Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Helăăău. Merci, merci tuturor pentru comentarii >:D<. Aici e capitolul nou. Şiii... îmi pare extrem de rău că v-am lăsat să aşteptaţi atât! Sper să vă placă.

[center]Capitolul 29[/center]

Era un sentiment atât de înălţător să-l văd şi să-l ştiu atât de fericit, cu zâmbetul acela aflat în permanenţă pe chipul său. Mă bucuram că, după cât suferinţă i-am pricinuit în toţi aceşti ani, puteam în sfârşit să-mi iau revanşa. Ştiu, ar fi fost mult mai uşor dacă pur şi simplu mi-aş fi cerut scuze şi aş fi fost sinceră cu el, dar asta ar fi prea puţin, prea... nespecific mie, Roselyn Hope. Cea care-şi complică singură viaţa atât de tare că ajunge într-un punct în care dă vina pe toţi cei din jurul său, devine o frustrată şi o irascibilă şi nu o poţi scoate din pasele ei proaste decât aruncând-o pe o insulă pustie. Sau mult mai uşor, dacă i-ai da dreptate, te-ai umili în faţa ei şi i-ai spune cât de grozavă e ea.
Dar vorbeam despre Eric şi despre cât de fericit şi mişcat părea să fie el de acest gest, de mica noastră petrecere. Eram mândră, dar, chiar dacă ideea fusese în totalitate numai a mea, le eram profund îndatorată lui Kristin şi fratelui meu.
Nu mă puteam abţine din a-l privi în continuu. Şi poate că nu ar fi fost ceva rău dacă doar îl priveam, însă eu tot continuam să mă aflu în raza lui vizuală şi, de fiecare dată când mă zărea, se oprea din ceea ce făcea în acel moment ca să-mi arunce o privire, un zâmbet sau să-mi rostescă simplu, dar cu însufleţire, numele. Iar eu îi zâmbeam la rându-mi, topindu-mă sub strălucirea pe care o emana surâsul său.
Nate observase asta şi chicotea înfundat lângă mine ori îmi ciufulea părul. Totul era ca pe vremuri. Atât de frumos, de plin de viaţă... Lacrimi de fericire îmi răsăreau în ochi şi le ştergeam pe ascuns, fără ca vreunul din ei să mă vadă şi să se oprească din ceea ce făceau ca să-mi acorde mie atenţie, să aive grijă de mine. Nu! Era seara lui Eric, atenţia tuturor trebuia să fie asupra lui. Inclusiv a mea.
Nu ne mai despărţea nimic acum. Nici jumătăţile noastre prost alese, nici timpul, nici depărtarea... Nimic. Puteam să-l îmbrăţişez, să-i sărut obrazul sau fruntea, să-l iau de mână şi să-l trag după mine, să-i vobesc, să glumesc şi să râd cu el fără nicio jenă. Exact ca pe vremuri – dar mă reţineau atâtea!
În primul rând, eram o egoistă. Nu m-aş fi mulţumit nici când doar cu atât! Trebuia să am totul, să fie al meu, eu a lui şi totul să se învârtă în jurul nostru. Iar celelalte rânduri chiar nu mai contau.
Erau momente tipice în care se aşeza lângă mine, pe canapea. Eu tresăream, el surâdea, eu îi răspundeam la surâs, dar nimic mai mult! Şi mă ofticam cumplit. Sau se mai întâmpla să fie şi invers; eu să mă aşez lângă el, surâzând şi acesta să fie prea prins în ceea ce făcea ca să-mi mai acorde mie atenţie. Iar eu mă bosumflam şi mă depărtam de el.
Încercam să-mi fac de lucru cu paharele de pe masă când mâna lui se mulase pe umărul meu şi mă trase înspre el, lipindu-mi capul de pieptul său. Nu spunea nimic, doar mă ţinea aşa, protectiv şi totodată posesiv în timp ce continua să-i povestească lui Nate ceva – nu ştiam ce fiindcă nu fusesem atentă.
Iar eu mă făcusem mică în mâinile sale, mă pleoştisem şi umerii-mi căzuseră. Nu aveam de gând să mai fac altceva pentru o perioadă. Având în vedere tot stresul prin care am trecut cu organizarea acestei petreceri şi nu numai, meritam să mă relaxez şi eu.
-Să nu adormi, a spus vesel uitându-se în jos spre mine.
-În gălăgia asta? am zis făcând un semn spre Kristin care dăduse drumul la muzică. Niciodată!
-Mă întreb de unde oare vine toată energia aia, chicoti Nate din fotoliul său când bruneta începuse să ţopăie în jurul nostru.
