Je l’aime à mourir [+18] yaoi

[Aveqetura]

Fără să-mi fie teamă şi frică de cineva sau de ceea ce va urma după acest post al meu, îţi mărturisesc că îmi doresc să poţi muta ceea ce scrii undeva unde să pot să-ţi scriu : „Oau ! Ce frumos !” şi atât. La ora asta – 20,25 – sunt foarte obosită şi îmi storc neuronii în speranţa că pot găsi cuvinte logice care se înşiruiască una lângă alta, să aibă logică şi să umple trei rânduri complete !
După cum observi, n-am prea spus mare lucru până acum, dar ce aş putea eu să comentez când sunt obişuită cu stilul tău, cu felul în care scrii ? Mai nimic interesant. Ştii şi te asigur din nou că de la mine nu o să citeşti niciodată o jicnire sau o observaţie. Observaţiile sunt doar o închipuire. Nu există cuvântul observaţie în dicţionarul meu.
Lasând de-o parte bătutul câmpilor, când mai vii cu urmarea ?

[adyna_45]

Salutare! M-am gandit sa-ti zic si eu ceva. Am sa incep cu asta: Ador povestea ta!
Ei bine, e adevarat. E o idee foarte interesanta si imi place mult. Iti conturezi personajele foarte clar, desi nu sunt chiar usor de inteles. Ele insele sunt misterioase si interesante, ceea ce da un plus povestii. Imi mai place si ideea asta libera pe care zici tu ca o au francezii. E adevarat, la noi toata lumea are prejudecati, dar nu stiu cum e la francezi. Ar fi frumos sa fie asa.
Narezi bine, niciodata nu e plictisitor, iar descrierea e fix acolo unde trebuie. Dialogul nu e sec sau de umplutura si chiar ma ajuta sa inteleg modul de a gandi al personajelor.
Imi place ca Etinne e inocent si nu prea ai ador modul in care simplitatea lui il atrage [pe Felix. Ma intreb insa ce parere are Etinne despre Felix, fiindca aceasta a ramas un mister, desi am o vaga banuiala ca si el incepe sa simta ceva pentru Felix, deoarece este atat de rusinos si ii pune intrebari de genul "Crezi in dragoste?".
Am obervat ca ai cateva greseli de tastare, dar nu voi sta sa le insir pe toate acum. E oarecum normal, ar parea inuman sa nu faci nicio greseala... Am mai observat ca ai un vocabular destul de bogat, ceea ce este foarte bine.
Abia astept sa vad ce o sa se mai intample. Sunt atat de curioasa ca e aproape dureros!Cam atat am avut de zis. Iti urez succes si inspiratie. Astept cu nerabdare continuarea.
Ja ne! P.S. Daca ceva din postul meu te-a deranjat, PM si sterg.

[EvilManiac]

Multumesc, Adyna. Nu este nevoie sa modifici nimic la postul tau, chiar apreciez parerile sincere si iti multumesc pt reply. Well, cel putin din cate stiu eu francezii sunt mai deschisi in ceea ce priveste relatiile intre persoane de acelasi sex. In poveste toate relatarile despre personalitati franceze cu o astfel de orientare sunt reale. Poti verifica.
Ma bucur ca nu te plictisesc. Si da, ai inceput sa intuiesti ceva din tot ce s-a intamplat pana acum, in special in legatura cu Etienne.
Asa e, din graba mai fac si greseli de tastare. Culmea ca imi re-verific lucrarile dupa ce le scriu dar mereu imi scapa cate ceva =.=
Multumesc inca odata si te mai astept! Hugs!

Aveqetura, mersi mult pentru aprecieri. Nu iti face probleme pt reply-uri scurte, am intalnit fenomene si mai rele in ceea ce priveste 3 randuri. Acum am sa fur putin din timpul care il am si sa pun continuarea. Hugs!

Ashya :* ma bucur de prezenta ta, sa stii. Ai ghicit, Etienne este extrem de sensibil. O sa vezi pe parcurs. Da, e adevarat, Felix la inceput e atras de trupul lui Etienne, dorinta crescand treptat si facandu-l sa-l vrea mai mult de atat.
Atunci Felix l-a sarutat pe incheietura mainii. De ce asa? Am facut asociere cu poetul Arthur Rimbaud, care a fost ranit la incheietura mainii, cu un pistol de catre iubitul sau Paul Verlaine. Intr-un fel Felix ii transmite lui Etienne faptul ca stie la ce se refera, prin acel sarut secret. Multumesc and hugs!



Ploua cu găleata în duminica aceea, şi am coborât numai până în faţa blocului ca să-l chem pe Etienne sus la mine. Stabilisem să mergem iar în parc pentru studiu şi plimbare, rutina noastră obişnuită, dar azi natura ne schimbase planul. L-am găsit alergând spre intrare, ud leoarcă pe tricou, cât apucase să-l plouă.

- De ce nu ai luat o umbrelă?
- Nu am crezut că o să fiu scăldat de la o scară la alta.

Zâmbisem amândoi, amuzaţi de felul în care arăta, cu părul lipit de frunte, şuviţele arătând ca nişte fire nervoase şi hainele atărnând pe el ca pe un băţ încărnat. Oasele umerilor îi ieşeau plăcut în evidenţă, fără a-l face prea slab, ci îi conturau silueta delicat.

A urcat înaintea mea, dând pe spate bretonul care îl împiedica să vadă în faţă. Aspectul feţei i se schimba de fiecare dată când îşi elibera chipul de mangalul pletelor sale. Toată acea lumină ce o radia îi urca până-n irisul ochilor, împiedicându-mă să mă uit în altă parte decât fix la el. În acei ochi, baloane rotunde pline de turcoaz. Îmi imaginam apele caraibelor în aceeaşi culoare, atât de deschisă şi senină.

- Am ceva pe faţă ?

Observase clar modul meu de a-l fixa cât timp deschideam uşa de la intrare. Nu ştiu de ce o mai închisesem, pentru că înainte de a pleca ştiam că o să-i cer să vină la mine. Mă bulversa cu totul, dar era o senzaţie atât de plăcută să-l ştiu aproape încât aş fi preferat să uit de mine, însă, să-l am alături.

- Nu. Mă gândeam că va trebui să te usuci repede, ca să nu răceşti.
Nu minţeam, şi primul lucru care l-am făcut odată intraţi în casă a fost să-l duc în cameră şi să-i dau un prosop.

- E păcat că s-a pus ploaia. Vroiam să-ţi arăt locul unde se presupune că s-ar fi sinucis un om ca Javert*.

Am râs amuzat, apropriindu-mă am luat prosopul pentru a-l usca chiar eu. Îmi plăcea mult această latură a lui, cea care îmi împărtăşea patima pentru acele timpuri pierdute, poate el resimţindu-le mai mult decât eu, pentru că îl legau de propria ţară. Eu eram doar un impostor visând la viaţa altora cu o admiraţie oarbă.

- Şi crezi că au însemnat locul la malul Senei?
- Cu siguranţă! Nu e bârfă, mi-a zis tata despre asta.

I-am cedat, entuziasmul lui împiedicându-mă să-l contrazic şi m-am concentrat să-i frec scalpul cu mişcări molatice, alintându-l. Prosopul era proaspăt spălat, însă mirosul care îmi pătrundea simţurile nu era acelaşi cu un balsam de rufe. Avea izul mai profund, făcându-mă să-l las jos, să inhalez mirosul părului său.

- Îţi miroase capul a căpşuni.
- E de la săpunul meu.

Şi-a ridicat o şuviţă încurcată, mirosind-o singur, cu o privire între curios şi gânditor.

- E luat special de la un magazin cu săpunuri făcute manual. Asta pentru că-s cele mai ieftine.

Nu reuşeam să mi-l imaginez pe Etienne decât ridicând ce ar fi purtat, haină, parfum sau orice, la un rang inaccesibil mie. Avea ceva distinct, un aer sofisticat ce-mi stârnea fascinaţia.

- Ia stai să-ţi arăt ceva!

Am fugit în baie, căutând printre ligheanele unde ştiam că mama spală uneori. Luând o bucată de săpun dintr-o pungă legată cu aţă, m-am întors lângă el.

- Ce e ăsta?
- Săpun de casă, tradiţional, de la noi.

I-am spus zâmbind, căci pentru prima dată îi arătam ceva ce mă lega de ţara mea. L-am lăsat să-l inspecteze în linişte, ţinându-l în mâna dreaptă cu o strângere atentă.
Uşile de la balcon erau închise, şi mersese în dreptul ferestrei cu ochii aţintiţi în ocrul săpunului.

