Iubire la suprapreţ

[Cherie]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.

Asaaa.
Cum ma da talentu' afara din casa mi-am zis sa-l potolesc nitel si sa ma apuc de un proiect nou, in colaborare cu mult prea solicitata Teh [geamanoou :))]. Sincer, chiar mi-e mila de ea. Bun. Despre ce e vorba? Hm, tre' sa ma laud si sa zic ca ideea imi apartine mie si numai mie [narcisism, daaa ;;)] . Totusi, Teh merita apreciata fiindca e singura care a reusit sa-mi inteleaga viziunea. Stiu, suna... patetic. Dar ea a fost singura care s-a potrivit cerintelor mele. Sunt perfectionista. Da, chiar sunt. Parca ziceam despre ce e vorba. Deci, bineinteles, un fic despre luv stuff si alea alea cu adolescenti indragostiti si toate alea, dar care, sper eu, sa fie cel putin cu ceva in plus fata de celelalte. De ce spun asta? Pentru ca e ideea mea, biensur. :)) Glumeam. O sa vedeti voi de ce consider ca avem un subiect mai complex fata de celelalte ficuri de genu' :>.
Bun, atat am avut de spus. Sper sa va placa. Orice comentariu/critica e binevenit/a atata timp cat este bine argumentat/a si nu ne ataca in mod direct sau indirect [asta imi aminteste de ora de romana :))]. Apreciem oricum ca va benoclati p'aci :D. Ma rog. Puteti sa cititi acum. Lectura placuta!



[center]Iubire la suprapreţ[/center]



Prolog.

El e cu ea, iar eu sunt cu celălalt. Nu pot face nimic pentru a elimina distanţa dintre noi; nici măcar nu îndrăzneam vreodată să visez la această clipă. Şi totuşi, mi-am făcut-o cu mâna mea. Nu trebuia să reneg dragostea pentru el atunci şi poate că nu mai eram ce suntem acum.

Chiar credeam în ce i-am spus atunci. Că ceea ce simţeam pentru el era doar dragoste frăţească. Iar acum, când amândoi suntem fericiţi cu jumătăţile noastre, mi-am dat seama ce prostie am scos pe gură. Acum doar se joacă cu mine, exact cum am făcut eu cu el…

Cred că răspunsul la unele intrebări care-mi străbat mintea stau în privirea lui şi în tot ce-mi spune ea acum. El a fost capabil să iubească. Eu nu am înţeles sentimentul din mine. El a putut să iubeasca cu atâta dăruire, iar eu i-am oferit în schimb numai decepţii. El a putut să trăiască fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima, iar eu realizam doar în ultima clipă că nu am trăit nici pe jumătate din cât aş fi putut. Dar abia acum realizez cât de importante erau aceste lucruri. Dacă-mi mai dă încă o şansa, o să-i arăt cine sunt cu adevărat.


[center]Capitolul Unu[/center]


Respiraţia-mi întretăiată se auzea ca un ecou între acei patru pereţi. Avusesem, iar, un coşmar. Acelaşi coşmar care mă bântuia de câteva săptămâni. Pijamaua îmi era udă şi şifonată. Simţeam cum picăturile de transpiraţie îmi conturau faţa ovală. Eram bântuită de el, de imaginea lui, iar asta nu era deloc bine. Sau poate era?
Mi-am îndreptat ochii către fereastră; vremea era prea frumoasă pentru dispoziţia mea. Apoi privirea mi-a coborât asupra ceasului de pe biroul din dreptul ferestrei; era 7:59, iar eu deobicei mă trezeam cu o jumătate de oră mai de vreme pentru a avea timp destul să mă pregătesc de şcoală. Am închis ochii şi am respirat adânc. De nervi, de teamă, de panică, nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să tip. Să tip din toţi rărunchii, să mă audă toată lumea şi poate chiar el. Şi am ţipat.
-Rossie! EÅŸti bine, scumpo?
Fratele meu a intrat vijelios pe uşă şi s-a trântit lângă mine în pat. M-a îmbrăţişat şi mi-a sărutat fruntea. Fără să-mi dau seama, lacrimile au început să continue drumul parcurs de picăturile de sudoare. Nu prea plângeam deobicei. Consideram asta ca fiind o slăbiciune sau singura opţiune pe care o aveau laşii în mod normal. Recunosc totuşi că mă foloseam de această opţiune ca să atrag câteodată atenţia asupra mea. Sunt prea vanitoasă ca să nu profit de asta. Iar pentru că în acel moment mă simţeam patetică şi eram dezgustată de mine fiindcă plângeam, pot fi considerată şi orgolioasă. Sunt şi egoistă, în fond, sunt leoaică pură; leu cu ascendent în leu. Iar leii sunt cei care vor să iasă din toate tiparele, să fie unici şi speciali. Asta eram eu şi fiindcă mi-am dorit cu mult timp în urmă să fiu unică, am ajuns în situaţia de acum. Între ciocan şi nicovală, cu tot felul de remuşcări şi păreri de rău, regretând toate alegerile pe care le-am luat în trecut şi bântuită de imaginea lui.
Nate m-a strâns mult mai tare la pieptul lui încercând să mă liniştească cu vorbele sale dulci şi pline de încredere. Mai mult mă amăgea. Şi defapt mă şi plictisea. Nu ştiu de câte ori i-am spus să schimbe placa. Mereu îmi spunea aceleaşi lucruri. Le-am memorat ca pe o rugăciune! Uneori chiar mă întreb dacă nu cumva le ia dintr-o carte despre copii şi părinţi, fiindcă, practic, de când aveam paisprezece ani, adică de vreo trei ani de când părinţii mei au plecat cu afaceri în lume, el m-a crescut şi mi-a fost şi mamă şi tată. Pentru asta îl iubeam enorm. Şi pentru mai multe, desigur. Nu ştiu ce m-aş face fără el.
-Iarăşi visul acela? mă întrebă ridicând din sprânceană. Am afirmat clătinând din cap.
El continuă amuzat, spre surprinderea mea, de parcă aş fi unul din acele personaje din telenovele de care râdeam amândoi:
-Prostuţo, chiar nu te înţeleg. Când o să începi să te gândeşti mai bine înainte de a lua o hotărâre?
-Nu ai vrea să taci? am spus printre dinţi. Ştii, îmi merge foarte prost în ultimul timp şi sunt precum o oală sub presiune. Te rog, nu fi tu cel care mă va face să explodez.
-Grăbeşte-te. Nu cumva să întârzii, zise chicotind.
Ieşise din cameră înainte ca eu să arunc cu perna după el. Am oftat zgomotos şi m-am trântit înapoi în pat, privind ţintă tavanul de un alb imaculat. Chiar îmi mergea prost în ultimul timp. Problemele la liceu sau cele întâlnite deobicei în dragoste erau nimic pe lângă cele prin care eu treceam.
Eu... râvneam la Eric, iubitul prietenei mele, Bridget. Defapt nici nu prea îmi era prietenă. Nu ştiu dacă stăteam cu ea doar ca să ştiu că am cu cine să vorbesc, cui să mă plâng sau pe cine să-mi vărs nervii atunci când aveam nevoie să fac asta. Orice ar fi, ea mă considera prietena ei cea mai bună. Destul de tipic, nu?
Eric mi-a fost prieten în copilărie, posibil iubit şi vecin până în prezent. Eram chiar foarte conştientă că nu era bine ceea ce făceam. În primul rând, eu i-am călcat în picioare orgoliul şi mai presus de toate, l-am refuzat pentru o prostie. Nu are rost să-mi amintesc acum de ea. Asta ne-a distrus relaţia. Crescusem împreună şi eram ca fraţii. Acum nu făceam decât să ne tachinăm unul pe altul când ne vedeam. Cel puţin el... Eu tăceam de fiecare dată şi înghiţeam în sec fiindcă mi-am dat seama prea târziu ca îl iubeam dintotdeauna. Când îmi amintesc îmi dau seama că eu chiar sunt o toantă. E ca şi cum ai refuza o avere imensă care ţi-a fost lăsată moştenire. Eric îmi aparţinuse dintotdeauna dacă stau să mă gândesc. Iar eu, ca o proastă, ce am făcut? Mi-am aruncat în stradă toate şansele de a fi fericită şi fără griji.
În al doilea rând îl răneam pe Victor, actualul meu iubit şi asta chiar nu vroiam pentru că el e pur şi simplu perfect, nu contează ce se spune despre perfecţiune. Cu un singur zâmbet mă înveselea şi mă făcea să mă simt mai bine. Nici nu era nevoie să spună ceva, zâmbetul lui era cel mai bun remediu pentru momentele când îmi plângeam de milă. Şi cel mai important din toate astea este faptul că mă suporta aşa cum eram şi avea răbdare cu mine. Sunt o persoană dificilă şi le dau tuturor bătăi de cap, dar el vedea numai lucrurile bune din mine, iar pentru asta îl iubesc. Sau cel puţin trăiam cu impresia asta.
Şi în al treilea rând, mă distrugeam pe mine, pentru a doua oară, făcându-mi iluzii deşarte. Spun a doua oară pentru că am mai făcut-o cu mult timp înainte. Dar nu vreau să-mi amintesc despre asta. E prea dureros şi e cauza tuturor problemelor pe care le am acum.
Plecasem din apartament destul de iritată. Uram dimineţile când îl prindeam pe Nate acasă. Pur şi simplu mă obliga să mănânc dimineaţa, iar eu nu puteam să fac asta. Nu are nicio legătură cu silueta, chiar nu pot să iau micul dejun. Ştiu că ţine la mine şi nu îmi vrea decât binele, dar câteodată e prea protectiv. Nu aveam nevoie de aşa ceva. Mă descurcam singură.
Când am ieşit afară din bloc m-a izbit o pală de aer rece şi deja îmi imaginam cum arăt ca un gheţar. Întotdeauna vremea din septembrie fusese înşelătoare, dar acum chiar credeam că e frumos afară. Nu era corect. Soarele strălucea aşa de tare şi bătea un vânt atât de rece. Totuşi, cum de Nate nu mi-a spus că era atât de frig afară? Nu mă lăsa el să ies aşa pe timpul ăsta.
-Bună, Roselyn! l-am auzit pe Victor în spatele meu şi înainte ca eu să mă întorc să-l salut, el deja îşi încolăcise braţele în jurul taliei mele şi începu să râdă. Ce-i cu tine îmbrăcată aşa? Normal că i se părea ciudat că purtam uniforma de vară a liceului nostru din moment ce afară nu erau mai mult de zece grade celsius. Oricum înainte să deschid gura măcar şi să-i spun să mă aştepte până mă duceam să-mi iau sacoul de acasă, el mă îmbrăcase cu al lui. Am început s-o luăm uşor pe aleea ce ducea spre liceu. Dacă ignoram vântul ce-mi flutura părul roşcat şi voluminos, peisajul era chiar frumos. Atât de melancolic, îmi trezea amintiri...
-O să întârziem. Miroşi foarte bine azi. Este o zi specială, nu?
-Daaa, i-am răspuns luându-l de mână. Nu mi-am spart capul încă.
-Hm, făcu el copilăreşte, cred că e mai mult de atât!
-Nu, vorbesc serios. Altceva nu m-ar face fericită înafară de... Cumva, nu se fac ore azi? am întrebat entuziasmată văzându-i uitătură vicleană. Putem să petrecem ceva timp împreună, am continuat arucandu-i o privire complice şi sărutându-l uşor pe buze.
-Încă o dată, cu ceva mai multă dăruire...
-Îmi ceri prea mult! Ştii că nu sunt binedispusă şi ştii foarte bine cât de mult te iubesc. Nu trebuie să ne rezumăm la aceste lucruri ca să ne dovedim unul altuia că ne iubim!
Îmi închise gura cu un alt sărut. Mai lung, mai tandru, mai pasional decât cele pe care i le ofeream eu. Ştiu că mă iubea, altfel nu-mi suporta principiile şi toate astea. Se dezlipise cu greu de mine, dar când o făcuse se depărtă câţiva paşi. Îşi lăsă capul pe spate, astfel încât părul castaniu să-i fie şi mai ciufulit de vânt şi spuse pe un ton melancolic, cu un zâmbet trist în colţul gurii şi cu lacrimi în ochii superbi, de culoarea caramelului topit:
-Nu pot să-mi dau seama cât de repede trece timpul când sunt cu tine. Cât de repede au trecut aceşti ani. Tot ce pot să-ţi spun e că te iubesc tot mai mult cu fiecare zi ce trece...
-Victor, şi eu te... am început să zic copleşită de emoţie, dar m-am oprit când i-am văzut în spatele lui pe Bridget şi pe... Eric ţinându-se de mână, zâmbind unul la altul, ca doi îndrăgostiţi. După mine şi Victor, ei erau cel mai popular cuplu de prin liceu. Mă deranja să vorbesc despre ei ca fiind un cuplu... Şi arătau bine împreună. Cel puţin aşa ziceau cei din jurul meu. Ea era drăguţică, mignonă, cu trăsături delicate, de păpuşă, cu părul blond lung şi drept – m-a asigurat că nu foloseşte placă de îndreptat părul – şi ochii albaştrii. Eric, pe de-o parte, era sclipitor şi totodată înfiorător de superb. Era cu foarte puţin mai înalt decât mine şi bine lucrat, iar chipul său avea trăsături frumoase, rar întâlnite la un băiat în ziua de azi. Ochii îi erau verzi şi foarte expresivi, iar părul negru şi cifulit. Perechea ideală, ce spuneam...
Eram gata să-i propun lui Victor să plecăm până nu ne ajung ei când am auzit-o pe buna mea “prietenă” strigându-mă foarte entuziasmată:
-Rossiiiieee!
Ca să evit o îmbrăţişare mult prea sufocantă şi un sărut zgomotos pe obraz, căci ea venea alergând spre mine, m-am ascuns în spatele lui Victor. Eric se îndrepta cu paşi mărunţi spre noi, uitându-se foarte urât la mine, apoi la Victor şi din nou la mine. Bridget îi sărută în grabă obrazul lui Victor şi apoi îl dădu la o parte.
-Bunăăăă! Mi-a fost atât de dor de tine, roşcato!
De ce trebuia să facă mereu atât de multă gălăgie? Ah, şi uram să mi se spună “roşcato”. Credeam că ştie. Am murmurat un “Bonjour” – era un tic verbal de-al meu – aproape imperceptibil şi m-am lipit înapoi de Victor. I-am spus că îmi pare bine să o revăd, apoi m-am ridicat pe vârfuri, soptindu-i la ureche iubitului meu că vreau să plecăm. Din păcate, Eric m-a auzit şi bineînţeles că nu m-a lăsat să plec fără una din replicile lui acide cu care se obişnuise să mă întâmpine de fiecare dată:
-Ce s-a întâmplat, Roselyn? Iar v-am stricat scenele patetic de emoţionante şi romantice dintre voi doi? Nu ştiu ce vede lumea atât de special la voi. Mie personal îmi provocaţi greaţă...
Degetele mele s-au încleştat pe mână lui Victor, acesta privindu-mă curios şi încruntat. Mai mult ca sigur îl deranja şi pe el remarca lui.
-Nu e treaba ta ce fac cu iubitul meu, am reuşit să rostesc în timp ce mă îndepărtam de ei, trăgându-l pe Victor după mine. Eram o persoană hotărâtă şi tare în gură. Mereu aveam o replică pentru a închide gura oricui. Dar nu şi pe a lui. Mă pierdeam cu firea de fiecare dată când îmi vorbea. Îl uram pentru asta.
Eram sigură ca Bridget îl priveam acum nedumerită pe Eric şi că mai apoi îl va lua de braţ şi vor continua să meargă nepăsători. Oricum nu mă interesa şi nici nu aveam de gând să mă uit după ei. Eram destul de departe... Victor se opri.
-Ştii, chiar trebuie să ne ferim de ei de fiecare dată? Înţeleg că nu vă suportaţi, dar chiar mi s-a luat de asta.
-Îmi pare rău, Victor! Nu se va mai întâmpla. Îţi promit, nu-l voi mai lăsa să-mi strice buna dispoziţie! i-am spus întristată şi m-am ridicat pe vârfuri să-l sărut.
El îşi dădu capul înapoi şi murmură:
-Atunci fă-o odată! Îţi respect orgoliul, ştii foarte bine asta, dar vreau ca şi tu să-l respecţi pe al meu.