-Ştiu eu, am zis cu răceală.
Cu acordul verişorului său, Kristin dăduse pe gât până acum vreo câteva doze de bere şi devenise ameţită şi mult mai gălăgioasă şi euforică ca deobicei. Şi nu ştiu dacă din cauza alcoolului sau doar pentru că era ziua lui Eric şi voia să-l vadă fericit, dar chiar era dispusă să facem pace şi să lăsăm deoparte resentimentele. La început nu am crezut-o aşa că începusem să o ironizez. Până când Eric venise în bucătărie să ia ceva şi ne văzuse împreună.
-Văd că începeţi să vă înţelegeţi! Interesant... Care-i planul? a zis râzând.
Şi atunci am ştiut că dacă ea era în stare să facă un compromis, chiar dacă numai pentru o singură zi, o puteam face şi eu.
-Nu e niciun plan. Vrem doar să te simţi bine!
S-a apropiat de mine zâmbind atât de dulce şi mi-a spus scurt:
-Mă simt extraordinar, serios.
M-a strâns de încheietura mâini şi m-a tras după el în hol. Mi-am întors capul către Kristin şi am văzut-o râzând.
-Sunt de acord, i-am zis printre dinţi şi ea a dat repede din cap.
Şi, nu-mi place să recunosc, dar era chiar simpatică atunci când nu era pornită să mă ucidă numai uitându-se la mine. Vreau să zic, se pare că aveam destul de multe în comun şi eram şi aceeaşi zodie. Deşi ea era mult mai energică decât mine şi, bineînţeles, mult mai fermecătoare prin faptul că ea nu arăta ca o epavă eşuată şi nici nu trecuse prin atâtea depresii prin câte am trecut eu. Iar cea mai recentă se pare că avea să fie cea mai năucitoare. Toată povestea cu Victor părea să mă ucidă lent şi dureros pe dinăuntru şi nimeni nu observa asta.
Desigur, eu încă nu-mi revenisem după despărţirea de Victor!
Iar acum, când nimeni nu-mi acorda atenţie şi se concentrau pe Eric, puteam să sufăr în sfârşit, chiar şi în tăcere. Respingerea lui, păcatele mele, faptul că-l pierdusem pe cel care mă adusese, inconştient, pe drumul cel bun... Era cumplit şi dureros de ireal!
Şi dacă aş putea să fac cumva să nu-mi mai apară toate acele amintiri în minte... Dacă aş putea să mă uit undeva fără să-mi apară el în faţa ochilor... Dar nu aveam cum! Îi simţeam prezenţa peste tot în casă şi asta făcea ca rana să nu se vindece niciodată.
Iar cel mai rău e că îl înţelegeam. Îi dădeam dreptate. Ba chiar îmi spuneam că a fost prea blând cu mine având în vedere că îi datoram mai mult decât liniştea sufletească de care avusesem parte în ultimii trei ani. De fapt... Victor mă învăţase ce e este cu adevărat iubirea şi ce înseamnă a-i proteja pe cei la care ţii din toată inima. Îmi demonstrase cât de frumoasă e viaţa şi cât de minunat este să ai o familie iubitoare ca a mea – deşi ne întâlneam cu toţii doar în vacanţe, sărbători şi ocazii speciale, măcar îi aveam alături îmi spunea mereu.
Îmi simţeam buzele uscate şi o nevoie stupidă de a mi le umezi din cinci în cinci secunde. Dar nu puteam face asta – toţi şi-ar fi dat seama că mă îngrijora ceva, că eram nesigură pe mine şi că mintea-mi zbura aiurea şi nu voiam asta.
Măcar o zi să fiu lăsată să-mi ling rănile singură! Ce-i drept, mi-am ales o zi cam proastă... Dar imaginile de ieri din timpul răfuielii mele cu Alyson nu-mi dădeau pace. Mă bătusem. Pentru prima oară la liceu. Pentru că fusesem umilită în mare pare, dar îmi dorisem, undeva în adâncul sufletului, ca Victor să mă vadă, să mă ia de-acolo uimit şi, literalmente impresionat, să-mi spună că a făcut o mare greşeală, că nu poate trăi fără mine, că mă iubeşte, în fine... Că ar vrea să ne împăcăm.
Hm, visez cam mult, nu-i aÅŸa ?
-Ia uitaţi ce am eu! strigă brunet făcându-mă să tresăr.
Ieşea ţopăind din bucătărie, ţinând în mâini o sticlă de vin pe care părinţii mei o trimiseseră din Franţa.