- Pute!

A râs imediat ce l-a mirosit, strâmbând din nas.

- Normal că pute. E făcut din untură de porc şi sodă caustică.

I-am explicat şi s-a uitat la mine cu o expresie schimbată. Aveam senzaţia că îmi disipă gândurile, deşi stătea în loc determinat de ceva să mă privească atât de intens.

- Vrei să mă speli cu el pe cap?

Vocea lui devenise mai joasă pe cât teminase întrebarea, aproape de şoaptă, ca şi cum o teamă i-ar fi retezat-o. Gândindu-se că aveam să-l refuz probabil. Dar în stadiul în care inima mea spera pentru el, nu aveam de gând decât să accept orice cerea de la mine. L-am prins de mână, conducându-l spre baie.

- Să nu te plângi că-ţi miroase părul urât după.
- N-am să mă plâng de nimic.

Ştiam că prin asta se simte mai apropriat de mine, la fel cum mă apropriam eu de el. Deşi poate aproprierile noastre erau diferite, însă contau în esenţa lor la fel de mult. Nu vroiam sufletul meu decât atât de aproape de al său.

Îl aşezasem pe un scaun, lângă chiuvetă şi potrivisem împreună apa caldă de la duş. O lăsasem să-i curgă în jos pe părul deja umed, dar care devenea limpede sub jetul de apă.

- EÅŸti foarte concentrat.

A remarcat cu un aer vigilent, uitându-se către mine printre ochii întredeschişi căci începusem să-i săpunesc pletele.

- Nu vreau să-ţi intre spumă în ochi. O să usture.

Şi i-am sărutat fruntea deschisă, obrajii lui schimbându-şi nuanţa rozalie într-un purpuriu plăcut. Deşi nu era în intenţia mea să-l intimidez, uneori nu îmi gândeam gesturile, şi acţionam sub impulsul sentimentelor ce le cultivasem. Pe lângă mama, era a doua persoană importantă din viaţa mea, căruia îi puteam împărtăşi orice.
Dar încă nu şi faptul că mă îndrăgostisem de el până peste cap.

- După asta îmi dai voie să te spăl eu.

A murmurat uitându-se în sus către mine căci în acel moment îl limpezeam şi eram pe jumătate atent la ce zicea. Însă în clipa următoare îmi captivase toată atenţia făcându-mă aproape să-mi alunece mâinile pe marginea chiuvetei. Scăpasem duşul din mână. Încercuise talia mea cu picioarele lui, îndoindu-le intenţionat la genunchi pentru a-mi împiedica o eventuală retragere. Mă uimea îndemânarea lui de a se ţine în aceeaşi poziţie cât timp mă smucisem doar odată, căci fierbânţeala ce o simţeam curgându-mi prin vene parcă îmi fixase corpul în acel loc.

Jetul de apă ţâşnea de jos, de unde scăpasem duşul, exact peste noi doi, şi buzele noastre erau atât de aproape că-i simţeam suflarea întretăiată. Nu reuşisem să-mi stăpânesc pasiunea, dar nu-i atinsesem buzele, ci obrazul, suspinând frustrat pentru lipsa mea de curaj.

- Suntem leoarcă amândoi acum.
- Aha.

Aprobarea lui venise cu jumătate de gură, transmiţându-mi un tremur senzual fără să vrea. Îmi permisese să mă depărtez, dar nu îşi uitase intenţia, şi râzând prinsese primul capul de la duş de jos, îndreptându-l direct spre mine.

- Am să te spăl, chiar dacă nu vrei!

Ameninţase, ridicându-l spre părul meu scurt, deşi apa curgea şi pe hainele mele în jos, făcându-mă să mă simt incomodat, dar nu suficient cât să scap de ele de faţă cu el. Îmi era teamă că trupul meu m-ar fi dat de gol.

- O să răcim, nebunule!
- Şi ce dacă! N-am terminat!

L-am lăsat să mă spele pe cap cu acelaşi săpun, de data asta în mijlocul băii, în ciuda apei care se adunase pe cimentul rece, dar care se scursese la canalizare. Urmele ude erau singurele rămase când terminasem cu totul, căci Etienne insistase să curăţăm înainte de a ne întoarce în cameră şi să ne ştergem trupurile ude.

- Am să-ţi aduc haine de schimb.

I-am zis lăsându-l singur pentru a se şterge şi pentru a-mi tempera nervozitatea. Aveam o teamă inexplicabilă acum, de acea apropriere dintre noi. Întrebări care mă măcinau, dar dorinţa mea le spulbera imediat. Nu ştiam ce ar fi gândit dacă ne-am fi despuiat amândoi acolo pentru a ne schimba. Şi gândul meu nu era la faptul că Etienne gândea diferit faţă de mine, căci mă lămurisem faţă de el; ci era la faptul că mă va percepe diferit ca persoană.

Vroiam ca pasiunea mea să nu treacă încă pragul decenţei. Nu într-un mod atât de brusc, nu fără să-i spun că-l vreau cu totul – trup şi suflet.
Eu eram deja schimbat când i le-am adus în baie, încă nu apucasem să găsesc un tricou potrivit, dar lui îi găsisem nişte pantaloni de trening care i-ar fi venit. Nu adusesem prea multe haine de acasă, aşa că ori aceia, ori nimic. Cu siguranţă nu i-aş fi dat ceva de a-l mamei.

- Nu se mai vede că ne-am jucat cu apa.

Mi-a spus vesel de cum am intrat, examinând pantalonii de trening şi tricoul pe care i-l adusesem.

- Sper să îţi vină. Probabil vor fi mai lungi, dar îi răsuceşti jos.

I-am indicat, ieşind din baie pentru a-l lăsase să se schimbe. A venit în cameră cu tricoul în mână, îmbrăcat doar în pantaloni. L-am privit amuzat.

- Nu râde, nici tu nu l-ai luat pe tine.
- Încep să cred că mă imiţi. Vrei să înveţi ceva de la mine prin asta?

Tachinarea mea nu rămăsese fără răspuns. Se aşezase pe patul meu, dând pătura la o parte şi aşezându-se exact pe locul gol unde perna lipsea pentru că nimeni nu dormea acolo. Trăsese spre el perna mea pentru a-şi sprijini capul şi clipind somnoros îmi răspunsese:

- Nu să învăţ de la tine, ci despre tine.
- Ţi-e somn.

M-am apropriat de el, de partea celaltă a patului, palpându-i scalpul încă umed cu degetele, aranjându-i părul cât mai răsfirat pentru a se usca repede. În cameră era suficient de cald, cât să nu răcească.

- Îmi este somn de fiecare dată când fac baie sau duş. Zâmbise, căscând leneş. – Hai să dormim.

Îndemnul lui nu mă lăsase indiferent, căci eram un profitor de acum. Îl prinsesem în braţele mele, şi îl cuibărisem sub bărbia mea, simţindu-i părul umed ca pe o pătură care să-mi răcorească obrajii înfierbântaţi datorită aproprierii.

- Ai să te visezi undeva frumos?

M-a întrebat prinzându-mi spatele cu braţul, într-o îmbrăţişare comodă.

- Privind pe malul Senei, chipurile noastre cum s-ar reflecta în apă.
- Sub clar de lună...

Adăugase chicotind şi dăruindu-mi primul lui pupic, cât ridicase buzele lăsându-le să apese pe bărbia mea. Fără a mă putea abţine l-am strâns puternic în braţe, lăsându-l să-şi aşeze un picior peste ale mele pentru a fi confortabil. Adormise aproape imediat, respiraţia lui căzând peste gâtul meu ca o flamă fierbinte ce-mi încălzea inima în continuare.

Trăsesem jaluzelele la geamuri şi lumina abia răzbătea pe cutele păturii sub care ne aflam amândoi. Cu o singură rază multe umbre prindeau forme.
Încă mai ploua afară.

