusc. Ca o crizantemă fragilă ce îngheaţă şi se ofileşte sub răceala iernii fără a-şi mai reveni pentru a prinde primăvara. Atâta tristeţe în existenţa unor flori, ce ascund sub frumuseţea lor atâta durere. Pentru mine nu înseamnă altceva decât dispreţ...

La fel Parisul. Îl dispreţuiam încă dinainte, acum cu atât mai mult.
Era la începutul lui iunie 1995 când mi se încheiaseră mediile mai devreme, datorită intervenţiei mamei mele. Se grăbea să mă aducă la ea în Paris, cât dura vacanţa de vară. Plecase acolo exact la terminarea Revoluţiei, printr-o cunoştiinţă de familie, care îi găsise de lucru. Făcea acolo exact ce făcuse şi aici până acum, era croitoreasă.

Numai că în Franţa putea să câştige de trei-patru ori mai mult, în special când îşi lua de lucru acasă. După vreo doi ani de stat într-o casă cu alţi emigranţi români, strânsese suficienţi bani încât să aibă de închiriat un apartament în Marais, pe lângă strada Rambuteau. Ştiam fiecare stradă din cărţile cu harta Parisului, pe care le împrumutasem de la biblioteca judeţeană. Fiind departe de ea, încercam să îmi afund dorul în a cunoaşte cât mai multe despre locul în care plecase.

O greşeală stupidă, pentru că începusem să dispreţuiesc locul în care mama mea plecase pentru a-mi putea da mie un viitor mai bun. Îmi imaginam că ar fi fost mai bine să meargă în Anglia; unde monarhia nu mă deranja, englezii îmi păreau întotdeauna ca având o royalitate specifică, directă, fără a-ţi da impresia unei îngâmfări constante; sau în Germania, în ciuda stigmatei holocaustului.

Şi nu eram nici patriot ca să ţin partea ţării de origine. România, o ţară de plâns cu lacrimi de sânge, păcat că odată vărsate de oamenii curajoşi...rămân în urmă doar laşii. Iar aceştia se dovedesc întotdeauna incapabili.

Aici locuiam cu bunica mea. Într-un apartament cu trei camere, deşi eram doar noi, două suflete triste, într-un cub comunist, pereţi rămaşi martori ai atâtor supărări. Tata murise într-o închisoare comunistă, prins pentru că nu se lăsase convins de „regim” şi că făcea parte din Partidul Naţional Ţărănesc. Nu ţin minte multe despre tot ce se petrecuse cu el, mama încercase să mă protejeze cât cu putiinţă şi să mă ţină departe de orice ar fi însemnat legătură cu tata. Doar ea îi făcea vizite în închisoare...

Auzeam pe furiş discuţii despre tata, despre condiţiile de acolo. Păduchi şi pleoşnite, apa infectă pe care o beau însetaţi după ce se spălau în ea şi multe bătăi. Murise cu un an înaintea Revoluţiei, nici măcar nu apucase să fie eliberat.

Obişnuit cu ororile unui sistem bolnav, nu puteam să neg că aveam o stare de empatie în ceea ce o privea pe mama. Aşa că n-am plâns la auzul veştii că pleacă din ţară pentru o perioadă. Îmi explicase calm şi clar că după ce termin liceul mă va lua cu ea definitiv.
Mai rămăsese deci încă un an...Într-un an aveam să fiu la Paris, nu doar ca turist. Ci ca un viitor cetăţean. Singurul lucru care mă încânta.

În ţara mea uram numai oamenii, nu şi locurile. Locurile îmi păreau extraordinare. Nimic nu avea o încărcătură de doliu, nici măcar „Micul Paris” cu tot cu Piaţa Revoluţiei. Oamenii însă, păstrau în venele lor urmele utopiei comuniste. Vedeam cum nimic din ce ar fi trebuit să se schimbe într-o ţară normală, în România devenea vag şi lipsit de sens. Simţisem acea ameninţare, briza ideilor fixe şi dictatoriale împinse în fiecare instituţie, în fiecare om, împânzind până la sufocare. Fiecare era un mic dictator acum odată ce Ceauşescu fusese împuşcat. Şi fiecare dorea să conducă şi să aibă partea altora, dar şi cea cuvenită.
Mi se făcea greaţă numai imaginându-mi...


Pe patru iunie mă aflam deja în autogara Gallieni, respirând aerul franţuz cât mama îmi plângea la piept. Crescusem de când mă văzuse ultima dată, şi nu se stăpânea în a-mi prinde obrajii cu mâinile ei aspre şi printre lacrimi să constate cât de mult se schimbase „copilaşul ei”.

Şi femeia din faţa mea era schimbată, deşi trimisese poze acasă, acum că o vedeam în persoană, mi se părea diferită, deşi printre trăsături, le regăseam şi pe cele familiare. Ochii ei erau injectaţi, mici vene sângerii străbătând albeaţa ce de asemenea avea un aspect obosit. Probabil orele de lucru erau întotdeauna prelungite, dar nu am deschis subiectul, oricât de mult m-ar fi îngrijorat sănătatea ei. Devenise mai rotundă pe alocuri, probabil acum cât stătea la maşina de cusut ore întregi, şoldurile ei fiind ascunse de un pardesiu de lână pe sub care purta o rochise simplă, maronie. Întotdeauna îi plăcuse să fie simplă în ceea ce privea îmbrăcămintea. De fapt, o femeie ce nu exagera nici cu hainele, nici cu machiajul, precum altele, ce preferau să se ascundă sub măşti de fond de ten şi pudră. Naturaleţea mamei mă făcuse să apreciez acel lucru şi la alte femei.

- Ţi-ai adus suficiente haine?
M-a întrebat conducându-mă la ieşirea din autogară, pe lângă bine-cunoscutele autocare „Eurolines” cu care venisem şi eu. Luasem un taxi până unde locuia, pe drum explicându-i că aveam în valiza sport tot ce îmi trebuia. Deşi ar fi trebuit să mă irite faptul că începuse să mă cocoloşească ca pe un pui, faptul că îmi lipsise atât de mult mă făcea să renunţ în a o pune la punct.

Ajunşi „acasă” în apartamentul ei, constatam cu plăcere că se află la etajul unei clădiri vechi, cu uşi de lemn ce încă scârţâiau, ferestre cu lemn crăpat de frig şi vopsite în culori de un verde ţipător şi pereţii ce ascundeau în ei mirosul rânced de oraş vechi. Era o delectare pentru ochii mei, obişnuiţi cu pereţii geometrici şi aerul mioritic. Uitasem să mă descalţ la intrare, şi începusem să mă plimb prin fiecare ungher, deschizând sau închizând uşi.

- Ai balcon!

Era unul micuţ, din fier forjat, ce dădea în stradă şi era foarte apropriat de clădirea de lângă, aproape perpendicular. Dar nu mă deranja nici faptul că din balcon mă puteau privi alţii, sau că eu îi puteam privi. De mult timp visasem un loc mic, unde să stau la aer, dar care să nu aducă a prispă românească.

- Am făcut bine că ţi-am lăsat ţie camera asta.

Venise după mine toată un zâmbet, ca apoi să îmi dea una peste genunchi şi să mă descalţe. Profitase de apropriere, şi începuse să mă hârjonescă, ştiind că mă gâdil la călcâie. În câteva secunde eram căzut pe jos, râzând ca un copil. Deşi mă apropriam de majorat, alături de ea, mă simţeam ca atunci când eram mic. Oftasem nu obosit, cât melancolic.

- Eşti fericită aici?

Dintr-o dată întrebarea mea îi schimbase mima aproape fericită, într-una îngândurată. Zâmbise liniştitoare spre mine:
- Acum că eşti aici, da.

Parchetul scârţâia ca dinţii unei babe sub greutatea noastră, cât ceva ne oprise parcă în acel loc. Nici unul din noi nu îndrăznise să se ridice, parcă de teamă a nu sparge acel aer ce se unea între noi cu fiecare cuvânt pe care ni-l spuneam. Eu, povestindu-i de acasă, de bunica şi de schimbările rele din ţară; Ea, tălmăcind cuvinte ciudate despre oameni pe care îi ştiam din auzite, despre un viitor care aici ar fi fost mai bun şi mai promiţător. Un viitor ce-mi sufla pe sub timpane precum vântul acela de seară, uşor sărat, ce venea prin uşa de la balconul deschis. Vocea ei îmi adusese somnul, oboseala mea risipindu-se în vise dulci unde mă regăseam împreună cu amândoi părinţii mei, precum copilul de altădată.

#2
Multumesc Angelique! Mai ales ca am nimerit ceva pe gustul tau. Sunt extrem de folositoare observatile tale. Sper sa iti placa in continuare capitolele. Te mai astept. Hugs!




O săptămână trecuse repede, printre vizitele mele la muzee sau galerii de artă şi serviciul mamei. În fiecare zi mergeam să o iau seara de la muncă, încercând în zadar să comunic cu colegele ei de servici. Franceza mea nu se putea ridica nici măcar la nivelul de începător, iar femeile nu îmi înţelegeau engleza. Nici una nu vorbea englezeşte, aşa că totul se rezuma la saluturi cordiale şi nimic mai mult. Era frustrant, pentru că singura fiinţă cu care puteam vorbi era mama, uneori obosind-o cu discuţiile mele despre ce vedeam în Paris la fiecare pas. Probabil pentru ea nu era nimic nou, eu însă întotdeauna aveam ceva de descoperit la fiecare colţ.

Era într-o sâmbătă seară, cât o auzeam dichisind în camera ei la o rochie dintr-un material ce îmi era cu totul străin. Tot ce ştiam era că avea un foşnet insuportabil, şi blestemam dama care avea să se îmbrace în aşa ceva pentru prostul ei gust. Hotărât că din două rele, trebuie să fie una bună, am deschis uşa de la balcon, preferând zarva străzii în locul viermuirii hainelor chic.
M-am rezmat cu umărul de peretele din dreapta, auzind difuz din clădirea de lângă muzică ritmată şi versuri cântate în franceză. Deşi nu înţelegeam nimic, suna bine şi se afunda perfect în gălăgia de pe stradă, confundându-se cu toate acele zgomote într-un mod plăcut. Şi forţându-mi capul spre dreapta mea, către clădirea perpendiculară, am zărit de unde venea muzica.

O cameră ce ar fi trebuit să semene cu a mea, dar probabil proaspăt vopsită, pentru că avea pereţii spoiţi atât de colorat încât îţi provocau dureri de ochi. Geamul deschis cu o perdea de un albastru pal, aproape transparent ce fâlfâia înspre stradă fără nici o teamă că vântul sălbatic ar putea-o smulge, iar dincolo de ea o siluetă zveltă ce se mişca repede dintr-un loc în altul al încăperii. Uitându-mă mai bine, mi-am dat seama că persoana repectivă făcea curăţenie, şi m-am aplecat în jos pe balcon, sprijinit de balustradă pentru a o observa.