M-am ridicat brusc, aproape lovindu-mă de bărbia lui Eric şi m-am răstit la Nate:
-Ai zis că nu mai este! E Fat Bastard Saugvinion Blanc şi ştii foarte bine cât de mult îl ador! Nu-mi spune că îl ascundeai de mine de când cu incidentul acela cu Cheryl şi Amanda! Nate, nu-mi vine să cred – n-ai niciun pic de încredere în sora ta? Chiar atât de slabă de înger îţi par?
Nate încerca să zică ceva în apărarea lui când Eric ni se adresă pe un ton serios şi rece:
-Care incident? Ce-i cu alea două?
Am închis gura imediat. Nu, nu mă puteam da de gol în faţa lui şi să-i spun despre ceea ce se întâmplase în seara aceea; că fusesem atât de aproape să mă întorc la ele şi să mă droghez din nou, că mă îmbatasem şi că aberasem despre sentimentele mele faţă de el, de cât de rău îmi făcea felul în care se purta pe atunci cu mine şi faptul că nu mai făcea partea din viaţa mea.
-Ăh, nu s-a întâmplat nimic. Vorbesc serios, Eric, am spus punând accentul pe nimic şi pe serios vâzându-i uitătura urâtă. Îl scruta cu privirea pe Nate care se ferea de el… Ce însemna asta?
-Heeei, mai stau mult cu sticla asta în mână? a intervenit Kristin înainte ca petrecerea să devină un meci de ping pong cu replici acide şi uitături care mai de care mai urâte în loc de mingi.
-Da, da! Hai s-o desfacem, am zis şi eu prea entuziasmată încercând să schimb subiectul.
Dintr-o săritură mă aflam lângă Kristin, iar ea le-a făcut semn băieţilor să vină. Nate începuse să desfacă sticla, ameninţându-ne serios pe mine şi pe Kristin că dacă vom întrece limita vom fi pedepsite – zău aşa! Cine-şi mai pedepseşte copii în ziua de azi? – dar fiind mai mult atent la strâmbăturile noastre decât la sticlă s-a trezit cu dopul sărindu-i în faţă ceea ce a dus la o ploaie de râsete şi glume şi chiţăieli şi ţipete. Începusem să ne alergăm prin casă, aruncând cu lucruri – care nu ne puteau răni în niciun fel, evident – unii într-alţii. Era o veselie şi o atmosferă caldă, cum nu mai fusese de mult în casa asta. Eram fericiţi – după atâta dramă şi intrigi şi certuri, eram în sfârşit fericiţi!
Până am vărsat eu vinul pe covor şi am spart un pahar. Asta l-a înfuriat cumplit pe Nate fiindcă tocmai îl spălase săptămâna trecută. Cât despre pahar… Ei bine, făcea parte dintr-un set special şi unic de pahare. De fapt, aveau mai mult valoare sentimentală – era setul de pahare pe care el şi iubita lui îl cumpăraseră când s-au mutat împreună.
Atunci, de parcă cineva făcuse o vrajă, îngheţasem cu toţii.
-ROSELYN LORINDA HOPE!
Nările îi fremătau de furie, avea flăcări în ochi şi era atât de încordat că eram absolut sigură că se va umfla ca un balon şi va exploda scoţând un sunet amuzant, întocmai ca în desenele cu Tom şi Jerry.
-Oh Doamne, i-a strigat tot numele! E de rău – păpuşelul e furios, murmură Kristin care încremenise undeva lângă mine.
-Rose, ascunde-te, a strigat Eric din spatele meu, aplecându-se să adune cioburile.
Totuşi, eu nu mă clinteam din loc. Era atât de dubios să-l văd pe Nate în felul ăla de furios şi eram atât de beată încât nu mă puteam abţine şi am început să râd. Un râs atât de sănătos, cu poftă, cu lacrimi şi… nebunesc! De-a dreptul nebunesc.
Iar ei se holbau cu toţii la mine, întrebându-se dacă sunt cumva în toate minţile. Dar nu! Nu eram, nu mai eram de muuult. Totuşi, uşor-uşor, începuseră şi ei să râdă; Eric, zâmbindu-mi dulce la început, apoi izbucnind într-un hohot adorabil, Kristin cu un râs isteric şi în cele din urmă Nate, râzând uşor, pesemne resemnat.
-Îmi pare rău, am zis într-un sfârşit, cu o voce răguşită. Doar că… Nathaniel, eşti atât de hilar! Mă amuzi la culme, cel puţin când te enervezi. Poate pentru că se întâmpla asta atât de rar sau cine ştie! Dar e clar că nu poţi speria pe nimeni cu faţa aia de căţeluş dulce!