Nu m-am dus la prima oră. Eram prea nervoasă, furioasă şi mi-aş fi vărsat nervii pe oricine prin cine ştie ce mijloace. Mă încerca din nou dorinţa aceea nebună de a plânge până la epuizare, pe lângă cea de a fuma cel puţin un pachet de ţigări. După ce-mi spusese acele lucruri, Victor o luase înainte şi mă lăsase singură. Avea dreptate, ştiam că are. Mă simţeam aşa de vinovată. Îmi suporta prea multe, dar exista totuşi o limită. Cel mai ciudă îmi era de faptul că se supărase pe mine pentru prima oară numai şi numai dintr-o prostie.
Deobicei eu şi Victor ne pierdeam timpul împreună când chiuleam printr-un părculeţ din apropierea liceului. Era destul de ciudat să stau fără el aici. Totul părea aşa de monoton... Nu ştiu cât de patetică părusem în momentul în care sărisem foarte entuziasmată de pe băncuţa din lemn de pin auzind câţiva paşi dinspre intrare, strigându-l pe Victor. Dar ştiu că am rămas perplexă când l-am văzut pe Eric în faţa mea, luându-mi ţigara din gură şi strivind-o cu piciorul.
-Cavalerul tău nu este aici şi, crede-mă, nu şi-ar dori să te vadă aşa. Ţie chiar nu îţi pasă de Nate? I-ai promis ceva.
-M-am lăsat de mult de droguri. Asta e doar o amărâtă de ţigară. Pe care oricum o fumez din cauza ta...
-De parcă ar fi cine ştie ce diferenţă între nicotină şi ierburile pe care le fumai. Şi nu te mai minţi singură. Ştii foarte bine că tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
-De-ai putea să taci şi să mă laşi în pace, am murmurat trântindu-mă înapoi pe bancă.
-Când erai mică te supărai cumplit când nu te lăsam să-mi spui ce probleme ai, spuse aşezându-se pe bancă lângă mine.
-Atunci eram o proastă, am zis scoţând o altă ţigară.
-Ai fost dintotdeauna. Dar eu tot te-am iubit, răspunse luându-mi pachetul din mână şi băgându-l în buzunarul sacoului său.
-Ai fost la fel de prost ca mine. Nu merit pe nimeni, ştii foarte bine asta. M-am născut o pierzătoare.
-Eşti incurabilă.
-Ştiu, i-am răspuns zâmbind. Un zâmbet larg şi cu adevărat sincer.
-Nici eu nu sunt mai breaz...
-Nu înţeleg.
-Nici nu este nevoie.
M-am holbat câteva minute la el cum contempla cerul albastru cu un zâmbet şiret în colţul gurii. La scurt timp revenise la poziţia iniţială şi mă privea ironic în ochi.
-M-am certat cu Bridget. Mi-a spus că sunt prea indiscret şi lipsit de tact şi că v-am făcut să vă simţiţi prost.
-De parcă te-ar interesa cum ne simţim noi, am murmurat dându-mi ochii peste cap.
-Exact. Doar tu mă interesezi, şopti privindu-mă intens, cu un zâmbet perfid intimpărit pe chipul alb ca marmura.
Pentru un moment mă speriasem.
-Vreau să te fac să te simţi într-atât de prost încât să-ţi iasă toate fumurile astea din cap, reluă plin de sine, iar eu am tras aer în piept uşurată.
Timp de câteva minute, cred că au fost zece, nu ştiu sigur, n-am făcut decât să ne holbăm fiecare în altă parte. Nu ne-am mai spus nimic şi eu una nici nu prea mai aveam de gând. Spusesem prea multe şi eram destul de uimită de asta. Apoi, cu vreo două minute înainte să se sune de pauză – nu-mi vine să cred că învăţasem programul – Eric se ridică, se întinse de câteva ori şi se îndreptă alene spre ieşire, cu mâinile în buzunar. Când trecu prin faţa mea, privind fix înainte, spuse:
-Fractu’ mi-a dat ceva pentru tine. Le găseşti în vestiarul tău.