___________
*Javert - Inspectorul de politie din Mizerabilii, roman de Victor Hugo

[Hetalia]

Buna din nou. Imi cer scuze ca am venit asa tarziu, dar, din nou, am avut o problema cu netu' :(.
Am citit capitolul asta si m-a lasat masca, deja au trecut la tandreturi ceva mai, hmm, nu chiar intime, dar aproape intime. Ceva imi spune ca in curand se vor saruta, of, si abia astept momentul ala. Pe Ethiene am inceput sa-l indragesc si mai mult, stia ca sapunul acela de casa "pute" si totusi s-a spalat cu el de dragul lui Felix. Ca o precizare, am avuzit ca sapunul de casa face parul frumos . Sa revenim la fic, e de-a dreptul, nu stiu, nu mai am cuvinte, a fost superb cum au adormit amandoi imbratisati la final, e atat de romantic. Ce sa mai zic, nu mai stiu, e superrrrb, abia astept continuarea and I hope ca o vei pune cat poti tu de repede. Succes in continuare, kisu

[EvilManiac]

Multumesc Ashya! Intuitia ta e destul de buna,in legatura cu sarutatul...esti pe aproape. Da, sapunul ala rezista. Eu inca mai am o bucata mare care e pe undeva prin beci, lasata acolo de ani buni...Sanks and kissu :*



Aşa ne-a găsit mama când a venit acasă, amândoi îmbrăţişaţi, dormind fără a avea vreo altă grijă pe pământ. Nu ştiu de cât timp venise, sau de cât timp se afla în camera mea uitându-se lung la noi doi. Am auzit sunetele ca prin somn, apăsarea pe clanţă, paşii grei pe parchet care s-au oprit brusc, apoi acea linişte ce trădează şi mai rău prezenţa cuiva.

Când am deschis ochii, clipind ceaţa din ei, am văzut-o că îmi face semn să mă dau jos din pat şi să o urmez. M-am frecat la pleoape cu mâna dreaptă, încercând să-l împing lent pe Etienne de pe braţul meu stâng. Am izbutit să îndeplinesc toată sarcina fără a-l trezi. Mi-ar fi plăcut să doarmă cât mai mult în patul meu, ca tot aşternutul şi pătura să-i absoarbă mirosul dulce şi să-l ţină impregnat acolo.

Am profitat de somnul lui profund, planând cu buzele mele peste obrazul trandafiriu, inhalând mirosul, tenta ce o emana fără să ştie. L-am sărutat închizând ochii, imaginându-mi acel chip în lumina soarelui, surâzându-mi doar mie.

De teamă să nu-mi simtă căldura prea aproape, m-am retras oftând. Nu cred că eram aşa de ameţit după somn, cât după ce-i furasem acel sărut, fie el chiar şi pe obraz. Ţin minte că se spunea despre săruturi că cele mai dulci sunt cele furate. Tindeam să cred asta, căci inima îmi bătea cu repeziciune şi încă mai simţeam pe buze moliciunea şi fineţea acelui obraz.

Ridicându-mă de pe pat, am ieşit din cameră tiptil, să nu-l trezesc. Mama mă aştepta în bucătărie, păstrând parcă aceeaşi linişte ce-mi umplea inima de un sentiment cald. Atât de cald că mă temeam că va fi frânt sau întrerupt. Intrând în încăperea unde o găseam, mi-am dat seama că ştie...

Înghiţind în sec, am lăsat capul în jos. Uitasem să iau un tricou pe mine, şi aveam partea de sus a trupului dezgolită. Mă roşisem, fără a şti ce să-i spun.

În astfel de momente mama era cea mai cumpătată. Niciodată nu se enerva, niciodată nu ridica vocea, şi nici nu se panica. Eu mă făcusem mic, în gândul meu. Cât mai mic, poate nu avea să mă întrebe acum, poate nu avea să mă întrebe niciodată.

- Aţi mâncat?

A întrebat stând în dreptul mesei, cu mâinile în şold, privindu-mă ca pe o stofă transparentă de-a ei, la care ştia clar unde să facă îmbinările şi cum ar trebui croite tivurile.

- Nu...n-am apucat.

Izbutisem să nu mă bâlbâi datorită emoţiei, şi încă stăteam acolo nemişcat, ca un iepure în bătaia puştii. Nici măcar nu mă acoperisem cu mâinile, şi pielea mi se făcuse de găină.

- Stai jos să mănânci ceva, am pus la încălzit ciorba de ieri.

În acel moment aş fi ascultat orice îmi zicea. Mi-era teamă de supărarea ei, şi îmi trecea prin cap că voi fi certat până la urmă. Îmi părea rău, n-aş fi ştiut cum să o împac. Stând pe scaunul de lemn parcă aş fi stat pe unul electric, aşteptând şocul final.

- Te înţelegi bine cu Etienne...
- Da, azi a plouat, şi de aceea a venit pe la mine. Am adormit după lecţii...
- Bine. Am să-i pun şi lui o farfurie. După ce vorbim, îl trezeşti.

Mă apucase un tremurat teribil, de parc-ar fi nins la noi în casă. Faţă de ea nu ştiam să păstrez nici un secret, oricâtă neplăcere m-ar fi aşteptat. Dorinţa mea ca măcar mama să ştie adevărul, chiar dacă urmările ar fi fost triste, îmi făceau inima să bată mai liniştită. Într-un fel deşi vroiam să ascund sentimentele mele, pe de altă parte, odată scăpate faţă de cineva, m-am simţit uşor eliberat.

- Cred că m-am îndrăgostit de el.

I-am spus, aşteptându-mă la un şiroi de cuvinte dezaprobatoare, poate chiar mai rău. Încercasem să-i evit privirea în acele clipe, dar mama mă fixase cu aşa insistenţă că n-am putut să-mi ascund faţa.

- Eşti sigur de asta Felix? Mi s-a părut ciudat să vin acasă şi să te găsesc cu el în pat...

A oftat lung, scărpinându-şi cocul strâns, acel coc frumos care parcă îi ieşea întotdeauna la fel. Avea un dar ciudat de a-şi aranja părut cât mai cochet posibil de fiecare dată.

Iar mie îmi venea să plâng. Dintr-o dată eram trist, dispoziţia mea se schimbase, şi mă gândeam la Etienne, care dormea liniştit în patul meu fără să ştie frământările mele.

- Sunt sigur.

Am dat din cap cu putere, închizând ochii căci mă apucase plânsul fără să vreau. Mi-era frică să nu fiu despărţit de el. Să nu mă trimită înapoi acasă, ori să mă alunge. Nu mai ştiam ce să cred.

- Atunci de ce plângi?

A oprit focul de la aragaz, unde pusese oala de ciorbă la încălzit şi cât apucasem să clipesc lacrimi proaspete care să curgă în jos pe obrajii mei, m-a prins strâns în braţe.

- Nu vreau să te superi.

Eram ca o legumă, incapabil de alte mişcări decât cele mecanice, ştergându-mi ochii pentru a-i putea vedea expresia între amuzată şi îngrijorată, şi a-mi şterge mucii în palmă. Un prost-crescut...

- Am făcut un copil aşa tont! Cum aş putea să mă supăr vreodată pe tine pentru că te-ai îndrăgostit? Indiferent de cine...

M-a pupat pe frunte, până când eu mă redresam din starea de reverie ce mi-o insuflase cu acele cuvinte calde. O priveam cu ochii cât cepele, încă neîncrezător că îmi acceptase sentimentele aşa uşor.

- Etienne ÅŸtie?
- Nu ştie...Mi-e frică să îi spun totul dintr-o dată. Aştept să mai treacă ceva timp, să ne cunoaştem mai bine.
- Eşti aşa simpatic atunci când vorbeşti despre el. Nu te-am văzut niciodată atât de serios.
- Mulţumesc!

Nu mai aveam lacrimi în ochi pentru că mi-era teamă, ci de fericire. Le-am pitit băgându-mi capul la pieptul ei, strângând-o cu drag cât mă mângâia pe cap. În acel moment i-aş fi ridicat statuie, simţeam o imensă gratitudine faţă de ea.

- Voi fi la fel de fericită cu un fiu, sau cu doi.
- Dacă mai vorbeşti mult te umplu de muci...

A chicotit văzându-mă atât de sensibil în acele clipe. Nu mai plânsesem din copilărie, nu storsesem vreo lacrimă nici când mama plecase în Franţa. Acum o făceam pentru Etienne, ultima dată plânsesem după tata...

În seara aceea atmosfera de la cină fusese plină de entuziasm, molipsindu-l chiar şi pe Etienne, care abia îşi revenise după acel somn lung. Vorbeam pentru prima oară în franceză, cu amândoi, accentul meu ciudat trădându-mă adesea, dar brunetul ne ţinea isonul la fiecare glumă, nepăsându-i de modul în care îmi sunau cuvintele.

Văzându-i pe amândoi cu mine la masă, conversând, împărţind păreri scurte sau mici acorduri tacite, simţeam o ciudată împlinire, chiar dacă încă nu eram iubiţi, ci doar amici. Timpul avea să schimbe relaţia dintre noi, şi eram dispus să aştept oricât.
Pentru Etienne aş fi făcut orice!