Şi am început cu toţii să râdem din nou, trecând peste acest mic şi neînsemnat incident, şi să ne continuăm nebunia. Kristin ne-a mai turnat la toţi câte un pahar de vin, iar Nate a adus tortul pe care îl făcusem împreună – ok, mai mult el, dar eu făcusem cumpărăturile.
Am stins becul şi m-am apropiat de ei. Ne strânsesem toţi într-un cerc în jurul lui Eric. Flăcările lumânărilor ne încălzeau şi era singura sursă de lumină, iar tot ce puteam vedea erau feţele noastre îmbujorate şi împlinite şi zâmbete prosteşti.
-La mulţi ani! La mulţi ani! La mulţi ani! strigau Kristin şi Nate la unison.
El era emoţionat, impresionat şi poate chiar măgulit de gestul nostru. Vedeam asta în ochii lui verzi ce sclipeau încântaţi. Se uita la mine şi-mi zâmbea nostalgic, apoi la mesajul scris cu măiestrie pe tort “La mulţi ani! Te iubim, Eric – Nate, Kristin şi Rose.”şi din nou la mine râzând uşor satisfăcut.
-Pune-ţi o dorinţă şi suflă în lumânări, am zis eu aproape veselă.
Şi-a ridicat brusc privirea spre mine, iar eu am rămas pentru moment nemişcată. Dintr-o dată nu mai era nimeni în jur şi aceeaşi beznă ne încojura acum doar pe noi doi. Îmi auzeam inima bătând cu o viteză de n ori mai mare decât cea normală şi sângele fierbând în interiorul meu. Iar el mă privea atât de intens, zâmbind larg şi provocator, de parcă încerca să-mi arate ceva. Ochii lui atât de verzi şi de clari mă invitau pur şi simplu să văd dincolo de ei, să pătrund în fiinţa lui şi să-i umblu în toate cotloanele, să nu las, practic, niciun loc descoperit şi neatins de mine.
Am scuturat din cap şi am închis ochii fiind sigură că toate astea fuseseră scornite de imaginaţia mea hiperactivă şi din cauza alcoolului. Aveam o părere prea bună despre mine. Prea exageram.
Dar când i-am deschis, aceeaşi beznă şi linişte apăsătoare, aceleaşi bătăi accelerate ale inimii auzindu-se în tot corpul şi poate chiar şi în afara lui, aceeaşi răsuflare grea şi acceaşi ochii verzi ce nu-mi dădeau pace.
A trecut ceva timp de când întreaga fiinţă mi-a fost zguduită astfel ultima dată de o simplă privire.
Şi n-am mai putut rezista, am roşit până-n vârful urechilor şi m-am ascuns după Nate, uitându-mă peste umărul lui la Eric care chicotise uşor. Apoi închise ochii, lăsând un zâmbet nostalgic, aproape trist să i se instaleze pe buze şi după câteva secunde a suflat uşor în lumânări, stigându-le.
Kristin aprinse becul şi începu să aplaude, iar Nate îl lovi uşor peste umăr şi îi ciufulise părul negru. El le zâmbea amândurora şi încerca să spună ceva, dar nu ştiu ce şi cum să mai spună. Toate astea fuseseră prea mult pentru el. Apoi s-a uitat spre mine şi am văzut o sclipire diabolică în ochii lui. Nu am stat să analizez mai mult pentru că în secunda următoare eram acoperită de un strat gros de frişcă.
-Ce-i cu seriozitatea asta? a întrebat abordând o falsă expresie supărată. E ziua mea – nu te mai bucuri pentru mine?!
-Ah da, vrei să mă bucur?! am strigat şi m-am năpustit asupra tortului, luând ce mai rămăsese din frişcă. Poftim!
Dar pentru că se ferise şi se ascunsese în spatele verişoarei sale, o nimerisem pe Kristin, care şi ea la rândul ei încercase să mi-o plătească, de data asta cu ciocolată, dar îl nimerise pe Nate care se băgase în faţa mea, ca un erou, încercând să mă protejeze. Şi Nate s-a prefăcut că moare, fiind năucit de “glontele femeii interlope” şi blestemând momentul în care refuzase să-şi facă asigurare de viaţă pentru că i se păruse prea devreme.
-Eh, Dumnezeu să-l odihnească! a zis Kristin ridicând din umeri. Şi asta ca să aive parte de băutură şi pe lumea ailaltă, a continuat vărsând puţin vin din paharul ei în capul lui Nate.