Gestul mă trădase, şi odată ce băgase de seamă, tipul care făcea curăţenie mă privise curios. Era prima dată când eram atent la cineva aproape de vârsta mea, din curiozitate studiindu-i aspectul mărunt, cu umerii mici şi picioare slabe, cam scurte şi hainele murdare de praf. Avea părul prins, din cât vedeam, dat pe spate într-o strânsoare ce-i dădea un aspect unsuros. Un francez get-beget probabil, şi îmi crea o imagine atât de dezolantă, pentru prima oară încât m-a făcut să zâmbesc. Deşi ironic, rânjetul meu indusese în eroare străinul privit, şi acesta îmi făcuse cu mâna. Prea amabil, încât am ridicat sprâncenele surprins, şi deşi cu întârziere, i-am răspuns la salut.

L-am văzut apoi ieşind pe geam, zbierând ceva către mine în franceză. Frustrarea începea să mă cuprindă acum că îmi dădeam seama de neputiinţa mea de a purta o conversaţie. Putea să mă înjure, să mă facă cu ou şi oţet că eu nu pricepeam o iotă. Era grav, dar şi mai grav era că tânărul scosese un picior pe pervaz, în încercarea de a se face auzit. I-am făcut semn la ureche, că nu aud şi nici că înţeleg, dar tot ce izbutisem era să agravez situaţia.

Am privit speriat cum se ridică cu totul pe pervazul îngust şi se agaţă de grinda ce străbătea etajul clădirii mele. Cu doar câţiva paşi calculaţi şi siguri din partea lui, dar de groază pentru mine, ajunsese în balconul meu.
Nu puteam face altceva decât să stau stupefiat în faţa lui, cu gura căscată. El în schimb o ţinea într-o franceză fluentă, apucându-mi mâna, scuturând-o entuziasmat în semn de salut.

Am dat negativ din cap, şi după ce am dezlănţuit un oftat lung, i-am explicat în engleză că habar-n-am franceză. O uşoară lămurire i-a străbătut obrazul, şi mi-a zâmbit recorfontant.

- Ah! VorbeÅŸti engleza!
- Da. Nu sunt de aici...
- Eşti străin? Ce interesant, nu cunosc străini deloc! De unde vii?

Îmi părea că nu respiră atunci când vorbeşte şi că până şi în englezeşte vorbele lui erau stâlcite, unite încât abia îl înţelegeam. I-am răspuns imediat ce reluasem frazele în mintea mea.

- Prefer să nu spun asta, dacă nu te superi. E un loc cu amintiri neplăcute.
S-a depărtat uşor, privindu-mă cu o dezamăgire ce parcă trezea în el realitatea că intrase într-o casă străină, fără a fi invitat.

- Îmi pare rău...
Adăugase dezorientat, înghiţind în sec, ca şi cum odată cu refuzul meu de a-i spune ceva despre ţara nenorocită de unde veneam, refuzam orice contact între noi.

- Nu îţi face probleme. Am să-ţi spun mai târziu, dacă eşti de acord. Vrei să bei ceva?

A dat din cap entuziasmat, revenind la atitudinea de dinainte, făcându-mă să zâmbesc imediat ce mi-l aminteam sărind în balconul meu. Un saltimbanc! Şi prima persoană cu care aveam să îmi împart nu doar părerile ci şi trăirile, intense sau mai puţin intense....


În seara aceea, cu mama în camera alăturată, croind de zor fără să bage de seamă că avem un „musafir” în casă, cu un pahar de apa minerală lângă, îmi descrisese pe scurt viaţa pariziană, locurile interesante din cartier şi puţin din felul francezilor de a fi.

Despre el aflasem că îl cheamă Etienne Cabrel, cu doi ani mai mic decât mine, era înscris la un liceu internaţional, unde învăţa engleza intensiv, de aceea se descurca şi la asta mai bine decât mine.

La prima vedere îmi făcuse o impresie rea, de om neîngrijit, dar pe parcurs îmi dădeam seamă cât de cultivat era spre deosebire de mine, care aveam cunoştinţe superficiale despre orice subiect ar fi fost vorba. Mă simţeam ca un arbore crescut până la jumătate, neputiincios întinzându-şi ramurile spre soare şi spre alţi copaci, încercând să-i ajungă din urmă. Doream să ascund asta cum puteam mai bine, nu vroiam să-i fac o impresie proastă.

Nu stătuse mult de vorbă cu mine, poate pentru că începusem să mă agit şi să stau cu grijă că mama ar putea intra oricând în camera mea. Găsindu-l acolo cu siguranţă nu m-ar fi crezut dacă i-aş fi zis că a sărit în balconul nostru aflat cam la un etaj-două de trotuarul de jos. Astfel încât Etienne plecase pe unde venise, de data asta refuzând să mă mai uit, dar stând cu inima în gât şi cu urechile ciulite sperând să nu aud vreo căzătură. Cum după un timp de vreme nu se auzise altceva decât aceeaşi muzică pop franţuzească răzbătând din camera lui, am revenit în balcon fiind sigur că era bine. Am răsuflat uşurat când mi-a făcut cu mâna.

- Data viitoare să intrii pe uşă!
I-am arătat spre intrarea din cameră, şi a râs, aplecând capul în semn aprobator. Se amuzase pe seama mea, dar nu întâlnisem pe cineva atât de bine balansat la trup, dar prost balansat la minte...

Cine ar fi sărit în balconul cuiva de la etajul doi? Chiar dacă erau apropriate clădirile.
Un nebun. Îmi răspundeam singur, zâmbind, fără să înţeleg o persoană care ar putea face aşa ceva.

#3
Buna, Ashya! Ma bucur de reply-ul tau, si de faptul ca iti place povestea pana acum. Promit ca o sa devina din ce in ce mai interesant, sper sa aveti rabdare :-*
Un capitol ceva mai lung:




Nu îl revăzusem un timp de vreme de atunci. Aproape că uitasem de el, preocupat cu vizitele mele la una din bibliotecile centrale, de unde una din angajate îmi permisese să citesc cărţi cu abonamentul mamei. Încercam să învăţ franceza, dar fără ajutorul cuiva mi se părea greu şi indescifrabil. Preferam să iau mici îndrumătoare turistice franceze, doritor să mă plimb nu doar prin Paris, ci şi prin împrejurimi.

Aveam deja un loc, din toată Franţa unde doream să mă duc. Imposibil, dar şi un indispus ca mine găsise o bucată franţuzească unde să se simtă fericit. Abia aşteptam să-i spun mamei! Eram atât de bucuros încât era să ies cu ghidul la subraţ, noroc că îmi amintisem la timp şi nu făcusem prostia de a trece de aparatul de verificat.

Înapoind cartea, am luat-o pe alte străduţe decât cele cunoscute, având chef să colind până ce se făcea după-amiază, când mama termina orele ei de croitorie. Mergeam pe obişnuitul tur central, ferindu-mă de pieţele cunoscute, fără a mai intra în unele muzee întâlnite pe drum, plimbându-mă direct către grădinile centrale. Pe rând, uneori la Albert Kahn sau Bagatelle, care erau suficient de mari încât să mă pierd.

Îmi plăcea aroma trandafirilor albi-roz de acolo, se răspândea printre aleile ondulate, nările nasului meu intoxicându-se cu fiecare respiraţie. Până şi spiritul meu palpa fericirea lor de a-şi deschide petalele sub soare. Locul acelea trezea în mine un calm romantic, sentimentalismul meu învingând orice gând raţional pe care îl aveam. Începea să mă frustreze faptul că acel oraş, pe care îl uram în continuare, mă ducea cu gândul la ce era mai pur şi drag. Ceva ce îmi doream cu ardoare să cunosc.

Obişnuisem să merg până la Pavilion, să privesc de pe una din bănci către cuplurile de îndrăgostiţi ce treceau pe acolo. Erau oameni feluriţi, bătrâni, liceeni sau studenţi, chiar şi cupluri de acelaşi sex, ceva ce în România nu văzusem niciodată. Mă inspira aerul lor libertin, săruturile cu subînţeles pe care şi le dăruiau. Îmi dădea senzaţia că totul era precum în cântecul care îl ascultasem din camera lui Etienne. Plin de viaţă, cu versuri necunoscute pentru mine, dar ca ceva în care mă simţeam în largul meu, dacă nu atras.

Şi ca o făcută, am zărit un cap brunet, ca înainte, cu părul prins în coadă la spate. În lumina zilei nu mai avea acelaşi aspect greţos, ci firele de păr prindeau o strălucire molicioasă. Era pe una din băncile apropriate Pavilionului, şi cum nu aveam nimic mai bun de făcut, m-am dus să-l salut.

- Bonjour.

Am început scurt şi politicos, fără a-i zâmbi, aşteptându-l să se întoarcă cu faţa spre mine. Auzind vocea mea, probabil nu-i venise să creadă că vorbesc în franceză deja. Îl uimisem, căci scăpase pe jos caietul copertat în care se părea că nota ceva.

- Ah, tu eÅŸti.
- Nu, nu am învăţat franceza aşa repede. Dar ştiu saluturile, şi recent mama m-a învăţat să înjur.

A râs, puţin forţat, părând mai stingher ca ultima dată. Cum caietul acela aterizase la picioarele mele, iar Etienne, stătea lemn în faţa mea, m-am aplecat să i-l dau.

- Nu! Nu e nevoie! Te rog! Lasă-mă pe mine, să nu te murdăreşti! E jurnalul meu!

Mi l-a smuls când încercam să-l ridic, gesticulând mult, cu mâinile lui subţiri în aer. Purta un tricou albastru, cu nişte mâzgălituri în stil grafitti pe el. Nu stăteam să-i analizez îmbrăcămintea, ci atitudinea. Se roşise.

- Nici dacă aş vrea să citesc, nu voi putea. Nu ştiu nici să citesc, nici să vorbesc franceză...
- Ah.

Lăsând capul în jos, se scărpinase, câteva fire de păr desprinzându-se din strânsoare şi aşezându-i-se de-a lungul feţei, ascuţindu-i trăsăturile. Nu avea obrajii proeminenţi, pomeţii erau slab evidenţiaţi şi chipul uşor alungit. Bărbia era fină şi îngustă, iar paloarea pielii amintea de delicateţea porţelanului de pe bibelourile bunicii. Rămăsesem mut, într-o prosexie ce-l avea drept laitmotiv.

Feminin, dar cu siguranţă agilitatea lui, vocea dar şi structura trupului său în creştere îl dovedeau a fi masculin. Strânsesem din dinţi dispus să nu-mi mai las mintea să zburde spre zone sensibile, şi să încerc să-l ascult. Dintr-o primă conversaţie îmi dădeam seama că e cineva pe care te poţi bizui. Deşi la început s-ar fi părut naiv, ceva în el emana o ştrengărie, un băietan cu ochi inteligenţi şi curioşi.

- Din instinct, am uitat că nu ştii franceza. M-am făcut de ruşine...
- Nu-i nimic, chiar dacă aş fi ştiut, tot n-aş fi citit.

S-a uitat uimit de afirmaţia mea, fără să o înţeleagă.

- M-ar interesa să ştiu despre tine, din gura ta. Nu din ce aş citi, din greşeală sau forţat. Aşa mi se pare, neinteresant.

Dând din umeri m-am aşezat pe banca pe care el o eliberase. Imediat s-a aşezat jos lângă mine, privindu-mă serios.