[sickness]

Dupa cum se vede sunt prima Ce bine`! Deci... Fic-ul tau este super! Greseli nu am vazut , din toate punctele de vedere. Ideea? Cred ca este destul de originala ! Ceea ce este bine ! Pe deasupra imi plac si personajele , cum le-ai descris si comportamentul fiecaruia ... Desi totusi imi pare rau de Victor .. sunt curioasa daca Rossie o sa se desparteasca de el si o sa fie cu Eric. Ma intreb ce va gasi Rossie in vestiar . ... Excat gand devena mai interesant , ai terminat cap. =)) !Rea`o

P.S: Astept next-u , sper sa nu dureze mult- !Bafta si spor la scris . :P -As mai vrea sa stiu daca este +16 sau +18

____________________________________________________________________



[center]~Muzica, Moda, Totul Despre LOVE & SEX
Seara de Seara , la cel mai Tare Chef!!
Nici nu am belele, de parinti in cot ma doare,
Vara asta-i cea mai tare si distractia e-n Floare!~

~ And I bet that I can make you believe
In Love and Sex and Magic
So let me drive my body around you
I bet you know what I mean
Cause you know that I can make you believe
In Love and Sex and Magic ~
[/center]

[Neith]

,,Iubirea la suprapreţ" - Nu ştiu de ce , dar titlul mi se pare genial , dar nu e întotdeauna iubirea la suprapreţ?

Prologul mi-a plăcut , ai transmis regretele fetei şi din câte am înţeles amândoi sunt orgolioşi , în special Eric . Ideea pare originală şi nu pot să mă pronunţ încă , dar sunt nerăbdătoare să aflu ce se va întâmpla în continuare.
Mi-au plăcut numele personajelor , mai ales Roselyn .Sunt curioasă în legătura cu coşmarul pe care se pare că îl are de ceva timp . Poveste pare destul de complicată , în special pentru că cei doi şi-a găsit deja perechi . Eric mai mult pentru a se răzbuna pentru ceea ce i-a făcut Rose . I like the guy . Ca personaj mi se pare minunat pentru că nu s-a rugat de ea să îi răspundă la sentimente . Pentru că deşi ţine la ea , se comportă arogant şi vrea să se joace cu ea . Asta pare incredibil de interesant .
Regăsesc anumite trăsături ale mele în Rose ( poate pentru că suntem aceeaşi zodie , oricum sunt mândră să fiu leu :)) ) . Cred că Bridget este o prefăcută şi nu îmi place deloc , motivul principal : este iubită lui Eric .
A luat drogurile ? Eh aş vrea să aflu cum a reuşit să renunţe , mai ales pentru că e o dependenţă grea .
Per total capitolul mi-a plăcut , nu prea cred că ar mai trebui să spun că modurile de expunere s-au îmbinat foarte bine . Dialogul a fost cel mai minunat , ai avut nişte replici care mi-a atras atenţia , în special cele a lui Eric .
De abia aştept să vină următorul capitol . Mă întreb dacă va fi din perspectiva lui Eric ? Baftă la scris , Teh !

[Teh]

Mulțumim pentru comentarii și păreri.
În capitolele în care vor exista scene mai... xxx : )) vom avertiza la început, când postăm. Presupunem că or să existe și asemenea scene. O să descoperiți pe parcurs.
Sper să citiți în continuare și să vă placă. Capitolul este din perspectiva băiatului, personajul meu !

Lectură plăcută!

Capitolul doi

Băieţii nu au sentimente.
Ei nu ştiu ce este dragostea. Nu pun suflet în relaţii şi nici nu le pasă de cei din jur.
Vor doar să bage în patul lor fiecare tipă bună. Să i-o tragă pe toate părţile şi să se laude cu fapta lor extrem de măreaţă. Să aibă, ceea ce unii ar numi, glorie. Da, unul care umplă cu trei gagici cu fund şi sâni extra de-odată, e geniu. Nu, nu un Einstein. Mai degrabă un Casanova. Adaptat la secolul douăzeci şi unu.
Ce minciună.
De parcă fiecare entitate este la fel. De parcă fiecare suflet masculin are aceaşi formă. Nu este conturat la fel. Nu este umplut cu aceleaşi tip de materie. Unii gândesc şi cu creierul şi simt cu inima. Corect, cel din cap şi aceea din piept. Nu vorbesc anatomic ci practic. Căci ştiu ce înseamnă lupta, iubirea, suferinţa şi dezamăgirea.
Ura?
Da. Acea fiinţă... Era tot ceea ce aveam. S-ar zice că acest lucru s-a întâmplat din lipsa părinţilor sau a altor fraţi. Nu chiar. Am avut parte şi de alte afecţiuni. Aşa îmi place să cred, acum când privesc în trecut. Ea, însă, era diferită. Nu ştiu dacă am considerat-o vreodată doar o prietenă. Pentru că, în ochii mei, era altceva . Altcineva. Am iubit-o mereu. Nici nu îmi mai amintesc cum s-a produs acea „ magie”. Dacă ar putea fi numită aşa. De fiecare dată când eram în preajma ei, îmi doream să nu mai plec. Să se oprească timpul în loc. Doar eu şi cu ea.
Nu se putea aÅŸa ceva.
Eram stupid, în vreun fel sau altul. Era ok atâta vreme cât ţineam aceste lucruri închise în mine. Pe dracu. Îi spusesem că o iubesc şi îmi dăduse cu piciorul. Metaforic vorbind. Mă îndrăgea ca pe un frate. Avea deja unul. De ce mai avea nevoie şi de mine?
Patetic. Pur şi simplu mă respinsese. Şi eu, ce? Aveam şi eu un orgoliu. O ştia. Poate mai bine decât oricine.
Nu mai conta. Deja renunţasem la ea.
Asta era şi mai banal. Pe cine încercam eu să mint? Pe mine însumi? Conştiinţa îmi ştia slăbiciunile, gândurile şi sentimentele. La naiba. Nu puteam să mă amăgesc.
O iubeam la fel ca întotdeauna.
Ba, mai mult .

*

Ce frumos mă agăţam de acel vis. Nu ştiam unde sunt. Pur şi simplu priveam spre ceva alb, indestructibil. Aş fi zis că era vid, pentru că inima mea nu bătea...
Ţeapă.
De fapt, îmi suna telefonul şi nu ştiam de unde să iau acel zgomot infernal. Deschisesem ochii şi priveam în gol, de parcă lumea nu mai exista. Mi-am amintit brusc de o poză prăfuită, aruncată în raftul din casa mătuşii mele. Trei persoane stăteau acolo, zâmbind. Era uşor să dobândeşti fericirea când aveai doar cinci ani şi nu ştiai ce era viaţa.
Şi când aveai părinţii alături de tine.
Am întins mâna spre mobil şi am apăsat butonul de oprire. Am înjurat şi m-am ridicat din pat. De regulă, aveam mai mari probleme cu trezirea. Nu ştiam de ce azi era diferit, dar nu conta. Am privit camera fugitiv, acelaşi aspect dintotdeauna. Îmi plăcea albul. Dacă ar fi fost o culoare, atunci ar fi fost preferata mea. Cearceafurile , perdelele, draperiile, tot ceea ce era în camera mea era împânzit de această entitate pură.
S-ar zice că eram un pacifist.
Liniştit şi întotdeauna calculat. Calm şi fără niciun reproş din partea celorlalţi. Tipul perfect şi asta, fără pic de modestie.
Am intrat la duş şi am lăsat apa să se contopească cu trupul meu. A fost un procesc scurt, mă grăbeam. Deja întârziasem şi eram un băiat punctual.
Am luat uniforma pe mine şi m-am uitat în oglindă. Părul era ciufulit ca întotdeauna şi nu am depus efort în a-l aranja. Grăbit, am fugit spre fereastră pentru a observa cum este vremea. Am dat draperia la o parte, lumina acaparând întreaga încăpere. Şi... privirea mea fiind pur şi simplu încântată. Am înghiţit în sec şi am dorit să nu mai clipesc.
Ce făcea îmbrăcată aşa?
Era septembrie, pentru numele lui Dumnezeu!
Inima mea a început să bată mai tare. Pielea reacţiona ciudat la vederea ei. Am zâmbit, inconştient de propriul meu gest. O uşoară adiere a vântului i-a făcut părul să fluture. Un peisaj atât de extraordinar. Aş fi vrut să fug acolo, să fiu lângă ea şi să o îmbrăţişez. Să îi dau sacoul meu şi să fiu sigur că nu îi este frig. Că nu trebuia să îndure nimic. De ce? Simţeam nevoia să o protejez. Merita? Nu. Dar eu tot o iubeam...
Am pus mâna pe geam, probabil cu intenţia de a-l deschide ( o prostie, având în vedere că stăteam la etajul şapte ) , însă – chiar atunci când ochii mei erau captivaţi de imaginea ei, telefonul a sunat.