Era trecut de două noaptea când petrecerea s-a încheiat în sfârşit şi nu se mai auzea nimic în apartament decât televizorul care era dat foarte încet. Eu eram întinsă pe jos, uitându-mă pe tavan, încercând să număr punctele negre. Dar la naiba! Nu reuşeam s-o fac cât timp ele se mişcau ca într-un carusel care a luat-o razna şi nu se mai poate opri. Aşă că loveam cu pumnul în masa de lângă mine, fredonând cântece de Crăciun, ca Feliz Navidad şi Jingle Bells etc.
Pe Kristin o ştiam pe undeva prin baie, vărsând, fiindcă ea chiar exagerase cu băutura şi amestecase berea, cu vodka şi vinul – copila era o cauză pierdută, clar! – spre deosebire de mine care mă îmbătasem doar cu vin. Dar mă îmbătasem! Pentru a doua oară de când mă lăsasem de droguri – după cum zbiera Nate, cu ochii scoşi din orbite.
Că tot vorbeam de Nate, el era atât de supărat şi de dezamăgit de mine că nu mai avea răbdare până mâine – sau să zic azi? – şi se apucase de pe acum să strângă ce se putea. Dacă nu cumva era cu Kristin în baie, încercând s-o culeagă de pe jos.
Singurul pe care nu-l vedeam ÅŸi despre care nu ÅŸtiam nimic era Eric.
Încă mă mai gândeam la momentul în care îi spusesem să-şi pună o dorinţă şi la felul în care mă privise atunci. Mă frământa asta şi nu ştiam ce însemna. Sau poate eram atât de bătută în cap că nu realizam nişte mici subtilităţi – erau şanse reale să fie şi asta.
Trebuie să aflu, mi-am zis ridicându-mă uşor în capul oaselor, şi pot afla asta doar vorbind cu el.
Hm! E ciudat cum consumul de alcool în general îţi dă atât de mult curaj.
-Hei, am auzit când mi-am rezemat spatele de canapea şi am tresărit.
Eric se uita de sus la mine, cu un pahar de apă în mână şi o pastilă în cealaltă. S-a lăsat pe vine şi mi le-a înmânat cu blândeţe.
-EÅŸti bine?
Am dat din cap, mi-am aruncat pastila în gură şi am luat o înghiţitură mare de apă. El s-a aşezat lângă mine, mângâindu-mă pe cap şi oftănd, plângându-se de verişoara lui. Am trântit paharul de apă pe masă şi mi-am întors privirea spre el hotărâtă.
-Rose, e totul în regulă? m-a întrebat ridicând din sprânceană văzând că mă tot holbam la el.
Aveam de gând să-i spun mai mult decât o simplă întrebare. Da, aveam de gând să-i spun ce simt eu de fapt pentru el. Ce am simţit din totdeauna şi cât de rău mi-a făcut faptul că dispăruse pentru o perioadă din viaţa mea şi când a revenit era împotriva mea. În fine, toate acestea şi că… Îl iubeam cum n-am mai iubit pe nimeni altcineva. O iubire aproape obsesivă, dar care ar fi putut schimba atât de multe lucruri. În bine sau în rău – nu-mi păsa! Acum că eram beată, eram mai iresponsabilă şi mai inconştientă decât oricând. Nu mai aveam limite şi îmi plăcea adrenalina, chestiile extreme, pericolul.
-E ceva ce vreau să-ţi spun! E ceva grav, foarte grav, atât de grav că ar putea strica, literalmente, totul sau ar putea să ne facă fericiţi pe toţi! Pe noi doi, pe Nate… pe Kristin mai puţin, dar – oricum, ne-ar face fericiţi. Am simţit că trebuie s-o spun. După atâta timp în care am ţinut asta ascuns şi mi-a cauzat atâta rău, căci în mare parte am dus viaţa asta pe care am dus-o numai pentru că am ţinut morţiş să neg toate astea, trebuie să-ţi spun! Şi azi… Azi chiar nu-mi pasă de consecinţe!