- De ce nu îmi spui de unde vii? De fapt dacă stau şi mă gândesc mai bine – mi-a zis oftând adânc, strângând caietul cu coperţi albastre până ce se observa cum degetele îi tremură – nici măcar nu ştiu cum te cheamă.
- Felix, precum pisica neagră.
- Dar sunt sigur că nu aduci ghinion.

A râs lăsând caietul pe margine, privindu-mă cu una din fălci sprijinite în palma sa. M-am lăsat uşor pe spate, privindu-l de asemenea, având un zâmbet calm pe buze. Poate pentru prima oară zâmbind ca şi cum eram în largul meu. Mă făcea să mă simt bine.

- Dacă te cheamă Felix, ai putea fi francez.
- Dar nu sunt francez, la fel cum şi pe tine te cheamă Etienne, dar nu eşti filosof.
Am râs de grimasa făcută de brunet, surprins între o glumă şi o nouă realizare.
- ÃŽÅ£i place filosofia?
- Nu. Dar îmi plac anumiţi filosofi francezi sau personalităţi istorice.
- Care?!
- Decartes, Rousseau sau Pascal. Teatrul lui Moliere, scrierile lui Dumas, Monet ÅŸi o simpatie pentru Louis Clermont.
- O simpatie?
- Da. Vreau să vizitez hotelul acela.
- Vrei să zici castelul Monsereau?!
- Exact.

Probabil aveam un licăr de izbândă în privire, că cineva în afară de mine cunoştea despre ce vorbeam. Sigur, probabil ar fi fost imposibil ca un francez să nu ştie asta, dar faptul că Etienne ştia asta mă făcea fericit.

- Te inspiră DeBussy?
- Mult de tot. Ar trebui să zic că tata e idolul meu, dar Marchizul D`Amboise a răscolit nu-ştiu-ce în mine.
- Cu alte cuvinte, eÅŸti aÅŸa un romantic...

A adăugat privindu-mă cu o curiozitate aproape dublată. Genele ce-i acopereau ochii albaştrii aproape turcoaz erau destul de lungi ca să se curbeze până la a-i atinge pleoapa de sus. Frumuseţea privirii lui venea din modul direct de a se uita la mine, chiar la simpla conversaţie, deşi nu ştiam dacă o face din politeţe sau are alt motiv.

- Nu ştiu dacă este romantism pur poate mă simt atras de spiritul său aventurier, poate din dorinţa de a trăi senzaţii asemănătoare.
- Trebuie să te dezamăgesc, nu ai un aer dandi, însă eşti mult mai frumos ca DeBussy.

M-a pufnit râsul auzindu-l. Ştiam că prin natura mea necizelată duceam lipsă de orice rafinament, venit dintr-o ţară a lumii a treia, nicidecum nu puteam trece drept unul cu maniere. Nici măcar ca amator. Dar am remarcat încercarea lui de a-mi descoperi o slăbiciune echilibrând balanţa între insultă şi compliment.

- Ştiu asta. Nu-s deloc dezamăgit, vremurile de azi sunt foarte diferite de acelea. Probabil n-aş fi trăit mult dacă mă năşteam în ţara mea.
- E o tristeţe în vocea ta când vorbeşti despre asta. Dar n-am să te întreb, ca şi tine, vreau să te cunosc şi am să te las pe tine să îmi spui de unde eşti, la timpul potrivit.

Mă bucuram să aud asta din partea lui. Era primul amic pe care mi-l făcusem acolo, şi doream să i-l prezint mamei cât mai repede.
- Ştiai că DeBussy al tău se distra şi cu alţi bărbaţi?

„Al meu”, amuzamentul din vocea lui mă contaminase, şi i-am dat un ghiont în stomac. Ştiam de libertinajul franţuzesc, unul din lucrurile care îmi plăceau la alte popoare. Erau mult mai emancipate în gândire şi intelectual dezvoltate faţă de românii stricţi şi conservatori împrumutând exact ce este mai prost de pe la alţii. Turcismele, americănismele şi ţigănismele de acasă le regăsisem pe unele străzi de aici, mult mai ieftine ca în România, dar la fel de proaste. Nu mă mai atrăgeau nici măcar ca fiind singurele ce îmi aminteau de casă. Prin asta îmi erau atât de odioase.

Ideile mele despre pederasti erau rezumate la chestii ridicole, precum bolile cu transmisie sexuală sau faptul că unii erau consideraţi dereglaţi psihic. Logic, că în sinea mea simţeam homosexualitatea ca pe ceva ce se putea manifesta, fără a-mi nega dorinţele senzuale, sau faptul că mă excitam privind alţi băieţi sau bărbaţi. Mă excitau şi femeile în aceeaşi măsură, cât să nu îmi fac probleme legate de sexualitatea mea.

- ÃŽn orice caz, treaba lui, nu crezi?
- Desigur. Pe vremea aceea era uşor să seduci şi damele. Le dădeai pe spate cu puterea masculină şi cu lupte de spadă. În ziua de azi...e mai greu.
- Gilson*, oare te plângi cumva dintr-o lipsă anume?

Am lăsat umerii în jos, aplecându-mă la nivelul chipului său înroşit. Ştiam că-l tachinez la rândul meu, poreclindu-l după renumitul filosof, dar cuvintele ce-mi ieşeau pe buze le îndrăgisem mai mult decât faptul că-i returnam „favoarea”. I se potrivea „Gilson” decât Etienne.

- Nu! Poate din cauză că n-am avut niciodată o iubită. Toate fetele au impresia că-s introvertit şi obtuz.
- Mie îmi pari un tip deschis.
- Asta pentru că nu ştiu din ce cauză, îmi e uşor să comunic cu tine!
Devenise uşor agitat, şi încercam să nu simt o oarecare nevoie de-al consola. Îmi stăpâneam imboldul de a-mi duce braţul peste umerii lui mici.

- La noi toată lumea are prejudecăţi, despre tot ce vrei tu. Fie că este o simplă prietenie, o relaţie serioasă, un mariaj ori homosexualitate. Toţi ştiu că există reguli mai mult sau mai puţin întemeiate sau potrivite cu realitatea, şi totuşi nimeni nu le repectă, doar le place să arate unde greşesc alţii. Nimeni nu se vede pe sine.

- Sună urât.
- Faptul că unele fete încearcă să îţi atribuie trăsături pe care nu le ai, e la fel de urât. Eu zic să fii tu însuţi, ca să fii plăcut de cine trebuie. Altfel, mai târziu ai să regreţi când descoperi că ai lângă tine o persoană cu care n-ai nimic în comun.

Îşi luase în poală caietul albastru, deschizându-l la ultima pagină, unde nu terminase de scris. Literele însemnate de el erau îngrijite, înclinate uşor spre dreapta, buclate pe alocuri la l-uri sau f-uri. Era amuzant că pusese ordonat şi acele accente, la care eu aveam întotdeauna dificultăţi de pronunţie.

- Te superi dacă îmi notez ce ai spus tu? Modul tău de a gândi este foarte matur... Deşi nu cred că eşti foarte mare faţă de mine.
Mi-a spus concentrat aspura colii din jurnal, scriind cu litere grăbite pentru a ne putea relua conversaţia, simţindu-l doar pe jumate atent la mine. Am aşteptat să termine de scris pentru a-i da un răspuns.

- Am numai ÅŸaptesprezece ani.
L-am lămurit cu vocea mea serioasă, ştiind că la vârsta noastră poate ar fi trebuit să discutăm de chestii mai perene de atât, ca muzica, filmele sau jocurile pe calculator.

- Pari aşa matur. Mă faci şi mai curios să aflu de unde vii...
- Vei afla la momentul oportun.

I-am făcut cu ochiul lăsându-mi într-un final braţul peste umerii lui înguşti, împingându-l spre mine cu podul palmei. Se lăsase înconjurat amical, căci în acel moment nici un gest de-al meu n-ar fi părut deplasat.

- Vrei să mergi cu mine să o iau pe mama de la lucru sau ai altceva de făcut?
- Nu, am timp să vin cu tine.
- Bun atunci....Hai!



În seara aceea i l-am prezentat mamei, sărind peste modul în care l-am întâlnit. Nu vroiam să-i pun la încercare credibilitatea faţă de mine şi nici să zămislesc mai ştiu eu ce întâmplare neverosimilă. Aşa că pentru prima oară mi-am permis să-l invit în camera mea, iar el să intre, cum l-am rugat ultima dată, pe uşă....nu pe balcon.

Nu ne-a deranjat nimeni în acea seară, cât am stat la de vorbă la lumina unei lămpi înalte. Lumina albă îi pica brunetului pe obraji, accentuându-i expresivitatea feţei pe tot timpul discuţiei. Mă simţeam captivat, ca o molie ce zbârnăie în jurul unui crepuscul ce devenea din ce în ce mai vizibil.
Încercuiam în mintea mea, cuvintele lui atât dezarticulate, dar pline de sens.

- LocuieÅŸti numai cu mama ta?
Degeaba privea în jur, probabil după poze sau imagini care să arate o imagine masculină, un tată. Am înclinat capul, atrăgându-i atenţia spre mine, forţându-mi ochii să-l fixeze cu o determinare ce-l făcuse pe moment să-şi reţină alte interogaţii.

- Da. Tu?

I-am răspuns însă, făcând un compromis în sinea mea că aveam să-i spun la un moment dat totul, cu condiţia să fie el primul despre care aveam să ştiu mai multe. Eram nedrept, orgolios chiar, dar a acceptat.

- Ne-am mutat aici acum două zile, eu şi familia mea. Ai mei au vrut aici, în ciuda caselor vechi; dar au uşi duble, cu balamale ce scârţâie adesea, ce se pot deschide larg în două părţi, nu într-una ca majoritatea uşilor. Tata are nevoie pentru că este într-un scaun cu rotile. A rămas aşa după un accident acum cinci ani, era şofer şi odată a adormit la volan. A fost de ajuns să intre cu maşina într-un copac...Măcar a scăpat cu viaţă.

O vreme l-am privit doar, fără a scoate o vorbă, în ochii lui apărând urme umede ce trădau mici lacrimi care însă n-au curs. Nu aplecase de tot capul, ci mă fixase la rândul său, aşteptând să mă audă vorbind.
Văzându-mă tăcut, mi-a interpretat muţenia cum a crezut de cuviinţă. Şi, greşit.

- Ţi-e milă de mine?
- Nu.

Am oftat resemnat, aş fi vrut să am şi eu un tată, chiar şi infirm...Mă bucuram pentru Etienne, nu îmi crease nici un sentiment de milă.

- Vorbeşti atât de deschis despre lucruri supărătoare, spre deosebire de mine, care prefer să le ţin închise. Te admir, aş vrea să pot vorbi vreodată cu aceeaşi detaşare, dar afect în fiecare vorbă. Eu...sunt departe, până şi de propriile mele cuvinte.

A refuzat să-mi zică vorbe de consolare, întinzându-se pe jos, unde aranjasem perne de pe patul din camera mea, cât să stăm comozi. Doar cu apă puteam să-l servesc, dar în caz că cerea ceva urma să fiu o gazdă obraznică.