În miez de iulie, încercând să scăpăm de zăpuşeala verii am luat din gara Saint Lazare trenul până la Argenteuil, cu bilete dus – întors. Cu Batobus-ul* nu se putea ajunge până acolo căci avea traseu turistic, deşi aş fi preferat deplasarea pe apă.

Umezeala şi aspectul Senei în mijlocul lunii cuptor erau atrăgătoare, în ciuda razelor soarelui ce se reflectau orbitor în oglinda apei, pe sub acele sclipiri se putea observa albastrul calm al râului. Hotărâsem să mergem în Argenteuil pentru că vroiam un loc cu iarbă arsă de soare, cu maci, şi un loc pe care să nu-l împărţim cu nimeni. Etienne nu ştia motivul meu, avea impresia că mergeam acolo pentru că Monet pictase faimoasele lui tablouri în Argenteuil.

Nu mă intimidase deloc structura de metal a podului, ba chiar începeam să savurez aspectul acesta specific francez, ce se lega de Eiffel. O mulţime de bărci colorate, cu pânze albe erau răspândite pe suprafaţa potolită a râului, într-o puritate vetustă, de parcă cineva le-ar fi uitat acolo. Dacă n-ar fi fost sumedenia de clădiri ridicate care înăspreau aspectul oraşului înoit, lăsându-l în urmă pe cel vechi, rămas imortalizat în sute de tablouri, ar fi fost ca o întoarcere în timp.

Nu ştiam unde urma să găsim un loc ferit, o margine de poiană prin toată arhitectura sufocantă. Îmi imaginam deja că pe câmpul de maci al lui Monet ar fi zăcut o vilă de toată frumuseţea. În Romania erau posibile toate astea, de ce n-ar fi fost şi în altă parte?

Nu mare mi-a fost mirarea să aflu că pe poteca unde se plimbau cu câteva secole în urmă dame cu umbrele care să le ferească de soare, ţinând de cot domni eleganţi cu joben, acum se afla o mare autostradă. Mă desumflasem total, malul Senei nu mai arăta deloc a mal unde te poţi aşeza jos undeva şi privi imensitatea aceea de apă curgătoare.

Cu ghidul turistic în mână, pe care îl cumpărasem de la un chioşc din aproprierea gării, Etienne părea mai mâhnit decât eram eu.

- Scuze. Nu am avut ocazia să călătoresc des, nici măcar în afara oraşului. N-am ştiut că vei fi aşa dezamăgit.

I-am tras ghidul din mână, răsfoindu-l cu atenţie. Trebuia să mai fie şi un alt loc potrivit pentru noi. Vroiam de asemenea să-mi ascund cumva starea afectivă, până nu o luam razna. Nu ştiusem până atunci că Etienne nu călătorise, iar invitaţia mea o acceptase automat, parcă ar fi venit de la sine. Eram copleşit de încredrea pe care mi-o acorda, cu atât mai mult cât vroiam să nu-l dezamăgesc, cu orice preţ.

- Eu zic să mergem la doc, e aproape de noi şi probabil vom găsi un locşor în aproprierea apei unde gălăgia şi aglomeraţia să lipsească.

A fost de acord imediat.
Străzile mici şi arhitectura veche îmi aminteau de oraşele medievale din ţara mea, dar aerul şi oamenii erau atât de diferiţi. Un oraş mic la ei să aibă aspectul unui oraş mare de la noi. Atât de simplă era diferenţa.

Docul era amenajat cu o plajă mică dar încăpătoare, desigur tot în aproprierea autostrăzii care făcea intrarea în Argenteuil. Un teren sterp, lipseau din rod buchetele de crini albaştrii, cu panglicile lor colorate împletite printre tufe de struguri sălbatici sau insulele de flori colorate ce-şi făceau loc pe malurile de apă secate. Nimic nu mai semăna cu ce ştiusem, şi totuşi mă simţeam liber şi lipsit de griji.

Uneori lucrurilor neimportante pe care le auzim nu le dăm crezare pe moment. Mi se spusese de atâtea ori, însă acum realizam cât de importantă e persoana potrivită într-o călătorie şi încadrând totul în ecuaţia drumeţiei. Probabil plăcerea e direct proporţională cu compania pe care o ai.

Ettiene scăpase rucsacul care îl luase, aruncându-mi-l în braţe cu avânt, ca apoi să se descalţe şi într-un suflet să alerge spre malul apei. Avea sandale cu arici, şi le făcuse pierdute prin nisip, în graba de a se răcori. Mă lăsase în urmă precum acele încălţări ce-i protejaseră picioarele până atunci, şi după ce le culesesem din locuri separate le aşezasem supărător de bine lângă rucsac.

Eram gelos pe nişte bucăţi flauşate de încălţăminte, dacă nu i-ar mai fi folosit le-aş fi luat cu mine acasă, să le am ca suvenir. Oftasem aşezându-mă pe nisip, privindu-l cât îşi sufleca marginile la pantalnoi să-şi dea cu apă pe gambe în sus. Puteam trece drept pervers, azi vroiam să-i iau sandalele, mâine probabil un articol neînsemnat de îmbrăcăminte şi aşa aveam să ajung la lenjeria intimă.

- Nu vii şi tu în apă?

Strigase alergând intenţionat ca stropii să-i ude pielea picioarelor. M-am ridicat, pentru a-i răspunde la chemare prin fapte. Descălţându-mă l-am urmat în apă, şi încă de la primul pas mă împroşcase cu apă făcând un val de stropi exact peste hainele mele. A râs ştiind că urma să ne hârjonim ca doi idioţi în râu. Singura lui scuză fusese că era prea cald, şi poate aveam nevoie de ceva răcoritor, cât îl apucasem în braţe ameninţându-l că-l arunc cu totul în râu.

Aveam avantajul de a fi mai înalt, şi ţinându-i trupul aproape de mine nici măcar nu-mi dădeam seama că ar cântări altceva decât sentimente pure şi dragostea lui libertină toate înveşmântate cu o frumuseţe captivantă. Nu mă ardea soarele cum simţeam că mă arde aproprierea lui Etienne. L-am lăsat din braţe, ascunzându-mi atracţia în râsete amuzate pe seama sperieturii lui. Ne calmasem însă destul de repede, şi îmi ridicasem pantalonii pentru a intra în apă mai sus de glezne.

- Ştiam eu că argintul apei va ţine departe auriul razelor solare.

Nu mă miram să-i văd pantalonii aşa uzi, deşi ridica din când în când de ei în sus, apa îmbibându-se în materialul de blug. Nici tricoul de pe el nu arăta mai bine, i se lipise de abdomen, jilav şi în degrade.

- E puţină lume aici, dar suficient cât să ştiu că nu e un loc unde să înoţi.

Mă gândeam la acelaşi lucru cât ne uitam în largul apei. Încă nu-mi venea să cred că pe acolo Monet îşi trecuse poate la fel, gleznele picioarelor, răcorindu-se în verile caniculare. Şi de asemenea nu-mi venea să cred că am şansa de a avea pe cineva lângă mine cu care să-mi împart bucuria. Poate fără a o împărtăşi vocal, ca pe o manifestare liberă, căci unele lucruri aveam egoismul de a le păstra pentru mine, dar ca stare, eram bucuros să fiu cu Etienne acolo.

Depărtându-se spre mal, am tresărit auzindu-l fredonând scurt un cântec, cu vocea plină de voioşie:

*Nu pleca fără mine, lasă-mă să supravieţuiesc
Tu care zbori spre alte vieţi, lasă-mă să trăiesc
Cea mai frumoasă aventură, cele mai frumoase călătorii
Care mă vor duce într-o zi spre aştri, planete ale iubirii.

Era straniu cum uneori mă făcea să stau ca o stană de piatră, şi să-l văd altfel decât credeam până acum. Iar şi iar adăuga câte un aspect nou, ce-mi făceau ochii să lăcrimeze deşi eram tentat să dau vina pe soare. Iubindu-mă doar ca amic, şi aveam să fiu cel mai mulţumit om de pe pământ să stau în preajma lui. Îmi ucidea egoismul, uitam ce înseamnă să fii fiinţă dominată de propriul interes. Nu mă mai interesa nimic decât el şi existenţa lui ce părea desprinsă din cărţi.

- Nu ştiam că poţi cânta.
- E ca o aiureală ca sub duş mai dergabă. Un moft al meu. Când mă ia cu chef cânt ce ştiu. Să nu-ţi imaginezi că am un repertoriu larg sau original!