-Te ascult, a spus el mai mult incitat decât şocat sau orice altă reacţie la care m-aş fi aşteptat eu.
Am tăcut pentru câteva secunde, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar am decis să mă las purtată de val, acum cât conştiinţa-mi era praf din cauza alcoolului şi nu îmi putea dicta nimic. Ascultam doar inima şi nici pe aia prea mult ca să nu par siropoasă.
Mâinile mele le-au cuprins cu o stângăcie evidentă pe ale lui care erau atât de fierbinţi că m-am speriat - ştiam că era răcit; oare avea temperatură? – şi m-am apropiat de el. Feţele noastre se aflau la o distanţă considerabilă, iar asta mă îngrijora şi mă înnebunea totodată fiindcă nu ştiam ce pot face în acel moment, dar ştiam că orice ar fi, avea să-mi placă.
-Ei bine, Eric, am început să-i zic încercând să rămân calmă, deşi era mi-era imposbil din toate punctele de vedere. Îmi simţeam obrajii arzând şi tremuram toată de emoţie şi oarecum şi de nerăbdare. Încă de când mi te-ai confesat în clasa a şaptea, sau poate chiar mai de mult, am continuat vorbind tot mai încet, încă de pe atunci şi în tot acest timp eu…
Am înghiţit în sec. Nu realizasem când mă apropiasem atât de mult de el; gurile noastre mai aveau puţin şi se lipeau. N-am intrat în panică şi m-am uitat în ochii lui ce erau cuprinşi de o uimire ciudată, caldă, blândă şi oarecum satisfăcută şi am simţit că eram parcă mai serioasă şi mai sigură ca oricând. Acum, acum – da !
Cele două cuvinte ce exprimau sentimentul ăla care-mi umplea inima de voie bună şi speranţă îmi stăteau, practic, pe buze. Dar mai voiam să mai fac ceva...
-În tot acest timp..., am repetat eu, trăgând de timp, apropiindu-mă şi mai tare de el, cu gândul să-l sărut. Eu te-am...
-Ce tot faci acolo, vere? a zbierat Kristin, năruindu-mi acel moment magic şi am simţit ura faţă de ea restabilindu-se înăuntrul meu până-n măduva oaselor.
Doamne, o uram atât de mult! Nu o puteam suporta! Îmi venea să o omor, acum, pe loc! De ce? DE CE stricase ea totul? Nu putea să apară mai târziu – oricând! Sau... nu putea să intre ea odată în comă alcoolică şi să mă lase naibii în pace?!
Eram conştientă de cât de grave şi răutăcioase erau cele ce gândeam, dar... Nu aveam conştiinţă în acel moment. Şi oricum eram o egoistă nesuferită şi o persoană fără inimă, cu un orgoliu mizerabil.
Am scrâşnit din dinţi şi m-am ridicat furioasă, lovind cu piciorul în masă şi am alergat spre camera mea, ciocnindu-mă în treacăt de Nate. Am închis uşa cu cheia şi am rămas acolo în întuneric fără să fac o mişcare.
-Rose, Roselyn! strigă fratele meu bătând în uşă.
-Lasă-mă pe mine, l-am auzit pe Eric vorbind calm şi liniştit.
-Nu cred că poţi să faci ceva în privinţa asta. Când e furioasă nu o pot calma sub nicio formă – cu cât o presez mai mult, cu atât face mai urât. Şi devine înfricoşătoare...!
-Asta e şi ideea, a zis Eric şi mi-am dat seama după vocea sa că zâmbea, nu voi face nimic. Voi sta pur şi simplu aici, aşteptând...