Pentru nimic în lume n-aş fi vrut să mă ridic din locul în care stăteam turceşte, cu picioarele încrucişate până ce îmi amorţiseră. Ace le străbăteau, agitate ca apa de râu, şi nu mă rupeam de intenţia de a-i deranja cu ceva zâmbetul cald de pe buzele lui. Lumina le dădea o formă androgină, decupate ca o inimă turtită şi uitându-se la mine, ceva în ochii lui complota pe ascuns. Poate intenţionat, poate inconştient, dar acel licăr nu-l puteam şterge din memorie.

Tricoul albastru i se ridicase puţin, dezvelind din talia subţire până la turul pantalonilor conici, o primă intenţie fiind aceea de a-i palpa gropiţele din josul spatelui. Nu era în intenţia mea, dar întins aşa, devenea dificil să nu-l pot dezbrăca din priviri.

- Am răbdare să-mi povesteşti, când consideri că eşti în stare. Eşti un străin, într-o ţară care nu îţi place, asta mi-ai zis.
- Într-o zi am să vizitez Anglia. Poate am să mă plec acolo...

Mi-am mutat privirea de pe coapsele lui, refuzând să-mi ling buzele ce începuseră să-mi ardă secate, înghiţind forţat saliva ce-mi inundase gura. Mă simţeam atras de el, un puşti ce lăsase o impresie asupra mea cu personalitatea sa exuberantă. Constatam că e plin de viaţă, deşi viaţa îi arătase, ca mulţi altora o faţă dură şi plină de încercări. Admiraţia mea începea să scape de sub control...şi doar acea privire îmi fusese de ajuns.

- Trebuia să te fi născut în alt secol, tu. Ca Bussy.
- Aş fi fost un sărăntoc, nicidecum un nobil.
- Ba, eu cred că ai fi avut un destin bun. Poate nu-ţi dai crezare, dar eşti inteligent. Aş vrea să am măcar pe jumătate din abilitatea ta de vorbi.
- Da, ai mai mult de atât. Ştii franceza! Eu nu reuşesc să o învăţ.
- Dacă vrei, îţi pot da lecţii. Amândoi suntem în vacanţă, nu?
- Eşti sigur că ai chef să mă educi?
- Sigur, sigur!

Nimic din entuziasmul lui nu mă mai lua pe nepregătite, şi cu vocea apăsată, aproape serioasă, a început să-mi spună ce fel de manuale se pregătesc pentru viitoarele noastre lecţii. Nicidecum să ascult ce zice, buzele lui mă chemau, le trasam cu ochii, gândindu-mă dacă fuseseră vreodată sărutate. Avea o puritate ştrengărească, emanată precum o aură densă ce-mi făcea inima să bată, şi să mă sufoce cu prezenţa lui.

Odată plecat înapoi acasă la el, în apartamentul de lângă, mi-am stins orice lumină în cameră şi am aşteptat cu uşa de la balcon crăpată pentru a-l zări. Nu mă puteam abţine să-l privesc pe furiş, văzându-l cum îşi schimbă hainele, sorbind cu lăcomie silueta ce se arăta uneori neclară prin perdeaua transparentă.

Eram nervos, dar mai presus excitat căci nu simţisem o atracţie aşa puternică faţă de cineva. Nu ştiam dacă să o rup la fugă în baie pentru un duş rece sau să privesc în continuare. Încă nu adormise, îşi aranjase patul şi dăduse drumul iar la muzică. Mă simţeam ţinut în loc de o putere invizibilă, şi am stat aşa până ce s-a dus la culcare.
Acum era sigur că se întâmpla ceva cu mine.

_____
* Felix se refera in gluma la filosoful Etienne Gilson

#4
Ce frumooos, nu mi-am putut lua ochii de la calculator deloc pana nu am terminat de citit capitolul asta. E superrrrrb!!!:X. Ai descris fenomenal. Ai stiut sa imbini perfect elemente din natura, mai ales cele olfactive, cu sentimentele si starile sufletesti ale lui Felix. Dialogul a fost foarte bine proportionat in raport cu naratiunea, care e de nota 10, iar actiunea nu este nici grabita, dar nici nu se lalaie. Totul este absolut normal, exact cum se poate intampla in viata reala. Sentimentele baietilor unul pentru celalalt se nasc in timp, ceea ce da foarte bine pentru a creea o atmosfera de suspans. Ce sa mai zic, e minunat. Abia astept nextu' si sper sa-l pui cat de repede poti!Succes in continuare! bye and kisu

#5
Draga mea dragă, de mai multe ori dragă,
Trebuie să-ţi mărturisesc două lucruri :

1. Am văzut warning-ul tău.
2. Nu agreez genul yaoi.

Dacă te întrebi de ce mă aflu aici după cele scrise mai sus, ştii prea bine că eu nu mă dau înapoi de la a te citi, indiferent de ceea ce scrii. Modul tău de a scrie este mereu captivant şi interesant şi de la mine nu o să citeşti niciodată observaţii sau reproşuri. Am să-ţi las de îndată ce mai pui un capitol nou impresia mea, însă va trebui să găsesc ceva inteligent să-ţi postez.Spor la scris şi la mai mare.
Nihil sine Deo - Nimic fara Dumnezeu !

[Imagine: 6.jpg]

#6
Mersi,Aveq. Apreciez ca macar ai trecut pe aici si ai lasat o parere. Hugs!
Ashya ma bucur ca ti-a placut asa mult. Ai intuit bine, totul se desfasoara treptat, actiunea e lenta si uneori poate stagneaza, insa nu o sa fie ceva fortat. Asa-i, sentimentele lor se vor dezvolta pe parcurs. Multumesc :-* kissu




L-am reîntâlnit peste două zile, exact când se sfârşea luna iunie. Pregătit cu manuale, iar eu cu un simplu caiet unde să-mi notez prima lecţie. Mă aşteptam să fie ca oricare meditaţie, să se desfăşoare la o masă, într-o cameră unde să nu existe alte aparate care să distragă atenţia şi unde să domine liniştea, eventual câte un ticăit enervant de ceas.

Etienne însă nu era genul, mi-am dat seama abia după ce a venit cu iniţiativa. M-a adus cu tot cu caiet, manuale şi obiecte pentru studiu, pe aleile din Bagatelle, pe o bancă din aproprierea lacului artificial unde obişnuia Monet să picteze. Uitându-mă în apă, vedeam în faţa ochilor coloritul tablourilor sale, şi nici nu realizasem că luasem loc pe bancă, tăcut, doar eu şi gândurile mele copleşite de atâtea aduceri aminte.

- Am să te învăţ cum se zice lac în franceză.

A glumit, aşezându-se lângă mine pe bancă. Umăr la umăr, am început lecţia. Din principiu a făcut exact cum spusese. M-a învăţat, printre alte cuvinte simple, cum se zice „lac” în franceză. Câteva cuvinte, pe care apoi m-a pus să le repet de câteva ori. Era uimit cât de simple deveneau unele pentru mine, căci reţineam uşor, dar nu i-am spus că aveau pronunţie şi în română, sau le mai auzisem până atunci.

Prima lecţie nu durase două ore, cum eram obişnuit acasă. Ci doar o oră, şi aceea cu pauze de râs când mă punea să pronunţ cuvintele. Era greu să îmi înfund nasul ca să articulez o frază, sau să mă rârâiesc până ce nu-mi mai recunoşteam propria voce.

Pe Etienne îl distra, pe mine mă sâcâia. Râsul lui însă, era molipsitor.

- Mâine va trebui să o ajut pe mama la curăţenie, n-am terminat cu aranjatul prin casă... Aşa că poimâine ne întâlnim.
- Dacă ai nevoie să te ajut, pot să vin. Oricum nu am nimic ce face decât să colind Parisul...
- Nici vorbă. Poate să-mi cer să te acompaniez pe unde n-ai fost până acum!
- Luvru şi Concorde? Nu. Locurile alea îmi crează repulsie.
- Să ştii că nu mai există ghilotina, iar la Luvru, Henricii au apus demult.

Am vrut să-i răspund la mica lui ironie, dar spre banca noastră se apropriau un cuplu. Fiind aproape de lac, ascunsă între tufe piramidale frumos tunse, amândoi aplecaţi asupra cărţilor nu prea eram observaţi. Aşa că cei doi, care veneau mână în mână, aşteptându-se să găsească acea bancă liberă, s-au oprit brusc în loc atunci când ne-au văzut. Etienne a observat ca şi mine, dar le-a tras un zâmbet politicos, tradus prin „primul venit, primul servit”. L-am observat pe tânăr murmurând încruntat spre fata cu care se ţinea de mână, o domnişoară cu părul castaniu, lung şi lăsat liber.

- Hai să mergem. Lasă-i pe ei să stea aici.

M-am ridicat de pe bancă, surprinzând atât cuplul cât şi pe brunet. N-a ezitat în a mă urma, şi ne-am adunat lucrurile împrăştiate prin jur, luând la paşi lenţi aleea spre foişorul din apropriere.

- De ce i-ai lăsat să stea în locul nostru?
- Aşa am avut chef. Oricum am terminat pe azi cu lecţia, o plimbare nu strică.

Am auzit şoptit în urma mea că mă port ciudat, şi chiar asta făceam. Nu puteam să-i explic faptul că simţeam cum tensiunea se lasă în tot corpul meu de fiecare dată când eram prea aproape de el, sau că abia reuşisem să mă concentrez. Hotărât, devenisem propriul meu inamic, dorinţa de a-mi înăbuşi pornirile faţă de el câştigând faţă de nevoia de a mă manifesta liber. Aşa crescusem, cu ideea că fac ceva rău, şi acel rău nu trebuia să iasă la suprafaţă.

- Of, ai un spirit bolnav de romantism. Te-a molipsit oraşul ăsta.
- Poate că da, poate că nu.
- Mda, nu-l cunosc pe Felix „străinul”, ci pe Felix „viitorul parizian”.
- Te dai bătut, tocmai tu?
- Nicidecum. Dar am voie să fiu nemulţumit de asta până când am să aflu.

Lucrurile noastre le-am adunat în rucsacul adus cu mine, cărţile, un pix şi caietul le-am băgat pe toate acolo pentru a nu ne incomoda la mers, să nu ţinem ceva tot timpul în mână. Etienne şi-a băgat imediat mâinile în buzunarele de la pantaloni, privind în jur cu atenţia unui câine de vânătoare. Orice tresărire a frunzelor din copaci, orice om ce trecea pe lângă noi sau foşnet auzit, era studiat cu ochi reci şi critci. Mă întrebam unde se gândeşte în clipele acelea, când uită de existenţa mea de moment, lăsându-se în voia observaţiei.

- Uite, acolo!

S-a oprit în loc, arătând spre doi tipi aflaţi pe o bancă. Am privit spre ei, la îndemnul lui, după ce ne-am aşeazat pe o altă bancă de unde să îi putem observa fără ca ei să ne observe.

- Sunt împreună, pun pariu pe o cafea cu lapte la tine în balcon.
- Nu ştiu să pregătesc cafea, din păcate.

I-am zis fixându-i pe cei doi, păreau a fi studenţi, căci purtau uniforme cu însemne ce-mi aminteau de vremurile comuniste de la noi. Însă uniformele lor erau frumoase, şi cu siguranţă le purtau cu plăcere pentru că nu aveau aceeaşi însemnătate. Ambii păstrau o distanţă normală, fără a trăda o apropriere exagerată, şi eram gata să-l contrazic.