I-am zâmbit amuzat dând să mă aşez jos, dar m-a oprit repede, într-o repeţiţie franţuzească. L-am văzut că scoate din rucsac o pătură, şi fără a întreba cum de se gândise, am ajutat să o întindă.

- N-ar trebui să îţi spun asta, dar mama ta a pregătit totul.
- Ce anume?

N-a zis nimic, doar a scos de acolo câteva vase de plastic cu capac în care erau prăjituri. Nu îmi venea să cred că mama mersese atât de departe încât să-l implice pe Etienne în a-mi face mofturile.

- I-am povestit că îţi place mult aici, şi ne-am gândit la un picnic, ca pe vremuri. Nu te enerva! A adăugat subit, văzând că mă schimbasem deja la faţă, trecând prin stări de la jenă, la supărare şi înapoi la ruşinare – E vina mea, am fost entuziasmat încât i-am spus despre locurile acestea. Şi automat ne-a venit ideea de picnic pe malul apei.

Am tăcut o vreme, reflectând asupra reacţiei mele. Într-un fel Etienne nu o făcea cu intenţii rele, nu aveam nici un dubiu despre asta. Iar actul său în sine, era măgulitor, poate măgulitor până la ruşinare. Eram bucuros să am parte de atenţia sa.

- Obişnuiam înainte când trăia tata să mergem la grătare pe malul unui râu din aproprierea oraşului nostru. Uneori mă lua cu el la pescuit.
- Îţi place să pescuieşti?

M-a întrebat deschizând cutiile, îndemnându-mă să mănânc odată cu el. Şi parcă foamea se înteţea pe cât de mult vorbeam, fără a băga de seamă că momentul acela ciudat dispăruse ca prin minune. Etienne avea mici trucuri, un magician sentimental ce-mi purta inima pe sub mânecă.

Nu îmi plăcea pescuitul. Nu aveam răbdarea de a ţine un băţ în mână, care să aibă în capăt o sforicică şi un ac, oricât de sofisticate ar fi devenit ele la ora actuală. Lansete cu mulinete, fire de nailon sau plute care să atragă tipuri felurite de peşti. Pentru mine totul depindea de peşte, nicidecum de pescar. Măcar ideile mele îl amuzau pe Etienne.

- Deci o să ştergem pescuitul din activităţi pe viitor.
- Ţie ce îţi plăcea când erai mic?
- Obişnuiam să fac buchete de flori, înainte. Ajutam mamei, pentru că lucra la o florărie.
- Eu n-aş putea să ajut pe mama să coase. Cred că aş face harcea-parcea orice material.
- Cu siguranţă e ceva care îţi place să faci!

Sau cineva. Mă trecea un gând pervers, privindu-i picioarele dezgolite de la genunchi în jos. Nisipul le dădea un aspect şi mai fin, cu particule ce prindeau razele când Etienne se mişca. Cu siguranţă nu le-aş fi confundat cu gambele feminine, căci aveau fire rare de păr pe ele, şi laba piciorului era una cu articulaţii pronunţate. Însă mă minunam şi de acele detalii care-i complementau trupul, fără a-mi crea repulsie. Era sigur că dacă aş fi văzut un tip oarecare în aceeaşi situaţie, lângă mine, nu m-aş fi simţit atras de el. Acel ceva îi aparţinea doar lui Etienne.

- Să călătoresc pe un vapor.
- Un Titanic?
- Åži un Titanic.

Am râs amândoi deodată, într-un sincron satisfăcător precum ziua aceea. Sătui după o masă ce ne domolise foamea şi puţin epuizaţi de hârjoneală, amândoi ne-am întins pe pătură cuprinşi de somnolenţa aceea motănească.
Puţin aveam să ştiu că peste câteva minute, micul nostru rai avea să se transforme în iad.

- Şi eu vreau să călătoresc. Azi m-am simţit straniu să merg departe de casă pentru prima oară. Dar cu tine, am uitat că sunt la distanţă.
Mi-a spus timid, jucându-se cu fire de nisp ce pătrundeau prin suprafaţa păturii, unde îmbinările se subţiaseră de la statul pe ea.

- La fel şi eu. Sunt un străin, dar am început să mă simt ca acasă.
- Sunt sigur că ţi-e puţin dor de casă.

Atingându-mi umărul, m-a făcut să-l privesc, dar se aşteptase să dea ochii cu o persoană care să recunoască asta. Nu.

- Nu mi-e dor deloc. Acolo nu era locul meu...Sunt bine aici, aici eÅŸti tu, aici e mama.
Îmi părea rău pentru bunica mea, dar avea să se descurce şi fără noi.

- De unde vii tu?

Şoptise privindu-mă atent, o întrebare ca pentru el înşuşi, care să o sustragă din umbrele ce le gonea cu mâna de pe obrazul meu. Nu era clipa să afle, şi intuise singur toate astea.
Aplecat uşor peste mine, încercam să-mi dau seama de intenţiile lui. Cu siguranţă vroia să-mi vorbească de ceva serios, dar nu mai apucase.

Un strigăt de ajutor ne spulberase reveria. Ne-am ridicat privind zăpăciţi în încercarea de a localiza acel strigăt. Încă odată se auzise şi am pornit amândoi înspre locul unde plaja se îngusta. Alergând într-un suflet, Etienne mai grăbit decât mine, eu preocupat să nu i se întâmple şi lui ceva, am zărit o minge colorată purtată în larg de apele râului.
Mai încolo de asta, unde câteva buruieni se încurcau la mal, era o femeie ce alerga disperată în toate părţile.

- Ajutor!! Cariné!

Fetiţa ei intrase în apă după minge şi fusese luată de curenţi. Zărisem imediat capul ei, şi Etienne la primul impuls, se pregătise să intre în apă.

- Ştii să înoţi?

L-am oprit văzându-l la fel de disperat ca femeia de lângă noi, pe care o apucase plânsul. A dat din cap că nu, şi l-am tras de mână departe de mal. Asta îmi lipsea, să mă întorc fără el acasă, căci m-aş fi aruncat în apă la rândul meu. I-am spus femeii să nu se mişte de acolo, trebuia să găsim o altă cale. Eram şi aşa suficient de incapabili.

- Ce faci?!
- Mergem să anunţăm pe cineva de la doc. Trebuie să fie acolo o persoană care se ocupă cu bărcile!

Nu i-am dat timp să îmi răspundă şi zărind primul om în apropriere, i-am spus să cheme ajutor. Noroc că avea un telefon mobil şi chemase ambulanţa.
În curând alţi oameni ni se alăturaseră. Dar mi-am dat seama că era prea târziu...

Căutările fetiţei începeau să dureze prea mult, cât toţi stăteam cu suflarea în gât, pe mal, neputiincioşi şi neînsemnaţi. Femeia plângea încă în hohote, cuvintele pe care încerca să le îngaime deveneau de neînţeles. Doar numele fetiţei se auzea din când în când, odată cu acele suspine, şi l-am simţit pe Etienne tremurând. Bănuia la fel ca şi mine că totul era în zadar.

Când l-am luat în braţe, strângându-l cu putere, a dat drumul la lacrimi. O durere ciudată ce o simţeam la fel ca şi el, dar nu puteam plânge. Şi am încercat să-l îndepărtez de acel loc. Ruscacul lui se zărea singuratic în depărtare, pătura zăcând cocoloşită din graba noastră.

O oră, două, timpul stătuse în loc. Lumea toată parcă se născuse şi murise acolo, odată cu copila aceea. Un suflet ce nici măcar nu apucase să cunoască viaţa cu tristeţile ei adevărate, cu bucrurii sau cu tragedii ca acum. Nimic nu se putea compara cu un părinte ce-şi plânge copilul.

Scafandrii chemaţi de medici îi găsiseră trupul abia la apus, când lumina sângerie ce se prelingea peste suprafaţa apei parcă prezicea deznodământul fatal. Etienne nu se mişcase din braţele mele, dar nici nu încetase a plânge. Lacrimile sale inundându-i şi mai mult ochii, ce se strânseseră cu durere când observase unul din scafandri aducând trupul inert la mal. Nu găseam în mine atâta umanitate, deşi ochii îmi lăcrimaseră în acele clipe. Blândeţea lui Etienne eram sigur că aveam să nu o mai întâlnesc la altcineva. Privind la ceilalţi oameni, majoritatea se aflaseră acolo din pură curiozitate, puţini dintr-un sentiment de ajutorare sau o trăire ce-ar fi trebuit să le fie comună, unii vroiau doar să vadă un cadavru.