I'm callin' you
With all my goals, my very soul
Ain't fallin' through
I'm in need of you

Am recunoscut imediat persoana ce mă deranja. Am scrâşnit din dinţi şi am tras perdeaua înapoi. Întorcându-mă, am luat mobilul şi am apăsat butonul verde. Vocea aceleia ce mă sunase era dulce. Şi superficială. Şi iritantă, uneori. Nu conta. Nu o iubeam. Aş fi fost o persoană groaznică să zic că o făceam ( faţă de mine ) căci i-o spusesem de mii de ori. Erau vorbe goale şi fără importanţă. Odată, şi doar atunci, îmi recunoscusem adevăratele sentimente. Prin vorbe şi prin fapte. Fusesem respins.
Am învăţat să mint de atunci.
- Bună Eric! În cinci minute ajung.
A spus aceasta pe o voce foarte veselă. Am răspuns pe tonul meu indiferent şi totodată blând. Să înţeleagă că nu o tratez cu răceală. Nu era chiar aşa. Era o fată frumoasă ce îmi oferea tot ce doream. O prietenă a-ntâia. Ce îi puteai reproşa?
- Ok , iubita. Ne vedem acolo.
Am închis după ce mi-a transmis câţiva pupici. Era nebună după mine. Eu ar fi trebuit să mă simt prost pentru că nu eram aşa îndrăgostit de ea? Rectificare, nu eram decât atras de aceasta. Ne simţeam bine, deranjam pe câţiva şi eu eram fericit.
Superficial vorbind.
Am bătut la uşa poziţionată vis-a-vis de a mea.
Chipul cald şi înţelegător al amicului meu m-a întâmpinat . A zâmbit şi m-a poftit înăuntru, doar am refuzat din cap cerându-i ceva. Chiar atunci când m-a întrebat ce am nevoie.
- Sacoul ÅŸi eÅŸarfa.
I-am zis scurt şi acesta a înţeles rapid, oferindu-mi unul din acele zâmbete rare şi intrigante. Le cunoşteam.
- Mulţam.
Am strigat depărtându-mă de acesta. Ştiam că deja intrase înapoi în apartament. Nu wera nevoie de prea multe cuvinte între noi doi. Ne ştiam de multă vreme şi îmi cunoştea adevărata personalitate. Acum tindeam să cred că era singurul.
De abia ieşisem din clădire, făcusem câţiva paşi şi am găsit persoana ce mă aştepta. Era fericită, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când ne întâlneam. Nu a aşteptat o invitaţie specială. A venit rapid spre mine şi mi-a sărit în braţe. Gura acesteia a căutat-o pe a mea. Voia să mă sărute. Îi fusese dor de mine. Mi-am lăsat braţele pe spatele acesteia, trăgând-o aproape. Nu a protestat, vrând să fie cât mai lipită de mine. Buza mea a fost uşor muşcată, în timp ce limba mea se juca cu a ei, fără pic de jenă. Tânjeam după o senzaţie puternică; nu putea să îmi ofere aşa ceva. Păcat.
Am înlăturat-o într-un mod normal şi monoton, cuprinzându-i mâna cu a mea.
- Ce ai în pungă?
Curiozitatea ei nu avea margini. Chipul ei uşor rozaliu m-a întâmpinat plin de bucurie. Părul drept şi blond, ochii albaştrii uşor spălăciţi. . . Ea era Bridget, gagica mea.
- Un nimic.
Am replicat pe un ton neinteresat, prin care a perceput faptul că nu era ceva important acolo. Mi-a strâns şi mai tare mâna la un moment dat iar eu mi-am întors privirea către ea, vrând să ştiu ce se întâmplă.
- Uite-i pe Rose şi Victor! Hai , hai să îi salutăm!
A făcut câţiva paşi mai rapid, chiar înainte ca eu să pot reacţiona . Îl uram. Nu voiam să îl văd. Îi detestam întreaga fiinţă. Acolo era, ţinând-o aproape de el, iubind-o. Avea dreptul, ea i-l oferise.
Mă călca pe nervi.
Nu aveam chef de nimic. Inima mea se zbătea să nu omoare pe cineva. Pe sine însuşi, asta ar fi fost cel mai grav. Era aşa de frumoasă azi. O singură dată trebuia să mă uit la ea, şi eram cuprins de toate senzaţiile pe care Bridget nu mi le putea oferi. Ştiam că singura mea soluţie era să le arăt dispreţ . La dracu, nu era adevărat. Voiam să îi fac să creadă asta.
Am fost fericit când am putut să plecăm de lângă ei. Eram nervos şi mă luptam cu mine însumi pentru a mă controla. Adevărul este că nu ştiu ce bătălie se dădea înăuntrul meu. Eram cuprins de un vid îngrozitor atunci când îi vedeam împreună şi nu puteam să nu reacţionez. Violenţa verbală era bună. Măcar aşa îmi apăram orgoliul.
ÃŽntr-un fel.
- Ai fost prea răutăcios !
Mi s-a adresat blonda destul de indignată de comportamentul meu. I-am zâmbit fermecător şi am ştiut de îndată că era prea pierdută ca să mai poată gândi. Am tras-o la pieptul meu şi am sărutat-o pe obraz. S-a înroşit.
- Am fost?
Am ridicat din sprâncene. Aceasta a dat din umeri.
- Nu ştiu de ce eşti prietenă cu ea. Ai vreun motiv? Pe bune, ar fi mai bine dacă nu. Atunci nu ar mai exista conflicte. Între noi, vreau să zic. Ştii doar că eu nu mă înţeleg bine cu ea.
A oftat, dându-şi la o parte câteva şuviţe ce i se lipiseră de faţă. Din cauza vântului. Cât mi-ar fi plăcut ca acel păr să fie roşcat, ca acel trup să fie cu puţin mai înalt, să aibă ochii căprui, să o cheme Roselyn şi să...
Nu era aşa. Gata. Bun venit în realitate. Azi nu mai visez.
- Cum altfel? Ştii bine că Rose e cea mai bună prietenă a mea ! Ne spunem totul ! Aş vrea să faci un efort... Să faci pace cu ea! Atunci am fi cu toţii atât de fericiţi...
Ajunsesem în clădirea liceului. Mă stresa cu aceste discuţii. Atâta timp cât îşi ţinea gura închisă, era cu adevărat mult mai frumoasă. Mă durea pe mine în cot de ceea ce voia ea. Nu , pe bune. Voia să fac pace cu roşcata? Ar însemna să o părăsesc, să îl dăm dracului pe Victor şi să nu ne mai pese de conflict. Ea să îmi spună că mă iubeşte iar eu să recunosc că, niciodată nu am uitat-o.
Printr-un gest controlat, am trântit-o pe Bridget de perete. Am făcut-o într-un mod uşor, pentru a nu o lovi. I-am căutat mâna dreaptă şi mi-am împletit degetele într-ale sale. Apropiindu-mi trupul de al ei şi căutându-i gâtul, am trasat o linie cu limba peste o suprafaţă muşcând-o agresiv. A scos un sunet asemănător unui geamăt iar eu mi-am lipit buzele de ale sale. Corpurile noastre erau atât de aproape unul de celălalt încât îi simţeam inima zvâcnind cu o putere incredibilă.
- Mă iubeşti?
Am întrebat-o pierdut în amintiri. Nu mai eram acolo. M-am trezit la timp.
- Mai mult decât orice. Te iubesc. Te ador. Eşti totul pentru mine.
A răspuns repede , îmbrăţişându-mă. Ştiam că deja îi dăduseră lacrimile. Am înconjurat-o cu braţele şi i-am mângâiat părul.
- Atunci eu sunt de-ajuns. Nu îţi trebuie ca eu şi Roselyn să fim prieteni.
M-a strâns şi mai tare, nevrând a-mi da drumul. Am zâmbit satisfăcut şi am continuat să o mângâi. A fugit curând la oră, dar eu nu i-am urmat exemplul.
Am căutat vestiarele şi am pus punga într-unul din ele. Fetiţa asta trebuia protejată. Mă deranja să ştiu că nu eram eu cel ce avea voie să o facă.
Doar pe ascuns.

Nu aveam chef să merg la prima oră de curs. Poate pentru că ştiam că nici o anumită persoană nu o va face. Orice s-ar fi crezut, eu o cunoşteam mai bine decât orice. Am fost îndrumat de instinct într-un parc în care obişnuiam adesea să îmi pierd timpul.
Eram un mincinos.
Era, de fapt, locul în care obişnuia Victor să îşi petreacă timpul cu iubiţica. Mă stresa, eram gelos şi aş fi vrut să îi trag un pumn. Să îi şterg superioritatea de pe mutră şi să îi fur prietena. Nu aveam nimic cu el. Nu ştiu dacă am vorbit vreodată în particular cu acesta.
Şi cu toate acestea , îl detestam.
Am găsit-o stând pe o băncuţă, aşa cum am şi presupus.
Nu . Eu nu eram prinţul ei. Cavalerul de onoare care se comporta atât de frumos cu ea . Da, într-adevăr – din câte auzisem erau cuplul perfect. Admirat de toată lumea. Aveam o părere mult prea proastă despre perfecţiune şi nici nu doream să o reglementez în momentul de faţă.
Acest prinţ care o trata regeşte, nu ştia atâtea câte ştiam eu despre ea. Nu îi cunoştea trecutul. Nu era aici să îi fure ţigările din gură, să i le arunce şi să îi ia pachetul de ţigări. Nu fusese acolo când o anumită persoană şi fratele acesteia avuseseră grijă de ea. Când fusese într-o situaţie lamentabilă şi avea nevoie să fie protejată, eu fusesem acolo să o îmbrăţişez. Asta m-a făcut să mă simt bine . Să realizez că de fapt am însemnat ceva pentru ea.
Doar un prieten.... Victor ce era? Aş fi vrut să îi ştiu sentimentele pentru el. Îl iubea, ar fi zis. De ce? Ce avea el şi eu nu? Eu nu eram prinţ?
Schimbul de replici pe care l-am avut cu ea , mi-a amintit de vremea trecută. De când eram doar doi copii. . . Era simplu.
Mă întreb uneori cum ar fi fost dacă nu i-aş fi făcut acea confesiune.
Aş fi suferit în tăcere după ea?
Nu ştiu. E mai bine aşa. Vreau să fiu sincer.
-Fractu’ mi-a dat ceva pentru tine. Le găseşti în vestiarul tău.
Am adăugat înainte să plec. Nu ştiu dacă se uita după mine. Nu conta. Ea deja aparţinea altcuiva. Şi eu aveam să o fac să sufere, să o tachinez şi să o scot din această stare. Să înţeleagă ce a pierdut.
Da, eu eram mare „comoară”.
Nu. De fapt, voiam doar să o am aproape. Chiar şi în această manieră. Îmi era greu să redevin cel ce eram înainte cu ea. Când o vedeam cu prostul ăla, dorinţa de a ucide se accentua. Nu eram un criminal. Cel puţin, nu încă.