- Fii atent la cum se ating genunchii lor din când în când.
- Ai o obsesie pentru asta?
- O cafea în balconul tău merită să dau în vileag un homosexual; doi, în cazul acesta.
- EÅŸti sigur pe tine.

Deşi era plăcut să-l contrazic, de dragul conversaţiei, Etienne avea dreptate. Unul din ei îşi mişca piciorul în aşa mod să-i atingă celuilalt o parte din coapsă până la genunchi. O tachinare ce s-ar întâmpla doar între doi care se doresc.

- Vor merge în spatele foişorului, am auzit că pe acolo sunt mulţi care fac sex.

Nu i-am răspuns, ci priveam spre perechea de pe bancă, gesturile lor subtile rezumându-se la atingeri scurte, tachinări când degetele erau lăsate să traseze liniar forma braţelor şi multe priviri sugestive. Când unul din ei a dat din cap, s-au ridicat de pe bancă în acelaşi timp.

- Ţi-am spus eu!

Părea ferm convins că acolo se duc, şi nu aveam de ce să-l contrazic iar. Era evident că între ei era o distanţă doar la exterior, de aspect. Gesturile, dacă erau observate pe îndelete, arătau că se cunoşteau foarte bine pentru a ajunge atât de departe cu comunicarea corporală. Simţeam o invidie faţă de cei doi, şi o jenă că privisem pentru prima dată ceva atât de nou.

- Da, am să-ţi dau o cafea. Cu condiţia să o faci tu şi să o bei în balconul meu.

Mă gândeam că are o fixaţie cu balconul meu pentru că apartamentele din blocul unde locuia el nu aveau balcoane deloc. Aveam să aflu mai târziu că ghicisem doar pe jumătate.

- Lasă cafeaua acum! Vreau să vad un’ se duc.
- N-ai zis că în spatele foişorului? Dacă ştii asta nu văd de ce i-am urmări...

S-a ridicat de pe bancă, forţându-mă să mă ridic la rândul meu căci îmi apucase mâna. Am încercat să ignor faptul că mă ţinea de mână pentru prima oară, şi că începeam să mă port ca un îndrăgostit, făcând constatări din ce în ce mai minuţioase, ce nu mă defineau.

- Vreau să-i văd!

Şi-a explicat ferm dorinţa, trăgându-mă de braţ de data asta. Nu puteam nega că şi pe mine mă măcina curiozitatea, dar şi o teamă necunoscută. Doar până atunci nu văzusem doi tipi într-o postură intimă, iar reacţia mea trebuia să fie una calmă. Etienne părea a fi atras de asemenea jocuri, şi nu voriam să-i fac o părere proastă, de puritan. Nu eram nici un puritan, dar nici unul care să urmăresc pe stradă pe cineva doar pentru a-l surpinde în timpul unei partide. Voyeur-ismul nu se lipise de mine, deşi uneori mă excita situaţia inversă...aceea de a fi privit.

Din punctul ăsta de vedere, o parte din ezitarea mea începea să se prăbuşească precum un zid tocat de apă. Picasem în capcana brunetului, şi acum mă aflam împreună cu el, într-o latură a foişorului printre coaloanele de lemn alb, încercând a zări ce fac tipii pe care îi urmăream.

- Se duc în spatele copacilor.

A remarcat, făcându-ne să ne mutăm spre ultimele coloane, de unde vizibilitatea se schimba. Acum că îi priveam atât de bine, se putea ghici dorinţa din ochii lor, şi am tresărit la modul brusc în care au început să se sărute. Îşi devorau gurile, apucându-se cu dinţii de buze, limbile lor ieşind umede pentru a se uni în cercuri în timp ce ambii vocalizau sau suspinau. Păreau a fi în lumea lor, dezertând din ceea ce se afla în jur, întâlnindu-se doar pentru plăcere.

Rupând firul senzual, molipsit de dorinţa celor doi, l-am privit pe Etienne, ai cărui ochi erau mari, licărind a inedit. Jocul respiraţiei lui, ce se auzea atât de repezită îmi traducea simplu că se simţea la fel de incitat ca şi mine. Dacă aveam să mai stau mult, urma să-mi pierd minţile.

- Sunt sigur că o s-o facă!

Mi-a şoptit, punându-şi o mână la gură, ascunzându-şi rânjetul entuziasmat. Şi lipit de una din coloane, cu posteriorul uşor în afară, ce i se putea observa pronunţat prin pantaloni, continua să se uite nestăvilit la fornicaţia defăşurată lângă copaci. Continua să-i privească pe cei doi, iar eu să-l privesc pe el, până ce scâncete mi-au ajuns la urechi.

Unul se întorsese cu spatele, iar celălat avea adânc împins un deget în fundul său, rotidu-l constant, fără a-l scoate de acolo. Am înghiţit în sec în acel moment, picioarele mele devenind aproape moi. Nu ştiam că cineva poate arăta rupt total de realitate doar printr-un act atât de simplu, dar lăuntric. Tipul zgâria coaja copacului cu unghiile, şi în zvârcolirea sa i-am zărit membrul excitat, stând ridicat aproape dureros.

- Etienne...Hai să plecăm.

Vocea mea era diferită, schimbată datorită dorinţei, şi în ciuda insistenţei mele de a fugi de acolo, îmi venea să mă las deasupra lui, să mă consolez mirosindu-i pletele şi sărutându-i ceafa.

Rugămintea mea nici măcar nu era auzită, dar nu era ingnorat în totalitate, brunetul apropriindu-se de mine pentru a-şi fixa trupul moleşit de al meu. Umărul lui se lovise de umărul meu drept, într-o apăsare fierbinte. Nu mă privea, dar din profil, îi puteam observa obrajii înroşiţi. Ochii îi erau încă pierduţi spre luxura desfăşurată, scăpând un geamăt gâtuit când observase momentul penetrării. Trupul vânjos aflat în spatele celui ce zgâria în continuare copacul, împingându-se spre el cu totul, parcă cu o dorinţă animalică de-a se vârâ în întregime prin măruntaiele lui. Avea mădularul înghiţit în orificu până la scrot, testiculele lipindu-se de fundul celuilalt tip, ambii nemaiputând să-şi stăpânească tremurul. Am închis ochii forţat, încercând să mă regtrag, cu Etienne lipit de mine. Îmi simţeam partea de jos pulsând incomod, deşi reuşisem datorită situaţiei inedite să nu ajung la stadiul de erecţie.

- Felix, promiţi că n-ai să râzi de mine?
- Etienne, n-am chef să râd deloc în clipele astea. Doi şi-o trag în faţa mea şi tot ce vreau e o baie rece.

Râsul lui devenise nefiresc, şi l-am tras de braţ spre ieşirea foişorului. Însă s-a împotrivit, rămânând în dreptul unei coloane, ascunzându-se cu timiditate când până atunci iniţiativa îi aparţinuse.

- Ce ai?

Am oftat obosit în a-l mai convinge de ceva, aşteptându-l să vorbească între timp ce zărisem o ţâşnitoare unde mă puteam spăla pe faţă. Aveam nevoie de o răcorire, vedeam apa ca pe ceva ducând spre un val imaginar, cu care să-mi şterg din memorie imaginea celor doi în timp ce făceau sex.

- Mi-am murdărit pantalonii...

Deşi şoptise cu indignare şi aparent ruşinat de marea lui realizare, îndemnându-mă să păstrez momentul ca unul de neobservat, am scăpat hohot de amuzament.

- Te-am rugat să plecăm, dar te-ai încăpăţânat să vezi pe doi copulându-se...

N-a mai comentat, lăsând capul în jos, uitându-se la pantofii lui desfăcuţi la şireturi. Orice haină de pe el vorbea despre atitudinea sa zvăpăiată, mai mult decât mă aşteptam. Tricoul, de data asta negru, cu un model şters ce se continua pe spate, era cusut pe margini cu aţă ce se defăcea, era groasă dar care-i lăsa pe alocuri pielea la vedere. Pantalonii, puţini umezi în faţă ce-i adevărat, erau strânşi la copase şi drepţi în jos.

Am lăsat rucsacul de-o parte, mi-am dat jos cămaşa pe care o purtam, şi i-am legat-o de talie.
S-a uitat uimit la mine, o uşoară apreciere era evidentă în ochii lui întunecaţi, o preschimbase repede în grijă însă.

- Dar tu? Nu îţi va fi frig aşa?

Rămăsesem doar în maioul meu alb, şi după toată acea fierbânţeală apreciam răcoarea ce venise imediat după ce-i dăruisem articolul de îmbrăcăminte.

- Nu îţi face probleme. Mă simt mult mai bine acum.
- Sper să nu se dea la o parte mânecile în timp ce merg.
- Linişteşte-te, se observă greu. Sunt sigur că nimeni nu va remarca până acasă.
- Mă rog să ai dreptate.
I-am zâmbit calm, luându-i mâinile pentru a-i aranja chiar eu cămaşa în jurul taliei. Apoi i le-am ghidat spre nodul din mijloc, după care am pus rucsacul la loc pe umărul drept.
- Să le ţii aici în timp ce mergi, atunci când eşti nesigur.
- Mulţumesc.

A oftat, simţindu-l de câteva ori mai liniştit şi suficient de încrezător încât să putem înainta de lângă foişor spre aleile parcului. Drumul spre casă fusese unul mai lent, îmbinat cu discuţii despre orice altceva decât scena de sex, sau ce se întâmplase după. Încercasem să-i schimb starea brunetului, care probabil era încă jenat de cele petrecute.

În ciuda faptului că ejaculase în pantaloni, nu-mi pierdusem interesul pentru el. Din contră, crescuse cu cât eram mai sigur acum ca niciodată că este virgin. Şi nu doar asta, dar şi că ce privisem împreună îl excitase pe el, mai mult decât pe mine. Etienne îmi devenise mai simpatic.

#7
Wow, super tare capitolul asta. Nu ma mai satur sa citesc ficul asta, e pur si simplu genial!!!Partea literara nu o s-o mai iau in discutie pentru ca am facut-o data trecuta si stai excelent la ea, bravo!Actiunea insa, e pur si simplu fantastica. Ethiene chiar e simpatic, dar chiar l-a mancat rau in fund sa se duca sa-i vada pe aia, si acum e jenat. Dar, tot raul spre bine, Felix il place mai mult acum. Ma intreb de ce are el fixul acesta cu cafeaua la balcon, ciudat,dar abia astept sa aflu. Succes in continuare, e super ficul. pwp si gambate!

#8
Aşa cum bine m-am obişnuit deja, totul făcut ca la carte. Nimic forţat, nimic ne la locul lui. Totul se îmbină cu o armonie demnă de un maestru. Poate că ai vrea să-mi faci onoarea de a-mi deveni maestru, de a te numi, pe bună dreptate Maestrul Meu. Lectura a fost la fel de captivantă ca de obicei. Îţi ştiu felul de a scrie şi mai mult ca sigur că pe viitor am să citesc şi scene care să mă lase cu ochii cât cepele, privind la monitor şi neştiind ce să-ţi tastez, din cauza emoţiilor. Spor la scris şi sper să mă iei drept elevă, Maestre. >:D<
Nihil sine Deo - Nimic fara Dumnezeu !