Primii au plecat curioşii, treptat şi restul, femeia, medicii şi scafandrii, spre seară locul devenind pustiu cum nu-l găsisem nici când ajunsesem prima oară acolo. Doar eu şi Etienne încă ne aflam pe plaja, el plângând încă, iar eu amorţit susţinându-l cu braţele.

- Opreşte-te din plâns.

L-am rugat, deşi mai încercasem înainte de câteva ori. Mă abţineam să nu ţip la el, pentru că mă epuizase şi pe mine; iar în plus de asta, aveam un tren de prins înapoi spre casă.
Poate că duceam lipsă de empatie pe alocuri, dar suferinţa lui Etienne mă afecta.

Mi-am adunat tot curajul, ş-am început să-l distrag cu săruturi pe obraz, cu ardoare din dorinţa de a-i şterge lacrimile, de a şterge durerea şi memoria tristă a acelui moment nefericit. Uitasem de mine însă, şi sub tot acel impuls, acoperisem şi gâtul lui cu sărutări pătimaşe. Auzindu-l scâncind mi-am dat seama că plânsetele încetaseră. Fără a-l privi, cu greşeala asumată, şi cu o imensă teamă de respingere mi-am ascuns capul între umărul şi gâtul lui, apucându-l strâns în braţe.

- Nu mai plâng...

Avea vocea uşor răguşită, şi am făcut greşeala de a mă depărta. S-a lăsat pe genunchi, epuizat, aproape lipsit de orice putere.
- Mi-e tare somn, Felix. Visele urâte trec repede, vreau să visez că va trece şi ăsta.

L-am ridicat la loc în braţele mele, surprins cât de uşor sensibilitatea îi afectează trupul. Dacă avea să fie genul acela de persoană, îmi simţeam cum fiecare moleculă din corp se agită din dorinţa de a-l proteja.

- Dormi acum. Sunt eu aici...

I-am şoptit la ureche, să fiu sigur că în somnul lui apropriat de leşin mă aude. L-am lăsat pe nisip cât am adunat în rucsac tot ce adusesem cu noi, l-am încălţat cu sandalele pe care cu multe ore înainte dorisem să i le fur, şi l-am luat iar în braţe. Pe el cărându-l ca pe o prinţesă adormită, iar rucsacul în spate. Deşi ar fi trebuit să mă plâng, în mod ciudat mă simţeam echilibrat, şi autostrada se afla aproape.

Pentru prima oară în viaţă făcusem autostopul, şi tot pentru prima oară cred, avusesem norocul să dau peste prima maşină care să oprească. Un om bine-voitor, care se speriase, crezând că ni se întâmplase ceva grav. Ceva grav se întâmplase, dar nu nouă. I-am povestit totuşi, nu din dorinţa de a-l înduioşa, cât din plăcerea de a auzi vocea cuiva. Mă liniştisem oarecum până a ajunge iar la gară.

În tren, cu capul lui Etienne la mine în poală, cât îi alintam pletele negre, am hotărât că trebuia să mă înscriu la cursuri de înot. Nu vroiam să fiu unul care să stea neputiincios pe mal. Indiferent cine s-ar fi aflat în apă, aveam să mă arunc acolo, cât mai adânc, spre necunoscut.



*Batobus – vapor mic turistic
*Celine Dion – Ne partez pas sans moi – Nu pleca fără mine - echivalentul romanesc la "Daca pleci, ia-ma si pe mine" jokin' :))

[Hetalia]

Woooooow, ce frumos a fooost :X:X:X. Cineva sa vina sa ma trezeasca din visare. A fost genial, superb, minunat, nici nu am cuvinte. Si capitolul a fost luung, dar eu tot nu vroiam sa se termine T_T. E superb d in toare punctele de vedere.
La inceput ai pus ceva exact pe gustul meu, un moment oarecum jenant, cel in care mama lui Felix si-a gasit fiul in pat cu un alt baiat, cu Ethienne. Ma bucur totusi ca nu a avut nimic impotriva faptului ca fiul sau este indragostit de brunet. Mi-a placut foarte mult faptul ca pe Felix l-au podidit lacrimile, aici i se arata partea sensibila.
Cat despre Ethienne, nu mai am cuvinte, cred ca Felix va fi rivalul meu, Ethiene e cel mai dragut peronaj din cate am "cunoscut" pana acum. Cat iubesc sensibilitatea lui datorita careia varsa lacrimi pentru oricine aflat in necaz, gingasia sa si afectiunea de care da dovada fata de Felix, e atat de simpatic incat cred ca nu ar exista persoana care sa nu se indragosteasca de el, de frumusetea si candoarea lui.
Si cum sa uit sa comentez finalul? Aici, no comment :)). A fost extraordinar, crede-ma acum plutesc pe un norisor roz, imi dai dependenta cu ficul asta. Ce romantic a fost finalul, cand l-a luat in brate pe brunet ca pe o printesa adormita, bietul de el, era epuizat. O, si sa nu uitam de saruturile acelea pe obraz, pe gat..., deja nu mai am rabdare sa astept, dar trebuie, nu poti scrie ca un robot.
Oricum, bravo, bravo, bravo de 1000 de ori, ai un talent innascut si reusesti mereu sa captezi atentia.
Astept cu nerabdare urmatorul capitol si sper sa-l pui cat de repede poti.
Kisu and bye :*:*:-h

[ThorthKa]

Hye,am trecut si eu pe aici.Nu am cuvinte de rau la acest fic,dar daca as incepe cu laudele ar iesii un roman.Tot ce pot sa spun este ca povestea ta este superdupertruper spatialofantastica!Sincera sa fiu am plans si nu regret asta.Nimic nu m-a mai sensibilizat de mult!Istoria imbinata cu arta si arhitectura m-a impresionat foarte mult,fiindca niciodata nu am intalnit un fic perfect in scriere si cu elementele care-mi plac cel mai mult!Cred ca am picat in rai!Cam atat din partea mea,desi as vrea sa scriu mai multe,dar n-am cuvinte.Imi place extraordinar de mult stilul tau,eu sunt cam grabita cu actiunea daca ar fi sa scriu ceva si ma pierd in detalii.nu mai stiu ce sa scriu.Noroc cu ficul si astept urmatorul capitol.(acum ai+o cititoare!
Bye

[Sushiiushii]

Nu pot sa las sa treaca necomentat acest ficut... pur si simplu il ador!
Prima data cand am citit titlul, m-am speriat! Imediat mi-a venit in minte imginea profesoarei mele de franceza in timp ce sa inspecta cum de am luat sapte la lucrare [pentru care am invatat >.<]..urasc franceza-_-"
Dar totusi, nu stiu cum, insa ai reusit sa ridici fan fictionul la o noua limita! Imi creste inima sa citesc astfel de fan fic-uri!
Reusesti intr-un mod miraculos sa descrii, fiecare detaliu devine un obiect pretios, fiecare moment devine ceva desprins din tablourile marilor pictori, ce nu fac decat sa fure ochiul privitorului, odata cu inima. E uimitor!
Pur si simplu, acum stau in fata monitorului incercand sa-mi exprim toate sentimentele pe care le-am simtit eu in sufletul meu atunci cand am citit... pur si simplu, toate cuvintele ma parasesc, fiind inlocuite de fapte.
Ahh, si ce bine ai imbinat ideea cu marii artisti ce se leaga atat de bine de cei doi adolescenti. Sper ca Felix sa nu se mai simta ca un idiot pentru faptul ca este roman, si sa-i spuna.
Vai..la ce limita ai adus sentimentele baietiilor, atat de fascinant! Felul in care narezi..descrii..dar absolul totul face ca inima mea sa tresara.
Pur si simplu, n-am cuvinte...de si imi doresc din toata inima sa gasesc artistul din mine, pentru ati exprima sentimentele mele, dar el e pierdut undeva departe..poate pe malul Senei, poate in lanul de grau...poate..undeva departe!
Am sa astept fiecare capitol cu inima la gura, si am sa incerc sa las mereu cate un comentariu, cu toate ca timpul nu-mi permite.
Iti urez succes, si te rog sa faci cumva si sa scrii o carte. O sa impresionezi si alte milioane de adolescenti...crede-ma!