- Hai, Bridget. Am chef să ne plimbăm.
Am intrat în sala clasei a 11a C. Victor şi Rose erau acum împreună. Râdeau. Toţi cei aflaţi în clasă şi-au întors privirile spre mine. Chipul meu era triumfător. Blonda şi-a luat lucrurile şi a fugit spre mine. Am lăsat-o să iasă prima şi mi-am mai lăsat odată ochii să cutreiere clasa. Rose nu se uita spre mine, dar iubitul ei o făcea. M-am încruntat după care mi-am arcuit buzele într-un zâmbet, ţintuind-o pe roşcată.
Nu ÅŸtiu ce pricepuse el din acest gest.

[sickness]

Ador`!!!! Imi place din ce in ce mai mult :))) Asa...... Am ramas gura casca cand am vazut ce credea Eric -un baiat- despre barbati o.O Like...OMG o.O!!
Si e asa un dulce , vrea sa para indiferent , si ... rece totodata ... dar defapt el o iubeste la fel de mult pe cat ea il iubeste ,ceea ce este bine:X xD
Si Rossie e la fel , vrea sa para ca nu-l iubeste , dar totusi ea e nebuna dupa el .... Sincer? Imi place extrem de mult:X Idee originala , clar!
Naratiune- perfecta , Dialog- e destul de bun , descriere- din plin :D Ai avut 2-3 greseli de tastare , nu cine stie ce ...:) :

umplă- umblă
aceaÅŸi- aceeaÅŸi
wera-era

:D

P.S: Astept next-u ! Bafta si spor la scris!:D

__________________________________________________



[center]~Muzica, Moda, Totul Despre LOVE & SEX
Seara de Seara , la cel mai Tare Chef!!
Nici nu am belele, de parinti in cot ma doare,
Vara asta-i cea mai tare si distractia e-n Floare!~

~ And I bet that I can make you believe
In Love and Sex and Magic
So let me drive my body around you
I bet you know what I mean
Cause you know that I can make you believe
In Love and Sex and Magic ~
[/center]

[Neith]

Un nou capitol !
Mă bucur că este din perspectiva lui Eric , aşa vom cunoaşte mai bine personajului şi măcar vom încerca să îl înţelegem .
Începutul mi s-a părut minunat , deşi nu mai fi aşteptat că acele vorbe să fie spuse de un băiat , oricum sunt foarte adevărate . Cam asta este tot ce îi interesează .
Îl înţeleg pe Eric , în locul lui aş fi făcut la fel , aş fi încercat ca pe acea persoană să o fac să sufere cât mai mult pentru ce mi-a făcut . Pentru el ar trebui să fie mai greu , fiindcă o iubeşti ar trebui să vrea să o vadă fericită . Poate o să îi fie dificil în anumite momente şi mi-ar plăcea să îl aflu cum va reacţiona .

Mi-a plăcut că s-a dus să îi ia sacoul şi eşarfa şi m-a surprins să descoper că cei doi stăteam aşa de aproape unul de altul .
Sunt curioasă să aflu cum va reacţiona Victor în viitor , pentru că pare destul de deranjat de comportamentul lui Eric .
Eh ...acum aştept din nou următorul capitol . Baftă la scris ! Teh , chiar îmi place Eric ;))

[Elusive wolf]

Primul lucru care m-a atras a fost titlul , care mi-a placut extrem de mult , iar continutul ficului si plotul mi se pare genial . Imi place mult atitudinea lui Eric , si de Victor imi place deasemenea . Mi se pare gresit ce a facut Rose , dar na , poate ca nu si-a dat seama , mie mi se pare firesc . Eh , in orice caz , povestea pe care se bazeaza ficul , pe atat de trista , pe atat de interesanta .
Mi-a placut si prologul , a transmis sentimentele fetei extrem de bine , si imi plac stilurile voastre de a scrie . Eric e atat de interesant ca personaj , genial conturat , pare atat de indiferent si rece , dar in acelasi timp e foarte dulce . Oh ... ochi verzi :x . So , imi place mult de el si de Victor , pare un tanar foarte .. profund . Eh , ma bucur ca ea este cum este , prietena sa , ma cam ... deranjeaza prezenta sa , totusi . Cum a fost spus , pare cam superficiala , dar en fin , asta e . Astept sa vad cum decurge totul xD .
Hugs si spor la scris :3 !

[Cherie]

Heeei dragilor. Ce mai faceti? Eu foarte bine, cam adormita, dar nu prea va intereseaza, corect? [ Teh, o sa ma omoare :)). Capitolul era gata de aseara si planuisem sa-l postez maine, dar n-am mai avut rabdare. ]
Multumim pentru comentarii fetelor [ sunteti toate fete nu? daca nu, iertati-mi greseala ]. Ce as putea sa spun fara sa par rautacioasa... Ei bine, ma bucur mult ca va place ceea ce facem noi aici si m-as bucura si mai mult daca mai multi din cei care ne citesc si-ar lasa parerea. Nu e ca vrem laude sau alte lucruri d'astea, da' noi vrem sa ne asiguram ca nu muncim degeaba aici. Asa. De injurat puteti sa ma injurati oricum, eu am incercat sa nu fiu rautacioasa. Nu stiu ce a iesit.:)) Bun, sunt foarte incantata si de faptul ca va place sau macar il compatimiti pe Victor. Eu una il ador, doar eu l-am creat, nu? :))
Bun, hai ca va las sa cititi. Capitolul asta, dupa cum cred ca va dati seama, este din perspectiva fetei, personajul meu. Sper sa va placa!



[center]Capitolul trei[/center]