[Kara]

Îmi vine să o omor pe Kristin...alcoolistă fără suflet :dead: cum să le întrerupă momentul,Nate trebuia să o ţină mai mult în baie...Doamne,câte adevăruri poate spune omul la băutură :sry: ai putea crede că este bine să fi mereu beat ...daaaa,oricum sunt slabe şanse ca Eric să o fi crezut (era în state de ebrietate săraca) :?: şi totuşi pot garanta ce dorinţă şi-a pus când o privea aşa intens pe Rose :ang: totul începe să devină din ce în ce mai interesant,
Despre Kristin...e un dezastru ambulant,nu are leac...măcar acum ştim că bea orice mai puţin apă :smart: Aştept cu nerăbdare capitolul următor :bv:

[Aggie]

Îmi place felul în care ai continuat. Îmi pierdusem speranţele după ideea cu petrecerea. Mă omoară fanii sau nu, mie îmi convine că a oprit-o Kristin. Defapt, eram sigură că o va opri Kristin. Pentru că, dezvăluindu-i dragostea pe care i-o poartă, sfârşitul prozei se apropie şi mie chiar îmi place. Adică, mă simt bine când o citesc. E cam primul roman pe care îl urmăresc(de pe net vorbind). Sincer, abia aştept să văd ce se va întâmpla mai departe. Eric m-a lăsat cu gura căscată cu ultima sa frază. Sunteţi foarte talentate, aştept următorul capitol.

[M3aw sau Mrrr XD]

oo doamne! va iubesc, daca v-as avea acum in fata, v-am pune pe scaun si v-as obliga sa scrieti un nou capitol! :grr:
:)) nu va speriati, nu sunt asa rea, nu vas strangula cu franghia:))
Deci.. sunt prinsa intre doua pareri, una ar fi ca.. o cam urasc pe Kristin ca i-a intrerupt pe eroii mei :)) si a doua ar fii ca.. am iertat-o pentru ca daca nu ar fi intervenit ar fi devenit prea.. normal momentul, deci.. sa vedem urmatorul capitol si sa speram ca va fi postat rapid.
Luati-va de mana cu mine si hai sa ne rugam pentru un nou capitol:=) :))

[Teh]

Capitolul 30

M-am gândit de multe ori cum va fi momentul când mă voi împăca cu adevărat cu Rose, când voi renunţa la sentimentele mele profunde pentru ea – realizând, într-un final, că nu îmi împărtăşeşte acelaşi sentiment de dragoste. Da, de multe ori m-am întrebat, voi reuşi să trec peste aşa ceva? Să nu trebuiască să mai visez la o iubire care, pur şi simplu, nu există… Şi totuşi, am refuzat ca, în imaginaţia mea, lucrurile să ia o altă întorsătură.
Poate că m-am minţit în tot acest timp, poate că nu am realizat niciodată ce am în faţa ochilor. Poate am fost pesimist, văzând doar părţile negative. Dar cum îţi poţi controla sentimentele, lacrimile, zâmbetele, bătăile inimii accelerate sau scăzute?
Adevărul este că… Nu le poţi controla, şi oricât te-ai gândi la ceva, niciodată nu vei da de soluţia corectă. Cea adevărată. Ea vine pur şi simplu, când te aştepţi mai puţin.

Mai poţi spune atunci „te iubesc” fără remuşcări, fără să te uiţi înapoi, fără a te întreba de ce acum? Oare?