Kagome~

[EvilManiac]

Kagome, bine ai venit! Nu, desi titlul poate pare pompos, actiunea e total diferita.Multumesc mult, ma bucur sa aud ca ceea ce scriu iti place si ai acelasi sentiment ca si mine. Inseamna mult asta, daca reusesc sa va transmit stari asa frumoase.
Felix isi va lua inima in dinti pana la urma, dar nu fara a risca destul de mult.
Multumesc inca odata,cuvintele tale sunt sincere si ma indeamna sa scriu si mai mult. Cred ca cei care scriu sunt constienti ca orice cuvant de incurajare e foarte pretios. Thanks&Hugs! >:D<
Hy,ThorthKa @};- Ma bucur ca iti place atat de mult povestea celor doi, si ca sensibilizeaza. Nu-i nimic daca uneori te mai grabesti cu descrierea, nici eu nu scriu perfect. O sa ai timp sa iei si lucrurile mai pe indelete, sa le descriii cu amanuntul. Te mai astept, si multumesc mult. Hugs! >:D<
Ashya_love, ma simt bine ca a fost pe gustul tau. Etienne este un tip extrem de sensibil, genul de om care se ataseaza repede si ale carui sentimente sunt pure. Sper sa iti placa noul capitol, chiar daca mi-a luat ceva timp pana sa-l scriu, caci a intarziat sa apara muza. Hugs&Thanks! >:D<


Sâmbăta aceea s-a întâmplat să ies mai devreme de la cursul de înot. Insistasem pe lângă mama să mă înscrie, inclusiv povestindu-i despre evenimentul petrecut în Argenteuil. Se lăsase convinsă că e un lucru bun până la urmă, nu doar că-mi puteam salva singur pielea de la înec, ori pe cea a celui la care ţineam atât de mult, dar aveam şi o ocupaţie sportivă. La noi în ţară orele de sport se numeau chiul. Erau puţini cei care se înscriau în echipele de basket, fotbal sau volei. Şi încă mai puţini cei care continuau mai departe spre un sport de performanţă, să nu mai zic de faptul că mie îmi plăcea la nebunie tenisul...însă nu exista nici un club de tenis în liceul meu, ori la alt liceu. Cluburile de tenis erau separate de instituţiile de învăţământ, deşi era departe de capacitatea mea de înţelegere de ce anume se proceda astfel.
După efortul fizic depus uneori mi se făcea foame, ardeam suficiente calorii dar asta începea să-mi dea o stare de încredere şi de bună-dispoziţie, deşi îmi ghiorţăiau maţele când treceam pe lângă patiseriile pariziene ce mă îmbiau cu mirosul dulceag.
Aflat încă la început, deşi antrenorul spunea că avansasem excepţional de bine în acele trei săptămâni. O săptămână şi ceva îmi luase să reuşesc să nu mă înec, şi pentru că nu eram unul dintre elevii care făceau asta pentru competiţii, îmi permisese să combin bras-ul cu stilul crawl, cel puţin aşa spunea el. Eu aş fi denumit-o mai degrabă zvârcolire pentru a mă menţine la suprafaţa apei.
Pofta de mâncare nu-mi încetase, dar am simţit cum mi se scufundă stomacul văzându-l pe Etienne în faţa scării blocului unde locuiam cu mama. Nu era singur, încă doi băieţi cam de-o seamă cu el, îi stăteau de-a lături, unul suit pe şeaua unei biciclete ce pe la noi ar fi părut demodată, iar celălalt purtând o plasă mare pe umeri şi ţinând în mână o carte. Toţi trei păreau prinşi într-o discuţie din care înţelegeam prea puţin. Franceza mea avansase foarte puţin, şi aşa mulţumită doar lui Etienne, dar tot existau cuvinte ce fie erau din jargon, pronunţate prea repede, fie nu le cunoşteam încă.
Mi-am dat seama că brunetului îi era atât de uşor să se integreze, chiar dacă, cu siguranţă îi cunoştea pe acei băieţi. Eu aveam încă probleme, mai intram în vorbă cu noii mei colegi de la cursul de înot, dar evitam pe cât posibil momentele în care se putea ajunge la discuţii despre lucruri personale. Îmi era teamă să nu fiu înlăturat şi din scurtele pauze unde ne strângeam cu toţii. Aş fi minţit dacă n-aş recunoaşte că în aceeaşi măsură doream să aflu care ar fi fost reacţia lor, câţi şi-ar fi păstrat sau nu distanţa. Duceam lipsă de curaj pentru a spune lucrurilor pe nume, simţeam că nu am forţa necesară în mine. Eram laş, şi ştiam asta prea bine. Mă mulţumeam cu Etienne.
Mă apropriam de cei trei cu paşi nesiguri. Era imposibil să-i evit, şi planul meu ar fi fost să scap de el cât se poate de repede recurgând la un simplu salut.
O strângere a braţului era ceva ce m-a luat pe neaşteptate.
- Felix, ce faci? De unde vii?
Toate întrebările în franceză, eram nevoit să-i răspund asemenea. Am răspuns pieptiş, că frecventam nişte cursuri.
- Etienne, cine-i tipul?
Modul în care începea să avanseze discuţia nu-mi lăsa altă alternativă decât să mă retrag. Brunetul dădea semne că ar vrea să mă urmeze, căci urcasem deja o scară spre intrarea din bloc, iar el pusese piciorul drept pe aceeaşi scară, pentru a veni după mine. Îmi părea şi mai scund, stând acolo cu ochii fixaţi către cel care-l întrebase cine sunt.
- E un prieten bun.
- Nu-i de-aici, are accent ciudat...
A comentat imediat, şi nu ştiu de ce pentru prima oară am simţit nevoia să intervin.
- Nu sunt de aici, ai dreptate. Nu sunt deloc francez.
Le-am spus prevăzător, Etienne uitându-se grijuliu înspre mine, ştiindu-mi aversiunea faţă de propria-mi provenienţă şi cetăţenie. Bănuia că n-aveam să le spun, pentru că la un moment dat mâna lui s-a strâns cu insistenţă în jurul încheieturii mele, semn să plecăm.
- Etienne ne-a spus că are un nou amic, dar deloc cine e. De unde vii?
- Ajunge cu întrebările, e proaspăt venit în Paris, de ce trebuie să-l facem să se simtă prost?
- Haida de! Că doar nu-i cer să-mi arate buletinul. Doar nu e ţigan?!
Era păcat că una din expresiile mele preferate în franceză să fie asociată în aceeaşi frază cu un cuvânt pe care îl dispreţuiam. Ştiam că urma să provoc o ceartă între ei, că Etienne nu merita asta, dar fusese ultima picătură. Discriminarea pe care o înduram în propria mea ţară nu avea să continue şi unde mergeam pentru a şterge toate acele urme dureroase. Desprinzându-mi încheietura din mâna lui, cu o singură smucitură, i-am aplicat celui ce dusese gluma prea departe, un pumn în plină figură, trântindu-l pe jos. Îi şocasem pe toţi trei, cel întins pe jos începând să plângă, imediat făcându-mă să regret totul.
Doar că orgoliul nu-mi permitea a da înapoi sub nici o formă.
- Nu’s ţigan.
- Nu-i ţigan, prostule! Nu vezi că are piele albă ca laptele?!
Pentru prima oară l-am văzut supărat, atât cât tonul lui ridicat să-mi străpungă urechile până la uimire. Îmi luase apărarea, şi nu eram singurul surprins, cât m-a prins iar de încheietura mâinii pentru a urca pe scări în bloc, cei doi s-au îndepărtat cu paşi repezi, ruşinaţi de cele întâmplate.
Noi doi am urcat sus într-o silenţiozitate ce mă întrista, amintindu-mi numai de lucruri neplăcute. Dacă le-aş fi spus de unde vin, eticheta ar fi fost pusă cu maximă încredere. Astfel, o puseseră numai intuitiv.
Mama nu era acasă încă, în uşă lăsase bilet că are de lucru la două cliente. Situaţie perfectă, căci puteam să profit a lămuri lucrurile. Am intrat înăuntru oftând, Etienne păşind greoi în spatele meu. Când nu i-am auzit paşii, m-am oprit şi eu, dar am refuzat să mă întorc spre el.
- De ce nu mi-ai spus că eşti ocupat?! Te-am aşteptat ca un tont în fiecare zi să facem lecţiile!
Abia atunci m-am întors, surprins pentru a doua oară căci nu ştiam cum să reacţionez la astfel de cuvinte. Am deschis gura la început, dar cuvintele îmi erau paralizate pe vârful limbii.
- Mama ta mi-a zis că te duci la nişte cursuri în fiecare zi, atât... dacă n-aş fi aflat...
Îi venea să plângă, căci tonul i se întrerupsese brusc, tremurat aproape tânguit.
- De ce nu mi-ai spus?
Eram răspunzător pentru aşteptarea lui, oricât de naivă mi s-ar fi părut. Faptul că fusese în stare să fie zi de zi în faţa blocului meu îmi dădea o senzaţie de plăcere, dar în acelaşi timp simţeam un regret imens că nu fusesem alături de el. Singurul tont aş fi fost doar eu.
- Îmi pare rău, am crezut că vei înţelege că nu vin dacă nu ies în faţa blocului cum am stabilit de fiecare dată.
- Trebuia să-mi fi spus asta personal, n-aveam cum să înţeleg asta din absenţa ta. În special după tot ce s-a întâmplat ultima oară.
Se roşise, dar nu era tenta de roşu obişnuită, era una neplăcută. Aveam impresia că-l decepţionasem, fără a şti ce să fac mi-am pus mâinile-n cap, aşezându-mă pe unul din scaunele de lângă cuierul de la intrare.
- Nu-s bun decât să aduc neplăceri...
Am murmurat ca pentru mine, ştiindu-mă strivit sub realizarea că Etienne crezuse în cuvântul meu, iar eu îl decepţionasem, chiar şi prin acestă scurtă neînţelegere. Comunicarea nu fusese niciodată punctul meu forte.
Madame de Lafayette avusese dreptate că devenim mai slabi atunci când suntem îndrăgostiţi. Aş fi făcut orice să-i treacă supărarea.
- Nu mă aşteptam să-l pocneşti...
La fel cum nici eu nu mă aşteptam să se lase jos lângă mine şi să-şi pună capul pe genunchiul meu, oftând de asemenea. Într-un fel eram eliberat, căci nu se supărase într-atât să dorească distanţarea dintre noi. Îmi plăcea să cred că aveam un fel de amiciţie particulară, precum în filmul acela.*
Mi-am permis să-mi cobor trupul pentru a-i cuprinde umerii mici cu braţele, punându-mi falca stângă pe creştetul capului său. Mă simţeam în siguranţă fiind aprorpiat de el, cu ochii închişi, ascultându-i respiraţia parcă a fiecărui fir de păr întunecat şi lucios.
- Mulţumesc pentru că mi-ai luat apărarea.
Era şi timpul, aveam să-i mulţumesc pentru multe, blândeţea şi devotamentul lui nemaîntâlnit până atunci. Eu, un infam către care revărsa atâta bunătate, gândeam că nu merit toate astea. Nu ştiu la ce se gândea el cât îl aveam atât de aproape, dar eu vedeam acea îmbrăţişare total diferită. Căutam să-mi neg instinctul şi sentimentele, însă avându-l lângă mine, mă sufocam cu ele.
- Sunt doar colegi de liceu cu mine, vorbeam de temele pe vacanţă. Nu mă aşteptam să fie aşa mojici, nu te învinui degeaba.
Am oftat eliberat fără să-mi dau seama cât mă consolau cuvintele lui. Parcă-mi citea gândurile.
- Şi chiar dac-ai fi fost ţigan, pentru mine ai fi acelaşi Felix.
Bunătatea lui mă înăbuşea, ridicându-mă brusc de pe scaun am pornit-o spre camera mea cu intenţia de a lua o gură de aer pe balcon.
- Sunt norocos că te-am întâlnit, poate nu ştii... I-am spus-o sperând că nu aude, fiind în urma mea, cât se ridica de jos. Dar, mă auzise.
- Cum aÅŸa?
Glasul îi era un amalgam de tristeţe şi nădăjduinţă, uşor amărui deşi răsuna dulceag în încercarea de a veseli. Aş fi vrut să-l iau în braţe, ca data trecută, să adoarmă lângă mine, să adorm lângă el şi să uităm amândoi că ar mai exista altceva în afară de asta.