Imediat ce am văzut că Eric părăsise parcul, m-am ridicat de pe bancă şi am luat-o la goană disperată. Tânjeam să-l văd pe Victor, să-l strâng în braţe. Îl vroiam în momentul de faţă mai mult de cât oricând şi asta doar pentru că am stat atât de aproape de el. De Eric. Şi am simţit cum o iau razna. La propriu.
Eram mai idioată decât oricine. Eva cum a putut să se lase ispitită fără să se gândească la consecinţe? Şi eu eram femeie. Plus că mă mai lăsasem ispitită cândva, de altceva. De ce nu puteam pur şi simplu să-l iau în braţe şi să-i spun că defapt am minţit, nu, că m-am minţit pe mine în tot acest timp, şi că-l iubeam mai mult decât oricând? Cu fiecare clipă pe care o petrecea alături de mine, chiar dacă ne certam, îl iubeam din ce în ce mai mult. Devenisem dependentă. Oficial, Eric devenise un drog pentru mine. Şi la naiba cu asta căci renunţasem de mult la ele.
Ajunsesem în clădirea liceului fără să mă rănesc. Incredibil, având în vedere că alergam ca o nebună ce tocmai a scăpat de la azil. Pe holuri era o hărmălaie imensă. Încă era pauză. Am urcat la etajul unu împiedicându-mă de câteva ori de treptele din marmură. Brusc, mi-am amintit ce a spus el. Nate îmi dăduse ceva. Mi-am deschis vestiarul şi am văzut acolo o pungă. I-am răsturnat conţinutul grăbită şi mi-am văzut eşarfa colorată şi sacoul negru ce făcea parte din uniformă. Le-am aruncat în grabă pe mine, gândindu-mă la cât de protectiv era dragul meu frate. În curând se suna de oră. Vroiam să vorbesc cu el înainte să se sune.
Am tras aer în piept şi am închis vestiarul. Când m-am întors l-am văzut pe Victor în faţa mea. Nu arată deloc bine. Era... distrus. Mi-am coborât privirea în pământ. Conştiinţa mă împiedica să mă uit în ochii lui. Nu mai eram acolo. Mă pierdusem prin amintiri. Ziua când ne-am cunoscut... Atunci mi-am dat seama că trebuia să o iau de la capăt. Patetic, dar Victor Archibald îmi schimbase radical viaţa.
Dintr-o dată mi-am simţit corpul izbit în vestiare, ca în cele din urmă să fie presat de greutatea trupului lui Victor care mă ţinea mult prea strâns în braţe. Mă săruta peste tot unde era posibil murmurând:
-Sunt un egoist, ştiu. Dar eşti tot ce am. Fără tine sunt un om mort.
Victor avea mari probleme cu familia. Mama lui murise la numai câteva zile după ce se născuse el, iar tatăl lui îl considera vinovat pentru asta. Nu s-au înţeles niciodată. Deşi în acte scria altceva, Victor era orfan şi de mamă şi de tată.
Poate de aceea mă simţeam atrasă de el. Pentru că din acest punct de vedere îmi amintea de Eric. Amândoi erau privaţi de dragostea părintească. Unul n-avusese deloc parte de ea, în timp ce celălalt o pierduse cu mult timp în urmă.
Mi-am încolăcit mâinile în jurul gâtului sau trăgându-l cât mai aproape de mine. Eram distruşi amândoi. Numai şi numai din cauza mea.
-Åži eu te iubesc, Victor... ÅŸi eu...
Când am intrat în clasă Bridget mă strânse în braţe şi îşi ceru scuze în numele lui Eric. De parcă era ea vinovată că eu îl făcusem să mă urască. I-am spus că nu-mi păsa de părerile celorlalţi şi că poate să-şi vadă liniştită de treabă, apoi m-am dus la fereastră, trăgându-l pe Victor după mine. Am început să vorbim şi să râdem. Eu stăteam cu capul lipit de pieptul lui, iar el se juca prin părul meu ca deobicei. O zi normală, deşi o începusem atât de prost. Dintr-o dată am simţit cum îşi îndreptase privirea în altă parte. I-am privit chipul frumos nedumerită şi l-am întrebat ce era în neregulă. Nimic, îmi spusese sărutându-mi drăgăstos fruntea.
-Unde-i Brid? am întrebat când m-am aşezat în bancă şi am văzul locul din faţa mea gol. În dreapta mea se afla Victor care-mi răspunse puţin cam abătut:
-A plecat cu ÅŸtii-tu-cine.
Am început să râd. Era atât de dulce când încerca să-mi menţină buna dispoziţie.
-Cumva nu îi spui numele ca să nu mă enervez?
Ridică din umeri, apoi îşi îndreptă privirea spre tablă. Profesorul de matematică tocmai intrase.
Toată ora n-am făcut decât să mă gândesc la Eric şi la ceea ce îmi spusesem. Cuvintele lui îmi răsunau pur şi simplu în minte. De parcă se stricase banda.
Îi promisesem fratelui meu că n-am să mă mai ating de droguri sau de ţigări. I-am spus că le voi lasă numai şi numai dacă nu mă părăsea. Nate nu m-a părăsit. Şi totuşi n-am făcut-o decât pe jumătate.
În aceeaşi perioadă în care Eric mi se confesase, eu mă apucasem de droguri. Totul începuse de la o simplă dorinţă. Idealul unei copile de paisprezece ani. Vroiam să mă afirm în şcoală. Să fiu populară, unică şi sclipitoare. Şi reuşisem. Devenisem populară şi aveam o întreagă lume la picioare. Pe cât eram de adorată de cei din jur, pe atât eram de invidiată. Dar fiindcă sunt prea vanitoasă, am pierdut prea multe. Conştientă fiind că voi putea cădea oricând de pe podiumul pe care mă aflam, căutasem tot felul de metode prin care să-mi păstrez popularitatea. Şi de aici viaţa mea o luase pe un drum total nepotrivit. Ţigări şi droguri la greu...
Simţind gustul faimei, devenisem slabă de înger. M-am lăsat influenţată. Cei din grupul cu care-mi pierdeam vremea pe atunci mi-au spus că trebuia să încerc foarte multe lucruri ca să nu păr banală şi lumea să se plictisească de mine. Cum am mai spus, mă apucasem de fumat şi în cele din urmă de droguri. Practic, devenisem dependentă. Şi numai la câteva zile după ce încercasem. Preţul celebrităţii, cum spunea una din fetele cu care umblam pe atunci.
Ca în orice situaţie, ca să te trezeşti la realitate, trebuie să fi pur şi simplu lovit de către aceasta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Lipseam foarte mult de acasă. Îmi petreceam mult timp pe stradă cu prietenii mei care-mi făceau rost de tot ce aveam nevoie ca să mă simt bine şi multe alte lucruri de genul. Fratele meu, Nate, se comporta ca orice persoană aflată în situaţia de faţă. Era îngrijorat şi se consuma prea mult. Deabia mă primise în grijă. Îi era îngrozitor de teamă să-i sune pe părinţii mei. Ştia sigur că aveau de gând să mă ia cu ei dacă aflau că nu reuşea cât de cât să mă controleze. Din cauza asta el nu prea mai avea timp de nimic. Nici măcar de Alessia. Iubita lui cu care avea de gând să se căsătorească.
Asta până când într-o seară primise un apel de la părinţii feţei, din cauza căruia făcuse un preinfarct. Corpul Alessiei fusese găsit printre blocurile de la marginea oraşului. Fusese violată în cel mai brutal mod, apoi înjunghiată în inimă. Nate o iubise mult. Atât de mult încât îi promisese ca se vor căsători imediat ce terminau liceul. Şi merita toată dragostea lui. Alessia fusese cea mai minunată fiinţă pe care o cunoscusem. Şi cea mai frumoasă. Un înger... Pierdut pentru totdeauna.
Atunci mă trezisem la realitate. În timp ce celei care ar fi trebuit să-mi fie cumnată i se făcea autopsia, iar fratelui meu nu i se dădea nicio şansă, eu mă înecam în cocaină. Metaforic vorbind. Eric mă găsise tolănită în mijlocul străzii vorbind de una singură. Cu stelele. El şi fratele meu se înţeleseseră din totdeauna. Erau cei mai buni prieteni. În timp ce eu mă distram strigând la stele, el fusese alături de fratele meu. Asta-mi reproşase tot drumul cât mă purtase în braţe până la spitalul în care era internat fratele meu. Încă eram sub influenţa drogurilor. Nu-mi dădusem seama de ceea ce spunea sau de ceea ce făcea. Până l-am văzut pe Nate pe patul de spital. Atunci, pentru prima oară, am simţit ca vreau să mor. Mă uram .
La strigătele mele Nate deschisese ochii. Deşi era total inapt, îmi aruncase unul din zâmbetele sale ce emanau căldură şi blândeţe. Cu lacrimile siroindu-mi pe obraz i-am strigat că voi renunţa la droguri şi ţigări numai să nu mă părăsească. Pierdusem prea multe...
-S-a întâmplat ceva, domnişoară Hope? întrebă profesorul când auzi scârţăitul scaunului meu şi mă văzuse în picioare, tremurând din tot corpul.
-Nu mă simt prea bine, am încercat să spun deşi nu-mi auzeam vocea.
Victor se ridicase în picioare într-un mod brutal, aproape dărâmând scaunul şi îşi înconjură mâinile în jurul trupului meu.
-Daţi-mi voie, vă rog, s-o duc până la infirmierie! l-am auzit spunând pe un ton clar şi răspicat.
Profesorul dăduse din cap şi ne făcuse semn să plecăm. Nu ne-am dus la infirmierie. Ne oprisem pe hol, undeva departe de sala noastră de clasă. Victor se trântise jos pe cimentul rece. M-a aşezat pe picioarele lui şi mi-a lipit capul de pieptul său, sufocându-mă cu săruturi şi îmbrăţişări. Nu-mi cerea explicaţii. Ştia oricum că nu i le voi da. Însă ştia, cel puţin aşa credea el, de ce plângeam.
Bridget nu venise la următoarea oră. Şi nici la cealaltă. Începeam să fiu geloasă. Cred. Nu ştiu. N-aş vrea să confirm asta. Oricum, Victor făcea tot posibilul să mă înveselească. Rezervase o masă la un restaurant franţuzesc din apropiere. Apreciam mult ceea ce făcea, dar i-am spus că vreau o zi normală.
-Atunci, putem avea o zi normală doar pentru noi doi, aşa-i? şopti lipindu-şi buzele de ale mele într-un sărut tandru şi în acelaşi timp jucăuş.
-Desigur.

Stăteam întinşi pe iarba umedă şi rece din Central Park, ţinându-ne de mână şi privind norii cenuşii. Bine, în acel moment nu erau un peisaj prea frumos. Era totuşi septembrie, dar privitul norilor era un lucru romantic oricând, oricum. În căştile ipod-ului Flyleaf cântau All around me, melodia noastră. Eu fredonam fascinată, în timp ce Victor stătea pur şi simplu cu ochii închişi, probabil încercând să adoarmă. Mi-am sprijinit capul într-o mână şi i-am privit chipul atentă. Era atât de frumos şi mă iubea atât de mult. Cu cât îl priveam mai intens cu atât îmi dădeam seama că nu-l merit deloc.
-Mă întreb cum ar fi totul dacă tu şi Eric nu v-aţi fi certat în trecut, l-am auzit spunând.
-Mi-e imposibil să cred că ne-am înţelege vreodată... Mă urăşte, i-am răspuns pe un ton melancolic. Şi eu, bineînţeles, am adăugat imediat.
-De ce? I-ai făcut ceva?
-Destul de multe. Dar n-are niciun rost să vorbim despre asta. E ziua noastră, corect?
S-a uitat în ochii mei timp de câteva minute. Nu puteam desluşi nicio expresie pe chipul său. Şi mă speria asta. Poate de aceea am simţit din nou nevoia să plâng. Mă enerva chestia asta. În viaţa mea n-am plâns atât de mult cât am putut s-o fac în ultimul timp.
Am tras aer în piept şi mi-am închis ochii în încercarea de a-mi reţine lacrimile. I-am ţinut aşa până i-am simţit din nou buzele reci lipindu-se de ale mele ca o pecete. Lacrimile au început să curgă. Braţele lui alunecară uşor pe talia mea, frângând-o într-o îmbrăţişare.
Victor era unul din rarele specimene ale lumii. Blând, romantic, protectiv şi răbdător. Un Romeo contemporan. Şi era numai al meu. Nu e greu de crezut că toate fetele erau înnebunite după el. Dar el nu avea ochi decât pentru mine. Şi eu... Eu visam la trecut. Aşa-i. Nu merit nimic. Cu atât mai mult pe Victor şi dragostea lui.
El nu mă obligase niciodată să fac nimic ce nu-mi place. Nu-mi ceruse imposibilul. Nu mă întreba unde sunt şi cu cine sunt. Nu îi păsa de defectele mele. Îmi respecta intimitatea. Îmi accepta toate capriciile. Făcea orice ca să mă simt bine. Pentru că eu eram totul pentru el. N-a mai iubit pe nimeni cum mă iubeşte pe mine. N-a simţit niciodată ceea ce simţea alături de mine. A fost singur dintotdeauna, privat de orice fel de afecţiune. Căci obsesia fetelor pentru el nu însemna nimic. Victor mă considera cel mai frumos dar primit de la viaţă. Mă adora şi cu toate că eu eram cea mai oribilă persoană din lume, el mă făcuse să par perfectă în faţa tuturor.
-Tu chiar eşti tot ce am. Sunt capabil de orice pentru tine, Roselyn. Chiar şi să ucid.
-Nu o să fie nevoie de asta. Crede-mă.
Nu ştiu de ce, dar aveam presimţirea că nu avea să fie aşa. Că minţeam în ultimul hal. Şi mă durea asta. Pentru că într-adevăr eu îl iubeam Victor. Nu atât de mult ca pe Eric, dar ştiu mai mult ca sigur că o făceam.