[Imagine: 6.jpg]

#9
Multumesc mult, Aveq! Ma bucura increderea pe care mi-o acorzi, dupa capul meu nu valorez atat de mult cat sa posed maiestria scrisului. Am egosimul de a scrie pt mine, in primul rand...>:D<
Ashya :)) ai fost simpatica la partea cu mancatul in fund, dar ai dreptate. Etienne e curios. Sankiu! :-* kiss!
De data asta am pus un text mai lung . Lectura placuta!



Luni dimineaţa din a doua zi de iulie, Etienne se afla în balconul meu sorbind cafeaua promisă. Avea un soi de rezervă cu fiecare gură luată din caimacul de pe buzele ceştii, lăsând la o parte faptul că se roşise până la urechi, în ciuda încercărilor de a şi le ascunde cu pletele lungi. Adierea vântului de cuptor i le zgândăra peste obrajii blajini, făcându-i chipul să pară mic şi preocupat.

- Este mai bună decât mă aşteptam.

Vocea lui delicată trăda încă faptul că se gândea la ultima noastră ispravă. Aveam să sar peste înclinaţia de moment în a deschide subiectul, şi i-am răspuns grăbit:

- Mama a făcut-o, înainte de a pleca la serviciu. Mi-a arătat însă cum se face, aşa că data viitoare am să-ţi fac eu.
- Probabil o să fie la fel de bună.

Nu ştiam dacă acel compliment este spus doar ca un fel de încurajare, pentru că ştia că nu mă descurc la fiert, prăjit sau gătit; ori, pentru a-mi „cumpăra” tăcerea în legătură cu ultima noastră întâlnire. Dacă da, îşi găsise persoana greşită.

- În legătură cu ce s-a întâmplat ultima dată...

Ştiam că inevitabil va fi el cel care să deschidă vorba, şi m-am prefăcut că nu-i zăresc accentuarea roşului din obraji, precum nici şovăielile sale cât îşi schimba poziţiile în scaunul de lemn pe care i-l adusesem. Balconul fiind mic singurul obiect care avea loc în acel spaţiu era scaunul, pe care i l-am cedat lui, eu aşezându-mi dosul pe pragul de jos. Nu mă deranja diferenţa de înălţime dintre noi pentru că în acele momente, locul meu mi se părea amuzant de comod faţă de al lui.

- Nu trebuie să te simţi obligat să explici...Într-un fel ce s-a întâmplat cu trupul tău sunt chestii naturale.

Clipele cât m-a privit tăcut păreau venite dintr-un spaţiu unde timpul era prea distorsionat ca să-i pot da o măsură. Probabil vorbele mele duceau spre ceva la care nu se aşteptase, ceva la care nici eu nu mă aşteptasem. Vroiam să fiu un sadic şi să mă leg de mica lui slăbiciune, prin care să-i descopăr altele. Văzându-i însă chipul temător, păstrând acea fragilitate, m-am hotărât să abordez totul cu seriozitate şi să-l aproprii. Poate dacă aş fi râs de el, Etienne m-ar fi dispreţuit. Şi nu îmi doream deloc asta.

- Credeam că ai să râzi iar, ca alatăieri.
- Scuze, dar atunci a fost pentru mine o întâmplare nouă încât am reacţionat sub impulsul momentului. Nu am mai spionat pe cineva, cu atât mai mult doi tipi făcând sex.

- Eu mă uit după ei prin parcuri, dar cu tine acolo am prins curaj să-i urmăresc şi dincolo de băncile pe care stau.
Şi-a acoperit faţa cu mâinile lui mici şi falangele subţiri încordate, trăgând brusc pe nas într-o combinaţie de plâns - oftat. Era mai sensibil decât crezusem.

- Probabil ţi-am lăsat o impresie foarte proastă despre mine.
- Te înşeli. Stând şi reflectând, nu regret că m-am luat după tine şi am privit ce am privit.

M-am ridicat de pe prag pentru a-i aduce o batistă. Consolarea aduse de cuvintele mele nu-l făcuse decât să dea frâu liber lacrimilor pe care izbutise să le ascundă până atunci. Într-un fel acele suspine erau incomode, dar nu datorită înteţirii lor ci pentru că îmi dădeau de gândit.

- Dar am...

I-am pus repede mâna la buze, ştiind ce anume vrea să îmi zică. Din răsputeri mi-am stăpânit tremurul când le-am simţit atât de moi sub podul palmei, şi să-mi menţin mintea pe aceeaşi linie de plutire.

- Ai avut o reacţie absolut normală atunci.
- Dar ţie nu ţi s-a întâmplat nimic!

Comentase lăsând capul în jos pentru a putea vorbi, şi mi-am retras mâna amuzat pentru a-i da batista. Mă privea cu o curiozitate pizmaşă, în ochii lui descoperind fără să vreau de unde venea acea sfială. Îmi dădeam seama că este mai atent la mine decât eram eu la el, şi dintr-o dată am simţit că mă cuprinde aceeaşi ruşine.

- Este adevărat că nu mai sunt încă virgin, dar e o întâmplare dezolantă peste care am trecut demult. În privinţa asta, consider că oricine poate fi considerat novice în dragoste, chiar dacă se dăruieşte trupeşte. Până ce inima sa rămâne neatinsă, acel om din punctul meu de vedere, este în continuare cast.

Mi-a cercetat chipul îndelung, cântărind parcă în sinea lui toate cuvintele mele şi în acelaşi timp vrând să-mi vadă reacţia cât mă lăsa singur în linişte cu conştiinţa mea. Realizam atunci că Etienne are o inteligenţă aparte, fără a se lăsa doborât de propriile greşeli, le conştientiza poate mai mult decât mine, iar concluziile lui acum mă puneau în dificultate.

- Poate cauţi o simplă scuză, teoria ta nu e deloc măgulitoare.

Răspunsul a venit cu îmbufnare, uitând de cafea şi de batistă, lăsându-le abandonate pe amândouă la picioarele scaunului pe care stătuse. Acum era aşezat la acelaşi nivel cu mine, provocându-mă să-i vorbesc în continuare.

- Sunt mai mult un hedonist, decât un romantic. Sau poate că le îmbin pe amândouă.
- Regreţi ce s-a întâmplat atunci?

- Într-un fel, da. Era o persoană oarecare, de fapt, o persoană de moravuri uşoare.
- Era o prostituată?

Am dat afirmativ din cap, amândoi rămânând tăcuţi într-o atmosferă apăsătoare, respiraţiile noastre concurând în liniştea deranjată doar de vântul cald şi de gălăgia de pe stradă.

- Am mers cu câţiva colegi de clasă într-a noua la o fată căreia i-am dat alocaţiile noastre pentru sex.
- Înţeleg... Se pare că n-a meritat. Spre deosebire de tine, eu vreau să îmi pierd virginitatea cu o persoană pe care să o iubesc. Bărbat sau femeie, nu contează...
- E o alegere înţeleaptă.

Deşi i-am spus-o cu toată sinceritatea, vocea mea priporoasă trăda stânjeneala ce începeam să o simt. Vroiam să nu-l aud vorbind despre asta, fiind temător că eventual mă va respinge dacă afla că mă simţeam atras de el.

- Nu pari deloc convins de asta. EÅŸti deranjat?

M-am ridicat de jos iritat, era prima dată când discuţia cu el mă agasa. Prietenia cu el mi se părea acum un lucru dificil, iar iubirea lui, la care începeam să tânjesc fără să vreau, mi-o imaginam şi mai îndepărtată decât ţara din care venisem.

- Nicidecum să fiu deranjat de aşa ceva. Mi s-a făcut cald acolo, pripea soarele exact în capul meu.

A venit de pe balcon în cameră după mine, aşezându-se jos unde eram sprijinit de capul patului. Părea să-l fi mulţumit explicaţia mea mincinoasă, dar după o vreme a reluat discuţia:

- Eşti sigur că nu te deranjează că am spus asta? Ai spus că vii dintr-o partea lumii unde toţi au idei preconcepute, şi mi-e teamă să nu îţi provoc repulsie spunând că m-aş dărui unui bărbat cu înflăcărare dacă m-ar iubi şi l-aş iubi.

- Te-aş încuraja să faci ceea ce simţi, nicidecum să te judec pentru asta. Aş face acelaşi lucru în locul tău.

L-am auzit oftând adânc, lăsându-şi capul pe marginea patului, în timp ce pletele i s-au răsturnat în fâşii negre lucioase în contrast cu albul cearceafului. A închis ochii zâmbind cu o acalmie rară.

- Mi-era ruşine mai mult pentru asta decât pentru ce mi s-a întâmplat trupeşete. Dar mă bucur sincer că m-am înşelat în privinţa ta.

Îmi venea să-l plesnesc peste frunte pentru ocolişurile din părerile lui, însă mă găseam eliberat de ceva greoi, dar totuşi atât de banal. Acum că încetase tot zbuciumul meu interior, toropeala de vară îmi cuprinsese trupul şi sub impulsul noului ataşament dintre noi, mi-am lăsat capul să cadă lent în poala lui. I-am simţit tresărirea de moment, dar n-am schiţat vreun gest în a-mi retrage umerii de pe picioarele lui, sau capul meu cu fruntea lipită de stomacul său. Inhalam mirosul hainelor lui, a flori dulci, ce îmi duceau imaginaţia spre un somn calm, adânc şi neperturbat.

- AÅŸ face la fel.

Am murmurat încurajator, cuprinzându-i talia cu braţele, prinzându-i tricoul alb în pumnii mei strânşi, luptând cu letargia ce-mi încetinea simţurile. Prezenţa lui o accentua, iar când i-am simţit mâna atingându-mi firele scurte de păr, apăsându-mi scalpul la fiecare mângâiere, plumbul din pleoapele mele le-a forţat în jos. M-a zguduit uşor cu chicoteala probabil surprins că îi aţipeam în braţe, dar Etienne nu ştia câtă alinare putea aduce un suflet cald ca al lui.
_________________________________

Zilele începeau să fie caniculare, dormeam foarte des fără pătură, doar cu un cearceaf alb şi cu uşile de la balcon deschise. Întotdeauna într-un somn inconsistent, visele mele terminându-se brusc fără a avea puterea de a-mi rămâne întipărite. Un sigur lucru rămânea în capul meu în timp ce priveam nopţile înspre balconul deschis, uneori cu ochii înceţoşaţi de somn: îmi imaginam silueta lui Etienne privindu-mă insistent.

Dimineţile mă trezeam cu spatele încordat şi dureri de cap de la curent, însă aerul matinal îmi înviora simţurile pentru a-mi putea reveni. Însă azi mă trezisem cu o poftă de a ieşi la o plimbare încât nimic nu-mi provoca o stare urâtă.

- EÅŸti bine-dispus azi.

A remarcat mama, punându-mi lapte în cană. Începuse să mă obişnuiască cu acelaşi mic dejun pe care îl ştiam de copil. Lapte cu cacao şi două felii de unt. Era genul de femeie care respecta cu minuţiozitate tot cercul de culori şi mirosuri care construiau lumea noastră proprie, unde ne puteam regăsi, hrănindu-ne nu doar cu mâncare. Nici eu nu vroiam să schimb ritualul ei, ceva din acele momente amintindu-mi de casă şi de tata.