- Deşi suntem atât de diferiţi, nu am reuşit să te îndepărtez. Eşti preţios pentru mine, mă simt norocos.
- Atunci şi eu mă simt norocos.
A răspuns simplu, fără a-şi lua ochii de la mine cât am deschis uşile de la balcon. Din afară se auzea deja zarva serii, roţile maşinilor învârtite în grabă, claxoane şi glasuri felurite. Aerul sărat cu miros de detergent şi căldura de peste zi se îngrămădeau în încăpere. O pală de vânt ne mişca din când în când pletele.
- Într-o iarnă, când eram mic, am căzut cu sania din greşeală tocmai într-un rahat. Mama, ca să mă împace mi-a zis că o să am noroc...Dar la ce aer împuţit avea norocul meu, hotărâsem instant că vreau un ghinion respirabil.
S-a pus pe râs, dar în curând am observat cum ochii i se înroşesc şi privindu-mă a început să plângă.
- Etienne?
L-am prins de umeri speriat, căci îi coborâse în jos, parcă dorind să coboare alături de ei într-o stare ce mă neliniştea. Îi simţisem supărarea, şi abia acum mi se confirma că tristeţea nu era doar datorită faptului că nu-i spusesem că sunt la acele cursuri.
- Mama ta a spus că peste două săptămâni pleci înapoi acasă...
Am înghiţit în sec, realizând abia acum ceea ce el realizase înaintea mea: la un moment dat aveam să fim departe unul de celălalt. Ataşamentul lui faţă de mine îl făcea să plângă, ştiind că urma să plec. Cu siguranţă viaţa mea fără el urma să fie un calvar.
În acel moment începeam să urăsc viitorul cu fiecare fibră din mine, jurându-mi să profit de prezentul din faţa ochilor mei cât mi-am deschis braţele şi l-am ţinut strâns. N-avea puterea decât să plângă iar, lupta mea interioară încetând. Sărutându-i pleoapele subţiri, dorind să gust lacrimile lui sărate, să-mi potolesc setea cu ceva ce-i aparţine. Încetase imediat să plângă, începând în schimb să tremure. Nu-mi păsa că puteam fi văzuţi prin uşile deschise ale balconului.
- Am să-ţi spun totul, cu o singură condiţie.
Realizarea că venise acel moment pe care-l aştepta, l-a făcut să se tragă puţin, cât să mă privească cu ochii ieşiţi din orbite. Pupila parcă îi acaparase turcoazul ochilor, accentuându-i. Starea de tremur se transmisese şi la mine, cât aprobase condiţionarea. Mă aşteptam ca purtarea mea grosolană să-l îndepărteze, să-l facă să mă dispreţuiască.
- Dă-mi voie să te sărut şi am să-ţi spun totul....
Am cerut atât de ferm printre dinţi, cu o dorinţă ce mă determina să uit cât de josnic puteam să fiu. Nu mă gândeam decât să duc mai departe ce cereau inima şi trupul meu.
- Bine.
Auzisem şoptit, acceptul venind cu o înroşire de obraji, şi cu împrospătarea glandelor lacrimare. I-am călăuzit bărbia către buzele mele, fixându-le pe ale lui, fără o altă ezitare. Împlinirea să fi durat măcar atât, cât sărutul nostru, şi aveam să fiu fericit. Ori, cel puţin în sigurătatea mea, aşa aveam impresia.
Mă întreb încă cum s-au sărutat primii oameni când a început totul – istoria sărutului. Trebuie să fi fost ceva fascinant, dar mistic, având în vedere că puţini au scris despre asta atunci şi o mulţime de experţi şi-au dat cu părerea după. Lumea încearcă să găsească explicaţii la orice, lăsând să se piardă sensul iniţial şi magia.
Acum nu aveam dubii, căci pe buzele lui moi întâlneam acea pârjolire delicată a inimii, ce te consumă treptat până te pierzi. Vroiam să nu uite existenţa mea, să-mi las sufletul pe buzele lui şi să-l aibă acolo, ca o suflare a dragostei ce i-o purtam.
Urma să-i spun adevărul, iar consecinţele mi le asumasem deja.

*Les amitiés particulières (film 1964)

[ThorthKa]

Hye din nou si yey sunt prima!Sincera sa fiu am intrat cand am putut pe AZ si ma holbam sa vad daca ai postat:)),dar nu am facut de prea multe ori asta.Ficul,ca de obiciei este superduper!Am inceput iar sa vars cateva lacrimi si sa oftez"offff,ce dramattticccc"(rareori fac asta).In primul rand nu vreau ca Felix sa plece,dar tu decizi,chiar daca o sa fac cam urat in fata calculatorului,dar n-o sa sar pe tine.Imi place ca este mai siret si a profitat de situatie.Nu-mi place ca si-au batut joc aia...la tortura!
In rest impecabil!Nu mai am ce comenta si ce glumii. Noroc la fic si astept nextul!
Bye