[Neith]

Eh un nou capitol !

După ce l-am citit am început să îl apreciez mai mult pe Victor . Într-un fel cred că îmi este milă de el , pentru că nu cred că Rose va fi capabilă să îl iubească ca pe Eric . Parcă nu ştii de parte cui să fie . Dacă Rose va fi împreună cu Eric , Victor va suferi ( bine şi Bridget , dar nu ţin prea mult la acest personaj ). Dacă situaţie va rămâne aşa cum este acum, Rose şi Eric vor fi cei mai afectaţi . Ei ţin unul la altul , dar nu mai au cuvinte să şi-o spună .

Nu mi-a plăcut să o văd pe Rose în acea stare deplorabilă : drogată . Şi a făcut totul pentru a fi populară . Cu ce a ajutat ? Nimic ... doar s-a îndepărtat de fratele ei ...Săracul Nate , iubita lui a murit şi sora sa zăcea pe trotuar .
Victor are nevoie de ea şi Rose are nevoie de el şi de Eric . Atâtea dependenţe marcate de egoism .
Nu am fost atentă să văd dacă au fost greşeli , nu îmi pasă ...
Mă întreb ce mai face Eric ? Teh , aştept capitolul .

[Teh]

Mulţumim de comentarii ! Contăm pe voi cu păreri şi toate cele. Sper să vă placă în continuare şi să continuaţi să ne oferiţi opiniile voastre. Uh, nu am prea multe de zis despre capitolul acesta, descoperiţi voi. Scuze dacă e cam scurt.
Lectură plăcută ! <3

[center]Capitolul patru[/center]

Viața ia întorsături ciudate. Întotdeauna te aștepți la un anumit lucru; dar , constați că nu primești acela. Ci exact invers, sau ceea ce niciodată nu te-ai așteptat că vei avea. Se joacă cu tine, te întoarce pe toate părțile. Te face să crezi că vei muri mâine, întorcând paginile tale, te compară cu o carte. Crezi în fiecare clipă că ți le va rupe, că te vei dezintegra. Când ajunge la sfârșit și trântește coperta, ești în pas de infarct. Ți-e frică pentru că știi că e sfârșitul.
Îți face o surpriză. Nu o să mori atunci. Metaforic vorbind, căci așa se întâmplă cu toate evenimentele importante, sau de o natură mai puțin importantă. Și tu , chiar dacă protestezi, nu ai nicio șansă . Asta se numește, oare, destin?
De mult nu mai cred în așa ceva.
[center]*[/center]