- Etienne spune că franceza mea începe să se formeze. E de bine dacă am un accent gascon? Nu-mi dau seama dacă mă laudă sau râde de mine....
Am făcut-o să chicotească amuzată, lăsându-şi coatele pe masă, cu umerii ei ascuţiţi ascunşi sub capotul transparent.
- Accentul latin te dă de gol şi din cauza asta. I-ai spus până la urmă că eşti român?

Am lăsat capul în jos. Mama era marele meu confident, pe care normal că o atenţionasem ca nu cumva să se dea de gol. Ştiu că putea întreba şi prin cartier, că doar nu trăiam într-o lume de sticlă, mama având cliente care locuiau foarte aproape, însă Etienne părea a-mi respecta dorinţa.
Şi-a băut cafeaua privindu-mă cu ochii ei veseli, parcă citindu-mi pe chip toate sentimentele, iar eu de pe buzele ei toate vorbele. Nu aveam tendinţa de a mă roşi faţă străini, decât cu ea mi se întâmpla. Era uşor să îşi dea seama ce anume îmi provoacă emoţie, ca acum.

- E un băiat bun, nu-l dezamăgi cu ideile tale tenebroase. Şi e singurl tău prieten.

A accentuat ultimul cuvânt făcându-mă să bag capul în cană pentru a sorbi ce rămăsese pe fund. Îşi dăduse seama probabil că îmi e pe plac mai mult decât vroiam să arăt şi atitudinea mea devenise una serioasă.

- Am să-i spun până la urmă!

I-am zis hotărât, ţuguindu-mi buzele în asentiment cu promisiunea mea. Aveam de gând să-i spun desigur, dar nu curând.

- Ştiu. Abia aştept să te aud vorbind franceza, sunt foarte dezamăgită că o vorbeşti cu el, iar cu mine o ţii în română.

Era a mia oară când îmi reproşa asta, dar am preferat să tac şi să iau o muşcătură din ultima felie de pâine cu unt cât ea se pregătea să plece. S-a schimbat repede, când terminasem eu de mâncat era lângă cuierul de la intrare, fixându-şi cocul cu agrafe negre.

- Să te porţi bine.

Mi-a lăsat unul din săruturile ei umede pe frunte, făcându-mă să mă şterg imediat ce a închis uşa. Nu eram cu nimic mai prejos decât adolescenţii tipici care nu se înţeleg bine cu părinţii, însă eu şi mama ne aveam doar unul pe altul. Poate de aceea adesea îmi puneam încrederea în ea.

Cum trebuia să aibă grijă de mine în continuare, să-mi spele, să-mi gătească şi uneori să se îngrijoreze când eu şi Etienne veneam seara târziu după ce colindam fiecare stradă pe care mi-o aminteam menţionată prin cărţile de capă şi spadă; îi dădeam de furcă. Cel puţin dimineaţa spălam vasele şi făceam paturile sau curăţam cât puteam. Eram conştient de bucuria ei, deşi nu o vocaliza întotdeauna mă trezeam îmbrăţişat cu drag sau pupat pe faţă cu elanul ei mămos.

Odată terminat treaba prin casă am ieşit să-l întâlnesc. Obişnuiam să ne aşteptăm fiecare la scara celuilalt, când unul din noi întârzia să apară. Azi Etienne ieşise primul, aşteptându-mă exact în faţa uşii mele.

- Mi-a zis mama ta să intru, dar am rămas să te aştept aici.
- Ai făcut prost, stând cu fundul pe cimentul rece când puteai să-l ţii cald pe un fotoliu din casă.
- Ce griji îţi mai faci şi tu!

A remarcat cu un chicotit în stilul lui, mai mult pe nas decât din gât şi s-a ridicat de pe scara rece. M-a urmat jos pe holul din intrarea blocului, eu coborând fiecare treaptă, el însă glisând pe balustradă cu un râset distrat ce-şi făcea loc chiar şi pe chipul meu. Îi zâmbeam, ca apoi să-mi dau seama că sunt eu acela care lărgeşte buzele într-un act ce mi se păruse străin înainte de-al şti pe el.

- Înainte de lecţiile noastre va trebui să trecem pe la supermaket. Am primit o listă de cumpărături de acasă.

Am dat din cap, având în sinea mea o nelinişte pe care mi-o mascasem cărându-i coşul înăuntrul magazinului Franprix*, aflat la două străzi depărtare de unde locuiam. O clădire pe colţ, cu o imagine veche pe dinafară, dar total schimbat înăuntru, unde domina aspectul progresist. Mă simţeam într-un total acord cu faţada scorojită, mai puţin cu noul care se contura înăuntru. La fel cum în mine se conturau sentimente noi, dar pe care nu le făcusem să progreseze către suprafaţă încă.

Eram un laş. Asta mă gândeam în acele momente cât Etienne studia produsele de pe rafturi, uitându-se la etichete sau la preţ. Nu aveam curaj să-i spun cine sunt, de unde vin şi nici că spatele lui mic, cu tricoul orange de caşmir ce-i cădea larg pe şolduri, e atât de atrăgător încât mă stăpâneam din greu să nu-l cuprind în braţele mele.

Îmi era teamă, aflat pentru prima dată într-un loc laolaltă cu atâţia oameni, mă simţeam transparent. Ca şi cum toţi ar fi ştiut de unde vin şi aşteaptă să fac o mişcare greşită ca să mă aratate cu degetul. E român! Şi doar gândul că cineva ar putea să mă acuze de ceva îmi făcea capul să mi se învârtă.

- EÅŸti foarte palid.
- Nu am mâncat mai deloc azi dimineaţă. Şi îmi este greaţă...

Prima era o minciună, a doua deloc, chiar îmi era greaţă. Murmurul pe care-l auzeam în jurul meu, voci ale căror cuvinte îmi erau străine aproape în totalitate. Abia că am simţit mâna lui Etienne peste a mea, izbutind să-mi desprindă mânerul de la coşul de cumpărături.

- Am să-l car eu, mi-e teamă să nu ţi se îmtâmple ceva. Vrei să mergem la doctor?
- Nu fi naiv, îmi trece. Doar să ieşim mai repede de aici, simt că mă sufoc.

A aprobat din cap şi apucându-mă de braţ, am mers către prima casă. În clipele acela îmi venea şi mai mult să-l iau în braţe de drag că-mi îndeplinise rugămintea. Câteva persoane urmau la casă înaintea noastră, şi mi-a pipăit fruntea cu palma.

- Până şi fruntea ţi-e rece. Sper să nu te fi pricopsit cu vreun virus franţuzesc. Nu de alta, dar sunt singurul de la care l-ai putea lua!

Mustăcise un zâmbet, plimbându-şi palma peste fruntea mea apoi în jos, acoperindu-mi şi descoperindu-mi privirea într-un joc ce-l distra poate pentru că nu ştiam cum să reacţionez. La început mă încruntasem, dar aproprierea lui mă făcea automat să mă simt diferit, iar abia după ce ieşisem din supermarket realizasem gestul lui. Îmi distrăsese atenţia de la orice aş fi avut în acel moment, de la griji sau dureri, cum credea el poate.

- Vrei nişte apă?

Căutase prin plasa plină, dar îl oprisem la timp, luându-l în braţe pentru prima dată. Mi-am mulat trupul peste spatele lui, apucându-i talia într-o îmbrăţişare cumpănită. Am auzit un sunet dur şi pleoscăit, realizând că îi scăpase plasa din mâini.

- Noroc că n-am cumpărat ouă...Ce-ţi veni?

I-am simţit trupul tremurând ciudat, şi fără a se întoarce, i-am văzut diagonala obrazului şi urechiile înroşite până la vârf.

- Mulţumesc. Uneori mă simt prea străin, de aceea locurile aglomerate îmi provoacă teamă.
- E amuzant să descopăr latura ta sensibilă.

L-am privit imediat cu indignare, deşi ştiam că o spune pentru a trece peste momentul ciudat. Mi-am luat mâinile de pe el, şi m-am aplecat să ridic plasa. Era vina mea în primul rând, iar Etienne încă rămăsese cu ochii fixaţi pe mine. Probabil încerca să-şi revină după îmbrăţişarea neprevăzută. Eu îmi doream deja un bis.

- Curajosule!

I-am zis în franceză, făcându-l să izbucnească în râs. S-a oprit repede, uitându-se la mine cu o doză de seriozitate mascată.

- Pentru asta ai să cari plasa mea.

Oricum pornisem lent înapoi spre casă în timpul discuţiei, aşa că nu se punea problema.

- Mă sperii foarte repede. De fapt, pe lângă asta cred că ce mă înspăimântă cel mai mult ar fi să aud noaptea, în timpul furtunii, crengile de copac lovind constant un geam.

- Asta mă duce cu gândul la un conac englezesc, precum cel din Thrushcross Grange*. Legat de ferestre însă, pe mine mă înspăimântă când se văd luminate de afară, iar înăuntru lumina face totul atât de clar, dar nici o umbră de om nu se zăreşte prin preajmă.

- La asta nu m-am gândit - a recunoscut uitându-se automat în jur, studiind clădirile înalte, chiar dacă eram în timpul zilei – sună macabru. Apoi, încercând să-şi stăpânească fiorul închipurii, mi-a reproşat bosumflat: - Acum o să mă gândesc la asta de fiecare dată, din cauza ta!

- Îmi cer scuze, dar mă simt mai bine acum că ţi-am spus asta.
- Da, ţi-ai mutat fobia în capul meu.
- Nu chiar, dar măcar de azi înainte o împărtăşim amândoi.
- Vorbeşti despre asta atât de galant. Mintea ta e ca un câine vagabond...

Şi stabileam de fiecare dată anumite repere zeflemitoare care să ne deosebească, detalii ce ne accentuau defectele forţându-ne să ne cunoaştem părţile pe care doream să le ascundem.

Etienne era amicul şi inamicul meu în discuţii, avea forţa vorbelor ce le susţinea sau contrazicea pe ale mele, încât era incitant în ambele ipostaze. Tăcut sau dialogând, revela dorinţa de cunoaştere, o sete de a afla mai multe despre mine, dar păstrându-şi mândria de a nu întreba pe şleau. Înţelegeam acţiunile lui, şi-l respectam mai mult, mă înamoram de el cu fiecare zi petrecută împreună.


Apartamentul în care locuia cu părinţii era la blocul vecin, deşi aproape, aveam încă reticenţa de a păşi acolo ştiind că acel loc conţine prezenţa lui în fiecare încăpere. Invidiam acei pereţi deja, căci erau martori muţi la fiecare schimbare din viaţa lui, înainte de mine.

- Suntem doar eu şi tata acasă. Nu te arăta prea vorbăreţ de faţă cu el, are impresia că majoritatea îl compătimesc, iar alţii îşi bat joc...
- Înţeleg.

I-am spus scurt, căci ajunsesem deja în faţa unei uşi din lemn deschis la culoare. O deschisese cu cheia de la gât, făcându-mă să zâmbesc la vederea sforii colorate ce o ţinea în strânsoare. Îmi amintea de copilăria mea, când de câteva ori păstrasem cheia la gât, dar tot de atâtea ori izbutisem să o pierd.