- M-am plictisit!
Am auzit brusc vocea caldă a lui Bridget. Ne plimbam de ceva vreme. Am zâmbit, conștient de faptul că ea vorbise într-una până acum și eu nu auzisem nimic.
- M-aÈ™ vopsi!
A adăugat aceasta, probabil indignată de faptul că tăceam. În fond, eu o invitasem afară. Nu aveam chef de discuții și nici buna dispoziție de a face tot ce voia ea azi. De regulă, nu protestam. Era iubita mea, în cele din urmă. Și chiar dacă nu aveam sentimente puternice pentru ea, nu mă deranja să îi fac pe plac. Pentru că știam că sunt iubit și că, orice aș fi făcut, voi avea parte de afecțiunea aceasta din partea ei. Îmi dădea impresia că ar face aproape orice pentru mine, și asta era o satisfacție imensă. Mai ales când nu trebuia să dau nimic înapoi. Doar lucruri de care și eu aveam nevoie. Și asta era cu adevărat minunat.
Atunci, aș întreba, de ce mă simt gol pe dinăuntru? De parcă ceva lipsește. Un vid imens ce mi-a acaparat inima și sufletul. Despre asemenea lucruri nu poți vorbi cu nimeni. Nici cu cei mai buni prieteni, și nici cu prietena ta. Ce s-ar întâmpla? Ar veni mulțimea de întrebări cu „ și eu ce? Eu nu îți sunt de-ajuns?” . Nu m-ar durea să spun : „ Nu.” Însă, iar aș rămâne singur. Nu vreau asta. Cu toții aveam o slăbiciune, aceasta era a mea. Detestam singurătatea. Nu aceea în care vrei să ai parte de liniște și te refugiezi. Nu, căci toți avem nevoie de așa ceva și trebuie să căpătăm asta. Eu nu mă pot pierde, lăsat în urmă de ceilalți . Să nu se intereseze nimeni de mine. Deplorabil, dar așa eram. Nu o arătam; eram prea puternic pentru așa ceva. Și, ciudat era faptul că nu fusesem dintotdeauna așa. Poate că pe vremea când încă mă înțelegeam bine cu Rose, nu simțisem niciun gol. Îmi umpluse ea întregul vid, iar eu eram fericit.
Ea dispăruse din viața mea.
- Mă auzi?!
Tonul plângăreț al blondei mă trezi pentru a doua oară din visare. Am tras-o aproape de mine și am pupat-o pe obraz. Un gest pueril și fără semnificații pentru mine, o extraordinare întâmplare plină de afecțiune pentru ea. Mă jucam cu sentimentele cuiva. Era bine așa ceva? Nu mi se întâmplase și mie ceva asemănător? Nu chiar. Și totuși, de ce nu aveam remușcări?
- Mergem la mine?
Am deschis gura pentru prima dată de când plecasem din liceu. Aceasta mi-a zâmbit larg și s-a lipit și mai tare de mine. Mergeam pe aceași stradă liniștită ce ducea spre apartamentul meu. Îmi plăcea toamna, era unul din anotimpurile mele preferate. Adesea, stăteam cu roșcata prin parcuri, când eram micuți, și ne dădeam în leagăne toată ziua. Era atât de fain să numărăm frunzele, de parcă fiecare ar fi fost importantă. Să le dăm nume și să le comparăm cu stelele. A trecut mult de atunci... Erau doar niște jocuri idioate de copii; pentru ea, probabil. În mine au rămas ca niște amintiri vii, ce mereu îmi bat la ușă și îmi pleznesc prezentul. „ Nu mai e.” îmi șoptesc gândurile.
- Sigur. Mi-e foarte foame. Sper că ai ceva de mâncare.
A spus aceasta foarte veselă și a început să discute despre altceva. Avea impresia că o ascultam, și chiar o făceam. Doar că nu înțelegeam de ce trebuia să ascult fiecare porcărie despre prietenele ei. Și totuși, m-aș fi simțit trist dacă ar fi închis gura și ar fi tăcut. Mai bine așa. Nu aveam timp să îmi amintesc trecutul. Ce glumă. Mereu găseam vreme pentru așa ceva.
Am ajuns curând în fața clădirii și am luat liftul; ultima dată când fusese ea aici era blocat, așa că a trebuit să urcăm pe scări. A fost foarte obositor pentru Bridget, poate și de aceea am ajuns să o car în brațe până sus. Nu știu de ce nu m-a deranjat, deși a fost destul de problematic. Ea mi-a zâmbit larg atunci și a fost atât de fericită că nu am mai avut nevoie de întrebări pentru mine însumi. Eu provocam stare aceasta cuiva. Nu eram un nimic abandonat ce nu era în stare de ceva măreț.
- Păcat că merge liftul! Aș fi vrut să fie ca data trecută. Deși cred că pentru tine nu a fost atât de distractiv. Mai ții minte?
Am dat din cap și mi-am trecut un braț în jurul gâtului său.
- Cum aÈ™ putea uita?
Pe o parte era adevărat. Memoria mea era chiar incredibilă. Iar, pe de altă parte, nu mă interesa pe atât de tare pe cât a sunat în tonul meu. A roșit imediat și m-a făcut să realizez cât de ciudată era personalitatea ei. Poate și de aceea o plăceam. Mă enervau persoanele monotone. Era superficială, cam prostuță și destul de impulsivă, uneori foarte răutăcioasă și o bârfitoare înnăscută. Chiar și așa , era adorabilă în felul ei. Nu în acela de a-mi atrage destul atenția, dar îmi plăcea să pierd timpul cu ea.
Am deschis ușa și căminul meu călduros și alb ne-a întâmpinat. S-a aruncat cât de repede a putut pe canapea.
- Cât îmi place locul acesta ! Este atât de relaxant!
A spus aceasta oarecum nostalgică și ușurată. Eu mi-am pus ghiozdanul și sacoul în dormitor și m-am întors la aceasta. Așezându-mă, i-am atras atenția . A venit spre mine, urcându-și corpul peste al meu. A început să mă sărute pe obraji, căutându-mi gura. Deja închisese ochii, mi-am permis să fac același lucru. Îi simțeam inima și repeziciunea cu care bătea. Nu puteam să nu fiu satisfăcut de acest gest mic .
- Te iubesc enorm. Mai mult decât orice, ești totul pentru mine, Eric.
S-a lăsat peste mine, încercând să mă ademenească să o mângâi. Se spune că femeile sunt niște manipulatoare perfecte; e adevărat.
- Știu, puișor. Știu.
Am răspuns eu mușcându-i buza inferioară. Am sărutat-o pasional, limba mea căutând-o pe a ei și într-un final jucând același joc atât de cunoscut. Mi-am plimbat degetele pe trupul ei în voie, așa cum știam că o să o pot face mereu. Curând, eu m-am aflat de-asupra blondei.
- Eric... Știi?
Am dat din umeri și am privit-o sceptiv. Ochii ei erau plini de căldură și dorință , așa cum îi găseam întotdeauna întâmpinându-mă. Uneori mă întrebam de ce mă iubea atât de tare. Poate pentru că o salvasem de câteva ori? Poate.
Îmi amintesc și acum momentul în care mi-a zis că mă place; a fost o confesiune, da. Și atunci eu i-am spus : „ Atunci, hai să ieșim.” A fost atât de surprinsă că a leșinat . Eu m-am amuzat și mai tare în clipa în care s-a trezit în brațele mele și a spus că visează. Mi-a înșirat atunci toate dățile în care am ajutat-o și nici măcar nu știam cine era. Iar eu nu am vrut să îi explic de ce. Pentru că nu avusese legătură cu ea. O știam ca și cea mai bună prietenă lui Roselyn. Și, pe atunci, Bridget era implicată cu anumite lucruri periculoase și nu tocmai legale. A trebuit să îi salvez fundul de la câteva bătăi din partea unor huligani, tocmai pentru că nu voiam să o implice pe roșcată în toată această „ afacere”. Nici nu trebuia să îi explic ei așa ceva. Era peste limita înțelegerii. Nu știa. Nu cunoștea. Nici nu voiam să o facă. Și Rose? Ei bine, ea nu era în temă nici măcar cu faptul că prietena ei cea mai bună a fost într-un așa pericol. În fond, am înțeles mai târziu din comportamentul lor că de abia se puteau numi „ amice”. Blonda doar se amăgea.
- Nu mi-ai spus niciodată nimic despre tine. Sunt atât de geloasă... Când te cerți cu Roselyn, simt că ceva vă unește. Da, spune-mi că sunt proastă! Deja o știu... Dar, noi suntem împreună de mai bine de un an... Și nu mi-ai zis nimic despre familia ta, despre tot... Știu doar că locuiești singur. Iar tu ! Tu știi totul despre mine . Nu ai încredere să îmi împărtășești nici măcar motivul pentru care te-ai certat cu prietena mea ! Mă doare atât de mult când te văd lângă mine și observ că, de fapt, ești plecat...
O lacrimă i-a curs pe obraz și știam că îi era greu să vorbească despre asta. Era o ființă slabă și fără putere de sine. Mereu încerca să se controleze de față cu mine, să nu plângă. Niciodată nu reușea, e cert. Și-a șters lichidul amar de pe obraz și din celălalt ochi s-a scurs o altă lacrimă. Așa au început mai multe, ca întotdeauna. Încerca să se abțină, să nu suspine. Își pusese degetele peste față, să și-o acopere.
- Îmi pare rău!
A strigat aceasta și s-a ridicat . Am zâmbit . Eram atât de meschin. Mă bucuram să o văd așa din cauza mea. Am luat-o de mână și am tras-o repede spre mine. Fețele noastre erau la o distanță milimetrică, tensiunea creștea. I-am acaparat buzele cu un sărut simplu și aceasta l-a primit. Și-a poziționat mâinile în jurul gâtului meu iar eu m-am aplecat mai tare spre ea.
- Nu e nimic de știut.
Am început apoi să vorbesc, când îi ștergeam picăturile rămase pe obraji. Atmosfera era deschisă. Soarele intrase chiar și aici, și albul ce predomina în cameră era minunat. Te făcea să te pierzi într-o lume a purității. Mă relaxa și știam că avea același efect și asupra ei.
- Dacă ar fi ceva important, ți-aș zice. Nu am ce să îți vorbesc despre familia mea. E mai interesantă a ta.
Am mințit eu pe un ton blând și am pupat-o pe obraz. Între timp, stomacul meu a făcut un zgomot ciudat și eu am rânjit. Asta a făcut-o pe ea să râdă. Am răsuflat ușurat.
- Cred că trebuie să comandăm ceva. Ți-e fomică?
Am întrebat-o eu mai însuflețit de această dată. A pus repede mâna pe telefon și a ridicat un deget în sus, începând să îl miște.
- Îți pregătesc eu ceva!
A zis repede și foarte convingătoare. Am oftat.
- Tu nu știi să gătești, Bridget.
Am anunțat-o eu de lucrul pe care îl știa atât de bine . Ea nu m-a băgat în seamă și m-a impulsionat să merg să fac un duș. Ceea ce am și acceptat. Știa că așa îmi putea atrage atenția. Credea că nu mă cunoaște deloc, dar știa o grămadă de lucruri despre mine . Culoarea favorită, mâncarea preferată, ceea ce îmi plăcea cel mai mult să fac sau nu. Faptul că lucram, și așa mai departe. Despre acesta din urmă, nu știa nimeni altcineva cu excepția ei. Ar fi trebuit să se simtă norocoasă.
Apa cădea rapid pe trupul meu, purificându-l . Am lăsat-o la temperatură medie, nici prea fierbinte dar nici rece. Așa puteam gândi clar.
Mă angajasem anul trecut, când nu îmi mai ajungeau banii trimiși de mătușa mea. Nu îi mergea prea bine și încă nu o mai face. Acum, de abia dacă îmi mai trimite ceva. Și trebuie să îmi plătesc singur întreținerea și tot restul . Mă simt vinovat pentru un singur lucru, acela este că nu pot eu să am grijă de persoana ce m-a ocrotit după ce s-au dus părinții mei. Totuși, ea are propri copii. Și asta mă consolează. Vara trecută am lucrat o grămadă cu normă întreagă, însă acum nu puteam să fac același lucru. Aveam liceul plus examenele finale în acest an. Era greu, trebuia apoi să urmez o facultate. Și trebuia să dau la stat; nu îmi permiteam să plătesc una. Cum nu îmi permit nici să îi zic lui Nate prin ce trec. Ar fi groaznic să îmi dea bani cu „ împrumut” sau să înceapă să aibă grijă de mine. Nu am nevoie de milă sau de protecția nimănui. Mă descurc. De aceea am ținut asta secret, și Brid poate fi chiar „ mormânt” atunci când o rog. Nici nu ai zice că îi place să bârfească. Se aplică doar la ceea ce îi povestesc eu, care sunt oricum lucruri rare.
Nu mă încumetam să îi zic de părinții mei. Nu puteam . Ea se plângea într-una de familie, iar eu nu aveam una. Îi pierdusem când aveam șase ani. Câți ani trecuseră? Treisprezece? Cam atât, cred.
Cu ce o încălzea pe ea faptul că ei decedaseră într-un amărât de accident despre care nici la momentul actual nu am aflat ce a fost cu adevărat? Că nu am plâns la înmormântarea lor căci nu înțelegeam ce se întâmpla prea bine. Că nu îmi amintesc fețele lor și visez , adesea, lucruri din trecut? Cu ce o ajuta să știe asta?
Cu nimic.
Am ieșit din cadă și am înfășurat un prosop în jurul taliei. Când am ieșit din baie, am auzit un mic țipăt din bucătărie. Eu deja o avertizasem. Cu doar un prosop pe mine , am mers într-acolo și am văzut-o. Se tăiase la un deget. Am început să râd și aceasta mai avea puțin și plângea.
- ÃŽmi cer scuze!
A spus repede atunci când am luat trusa de prim ajutor ca să îi bandajez degetul.
- Te încăpățânezi degeaba uneori. Nu știi să gătești; așa că, de ce insiști? Mai bine comandam ceva încă de la început. Faci lucruri inutile uneori, puișor.
Calmul de care dădeam dovadă în acest moment nu mă surprindea. Fața ei era tristă iar eu m-am apropiat de ea. I-am luat degetul și am lins porțiunea de sânge ce se scurgea pe el. A tresărit la acest gest iar eu am zâmbit, bandajându-l.
- Îmi pare rău!
A adăugat și eu am oftat pentru a nu știu câta oară.
- Mereu fac lucruri inutile și te deranjez! Sunt doar un obstacol în viața ta. Nu îmi vorbești despre tine pentru că nu ai încredere în mine. Și te iubesc, mai mult decât orice. Atunci.. A făcut o pauză printre suspine. Trupul ei tremura și își mișca mâinile în toate părțile, gesticulând aiurea. De abia își putea păstra tonul hotărât și supărat pe sine însuși. Atunci... De ce mai stau cu tine? De ce mă accepți? Sunt doar un obstacol! Nu fac nimic bine... O să ajungi să mă urăști... Pare că nu ai nimic și tu îmi arăți că ai tot, nu mă lași niciodată să te ajut... Eu vreau... Plânsul se întețise, de abia mai înțelegeam cu claritate ceea ce spunea. Eu vreau doar să îți fiu alături...
Cuvintele ei poate păreau nimicuri. Nu știu. Vocea pe care o auzisem , intonația și sufletul pe care le pusese în ele erau diferite. Nu mă durea pentru ea, căci nu era cineva important în viața mea. Sufeream, amintindu-mi că într-adevăr „ nu am nimic”. De ce mă prefac?
Stătea pe un scaun iar eu pe vine. Mi-am pus capul în poala ei și am stat așa multă vreme, căutând pace. Mi-a mângâiat șuvițele de păr și a continuat să verse lacrimi. Le simțeam rostogolindu-se pe corpul meu.
- Ajunge să mă iubești.
Am rostit într-un final, fără a mă ridica. Ea a continuat să mă mângâie și să îmi repete că o făcea, într-adevăr, mai mult decât orice.