Şi de fiecare dată plângeam mai mult de necaz decât din părere de rău.
Nu ştiam că era o modă şi pe aici, detaliul acesta mă făcea fericit în sinea mea. Dar orice urmă de optimism îmi era strânsă într-un pumn de fier, ca o constrângere faţă de soartă, imediat ce dădusem ochii cu tatăl lui Etienne.

Omul slab, cu pielea atârnându-i pe braţele osoase ce cu siguranţă în gloria tinereţii sale fuseseră cărnoase şi cu muşchi, îşi împinsese singur scaunul cu rotile până în hol.

- Bună-ziua.

Auzind salutul scurt şi-a îndreptat capul spre mine întru-totul, căci până atunci mă studiase din profil. Nu puteam şti ce impresie îi fac, şi nici dacă acei ochi reci şi deziluzionaţi mai sunt în stare de emoţie, încât privirea mea s-a mutat repede către Etienne.

- E vecinul din blocul alăturat cu care fac lecţii de franceză.
- Salutare.

Bărbatul îmi răspunsese absent, zâmbind către fiul său, ridicând o mână decrepită mângâindu-i vârful capului cât acesta îi apucase braţele de la scaunul cu rotile, urnindu-l din loc. Semăna cu un tablou dezolant în care erau scufundaţi amândoi, fără ca prezenţa mea să intervină cu ceva.

- Măcar înţelege ce-i predai tu acolo, geniule?
- Tata, Felix la început, aşa că e simplu pentru amândoi.

I-am auzit discutând în franceză, cât au parcurs holul până într-o cameră de unde răzbătea o lumină gălbuie plăcută, dar bolnăvicioasă. Rămăsesem în loc, stingherit, fără drept de a interveni între ei; îmi găsisem preocupare în a privi prin casa cochet aranjată. La intrare aveau goblenuri înrămate pe pereţii în culori ţipătoare, un mov liliaceu, încât îmi amintea de verile când liliacul înflorea, cucerind cu acea mireasmă irezistibilă. Mobila era nouă, garderoba cu oglinzi de-a lungul dulapului şi rafturi speciale din metal pentru încălţăminte. Parchetul era la fel de nou, dând senzaţia de alunecare şi de oglindă prin modul în care suprafaţa îi lucea. Era pus în paralel, şi nu avea acea îmbinare diagonală precum parchetul vechi din apartamentul mamei.

În ciuda necazurilor, căminul lor îmi dădea senzaţia de siguranţă şi de familie, acel sentiment ce îmi era abstract. Etienne s-a întors după mine, evident la fel de stingherit ca şi mine. Probabil îi displăcea să-l văd având grijă de tatăl său invalid, sau să-l compătimesc.

- Camera mea e lângă bucătărie.

Mi-a arătat în dreapta, poftindu-mă spre a doua uşă de la intrare. Încăperea pe care o văzusem din balconul meu de atâtea ori, mi se păruse suficient de mare din locul din care privisem. Intrând înăuntru însă, îmi schimbam impresia.

Iar pereţii coloraţi în portocaliu nu ajutau deloc. Mobila era modestă, o masă de studiu, patul şi o bibliotecă combinată cu două dulapuri mici. Îmi plăceau însă obiectele cu care îşi decorase rafturile, candelabre de metal cu modele ondulate, unde avea lumânări albe, a căror ceară era topită pe alocuri trădând faptul că le aprindea uneori. Două bomboniere de opalin şi cristal a căror fineţe mă înspământa şi încânta în acelaşi timp, aveam impresia că entuziasmul privirii mele le-ar putea sparge. Îmi stăpâneam fascinaţia de a le atinge, preferând să mă aşez pe pat.

- Azi nu o să facem ceva greu.

Stabilise începutul, îndemnându-mă să fiu atent cât timp scotea o carte din biblioteca sa. Aşezându-se lângă mine pe pat, a evitat să mă lase să fiu primul care să o deschidă.

- Arthur Rimbaud.* Zori.

Şi apoi îmi recitase poezia de trei ori, ca şi cum ar fi fredonat-o, intonaţia sa păstrându-se aceeaşi de fiecare dată. Mă ducea virtuos spre aceeaşi cascadă dintre noi, căci nu mai era cascada din poezie acum că se juca cu pletele mele, recitând cu suflul său entuziasmat peste carnea mea încinsă.

La final, în loc de aplauze i-am prins încheietura mâinii stângi, sărutându-l apăsat. Gestul meu nu era şarmant fără un scop anume. Ştiam că poetul fusese împuşcat în acel loc într-un aces de gelozie al iubitului său. Etienne zâmbise înţelegător, apăsând palma peste mâna mea într-o mângâiere tandră, dar de scurtă durată. Se depărtase subtil pe marginea patului, strângându-şi genunchii sub bărbie.

- Ai înţeles ce ţi-am recitat? Toate cuvintele?
- Desigur. Poezia ta e pur întâmplătoare?
- Nu. E favorita mea, pentru că îmi plac zilele de vară turbate de verdele crud al sihlei. Într-un mod ciudat, simt poezia asta aproape, pentru că la fel ca autorul, mă visez adesea colindând branişti.

- Visele tale sunt aÅŸa liniÅŸtite ÅŸi simpliste. Te invidiez.
- De ce spui asta? Ale tale nu sunt liniÅŸtite?
- Aproape deloc, uneori uit ce visez. Uneori greşesc şi visez cu ochii deschişi şi nu e nimeni care să mă pedepsească pentru asta.
- Nu e nimic rău să visezi cu ochii deschişi!

Se întorsese spre mine, apăsând cu braţul drept pe cartea aflată sub mâna lui, pe pat. Patima ce o avea în ochi mă îndemna să fiu precaut şi să nu-l contrazic, aşa că am mormăit rezervat:

- Atâta timp cât visele se vor îndeplini. Multora le place să îşi înşele inima visând la lucruri imposibile.
- De-asta există noţiunea de vis, Felix. Unii îşi bazează întrega viaţa pe ceva ce realitatea nu le va putea vreodată dărui.

Cuvintele lui calme, dar intense mă îndemnau la tăcere, să contemplez situaţia cu sufletul, nu cu mintea. Etienne mă smulgea din blazarea cu care eram obişnuit, şi o umbră a răzvrătirii se arăta pe chipul meu înlemint. O descopeream ca pe un mister, ţinând-o ca pe o plăcere sadică şi egoistă, tot pentru mine. Dorinţa mea de a-l avea, mă devora pe dinăutru. Chiar dacă realitatea mea avea să fie doar un vis cu ochii deschişi.

Îmi recitase apoi „Memorie” şi „Simţire” , alegând poeziile cele mai scurte ale aceluiaşi autor. Din colţul său de pe pat, retras ca pentru sine, iar eu pe marginea opusă, ascultând cum vocea îi răsuna cu ecouri scurte în liniştea camerei. Mă îndemna la linişte, timpul părând a căpăta o lentoare somnolentă, făcându-mă să casc. Aproape că aţipisem când m-am trezit iar cu degetele lui prin păr, alintându-mi firele scurte în cercuri apăsate cu grijă.

- Te-am adormit.
- Încercam să mă visez „la poalele crângului”.
L-am minţit, făcându-l să zâmbească scurt, privindu-mă cu un soi de afecţiune mămoasă.

Se întinsese lângă mine, cu docilitatea sa trupească, căci nu-i simţisem mişcările decât după ce îşi făcuse de lucru prin pletele mele. Oare vulnerabilitatea mea faţă de el avea o limită? Nu mă gândeam să aflu vreodată, ci aveam să mă mulţumesc chiar şi cu mângâieri diafane, dar prea scurte. Îmi era teamă până şi a le descifra înţelesul.

- Crezi în dragoste, Felix?

Şi-a lăsat capul pe pieptul meu, şi cu siguranţă tresărirea mea fusese evidentă. Iar pulsul care devenea mai accelerat cu fiecare minut în care el tăcea, îmi dădea senzaţia de piept greu până la sufocare. L-aş fi rugat să se depărteze, dar eram preocupat să-mi stăpânesc bătăile inimii. Nu ştiam ce gândeşte Etienne, dar cu siguranţă trupul şi mintea mea se despărţiseră undeva la răscruce de drumuri.
Am înghiţit în sec, îngăimând frazele pentru a suna cât mai raţional.

- Este o chestiune de credinţă, cum începe şi întrebarea. Sunt mulţi care declară că-l slăvesc pe dumnezeu, dar păcătuiesc, dar totuşi, sunt numiţi credincioşi.
- Eu cred în dragoste. Ai face bine să crezi de asemenea.

Mi-a apăsat cu degetul pe piept în dreptul inimii, ca întotdeauna gestul lui îndemându-mă să uit de mine şi să fiu atent la el. Micimea obrajilor lui rotuji, şi pletele ce-i cădeau ondulat pe pieptul meu îl făceau să pară feciorelnic. Am închis zâmbitor ochii, ascultându-i îndemnul dulce de a dormi dacă îmi este somn, să visez ce vreau.
Şi în noaptea aceea, întors acasă, l-am visat împreună cu mine, colindând drumuri de pădure.

_________________

*Franprix este un supermarket din Paris, am impresia ca exact la cel din cartierul Marais a avut loc o spargere prin 2008-2009...dar nu mai gasesc articolul
*Thrushcross Grange - conacul descris de Emilie Bronte in cartea "La rascruce de vanturi"
*Arthur Rimbaud - poet francez ale carui poezii le puteti citi aici

#10
Buna din nou. Nu vei scapa de mine pana cand nu se termina ficul Ca de obicei, am citit acest capitol pe nerasulfate, of, si s-a terminat asa de repede. E cel mai lung de pana acum, dar mie mi se pare foarte scurt, pentru ca ma transpune in lumea descrisa atunci cand citesc.
Ce sa-ti spun? Cei doi incep sa-mi placa si mai mult decat la inceput, ii cunosc mai bine acum, datorita descrierii tale, si nu pot sa nu ma "indragostesc de ei". Ethienne e tipul sensibil, cu inima de sticla, pe care il indragesc enorm (imi plac tipii sensibil, deci, el e preferatul meu). Si Felix, de asemenea imi place, dar stilul lui e un pic diferit, as zice ca se completeaza cu Ethienne. Felix e tipul "seme", cel care e atras mai mult fizic de celalalt baiat, dar cu sentimente puternice, pe care cu greu le poate stapani.
A aparut un nou personaj, tatal lui Ethienne, si, dupa cum la-i descris, pare un om sobru si poate suparat pe viata, si asta din evidentul motiv ca e infirm.
Este totusi un lucru pe care nu l-am inteles, Felix l-a sarutat pe Ethienne, sau i-a sarutat incheietura mainii? , inclin sa cred ca este prima varianta, dar as vrea sa ma lamuresti daca poti :D.
Greseli nu am vazut deloc pana acum, una singura insa mi-a atras atentia si cred ca este singura existenta in fic, si oricum, e de tastare: "dumnezeu"=Dumnezeu.
Altceva, ce pot sa zic? nu am cuvinte, sunt fascinata de povestea asta si as citi-o la infinit daca as avea ocazia. Abia astept urmatorul capitol, mor de curiozitate.
Succes cu nextul si sper sa-l pui cat de repede poti. Kisu and bye




Utilizatori care citesc acest subiect:
4 Vizitator(i)