[center]*[/center]

Nu dorisem să îmi celebrez, neapărat, ziua de naştere. Era ceva peste care puteam trece fără prea multă agitaţie. Eram, oricum, o persoană destul de liniştită şi nu aveam nevoie de prea mult zgomot în viaţa mea. De aceea, surpriza pe care mi-au făcut-o prietenii mei, a valorat prea mult pentru mine, a ajuns la cel mai înalt nivel emoţional. Şi am fost fericit pentru această zi, era indubitabil una dintre cele mai frumoase din ultima vreme.
Lucrurile păreau să îmi zâmbească şi mie, într-un final. Rose se despărţise de Victor, eu puteam fi în preajma ei atât de mult cât îmi doream, căci ne împăcaserăm, eram prieteni şi puteam să sper că… Într-o zi, îşi va da seama că eu am fost mereu alături de ea. Ceea ce este puţin egoist din partea mea; dar astăzi era ziua mea, îmi permiteam să simt orice doream. De fapt, exageram… tot ceea ce voiam era să o văd fericită, chiar dacă acest lucru mă durea. Însă, în ultima vreme, nu procedasem în concordanţă cu acest fapt, nu? Când îi sunase telefonul lui Roselyn, profitasem de ocazie şi spusesem exact ce simţisem, i-o trântisem în nas lui Victor şi nu îmi părea rău pentru asta.
În primul rând, el nu fusese alături de ea atunci când avusese nevoie. Cum pot fi eu sigur că o iubeşte? Nu, sunt un nemernic. Îmi doresc să nu o iubească pe atât de mult pe cât o fac eu, pentru că simplul gând că pot împărţi cu cineva această dragoste, mă înnebuneşte. Şi realizez, cu stupefiere, că singura mea slăbiciune este Rose. Nu am observat acest lucru până acum? Nu îmi amintesc, dar o îndrăgesc atât de tare încât viaţa fără ea, acum că am recăpătat-o de partea mea, mi se pare goală, fără sens, fără logică, de parcă nu aş putea trăi.
Ceea ce este o uşoară exagerare… Dar nu îmi puteam reprima sentimentele. Mai mult decât atât, nu voiam să o fac!
Momentul în care îmi pusesem o dorinţă nu fusese jucat, nu – în nici un moment nu fusesem nesincer cu ea sau cu mine, sau cu cei din jurul meu. Acţionasem din impulsivitate, din ceea ce simţeam, nu am nici cea mai mică idee. Astăzi eram atât de aerian şi parcă nu aveam picioarele pe pământ, iubeam la intensitate maximă şi pentru prima dată mă bucuram de atenţia ce-mi era acordată. Pentru că era şi ea acolo.
Aşa că am privit-o. Am privit-o cu unul dintre cele mai stupide gânduri pe care le avusesem vreodată, transmiţându-i din privirea mea Vreau să ajung la tine. Ceea ce este insignificant, dar îmi dorisem să ne împăcăm, să fim la fel ca înainte. Mai mult de atât, dorinţa pe care o rostisem, Îmi doresc ca Roselyn să mă iubească. Îmi dorisem să fim împreună, să simtă aceleaşi lucruri pe care le simţeam şi eu pentru ea. Aşa că ochii mei i-au întâlnit pe ai ei şi am zâmbit onest, gândindu-mă că ea nu are nici cea mai mică idee de ce îmi trece prin cap, că nu îmi poate înţelege privirea – deşi, cât mi-aş fi dorit să o facă!
Atât de mult ţineam la ea… ceea ce nu ştiu dacă are vreo logică, dar am stins lumânările în speranţa că, deşi dorinţa mea nu se va îndeplini, Rose va fi întotdeauna lângă mine. Nu mă gândisem dacă aş suferi să o văd cu un alt băiat, sau dacă aş fi distrus psihic dacă m-ar mai refuza vreodată. Îmi trecuse prin minte doar gândul că… dacă ar fi să o pierd, nu aş mai ştii cum să trăiesc.
Dusesem toate aceste lucruri la extreme; pe mine însumi mă dusesem la extreme şi nu mă mai puteam întoarce. Eram irevocabil înnebunit după ea. Şi acesta era adevărul definitiv şi pentru totdeauna. Nu mai exista cale de întoarcere; inima mea pur şi simplu nu mai putea bate fără zâmbetul, privirile ei, existenţa sa…

Am zâmbit convingător, deşi nu ştiu de unde îmi luasem atât de multă încredere în mine. Am realizat, surprins, că o avusesem întotdeauna. Că eram arogant şi îngâmfat, şi totuşi, nu mi se părea că ar trebui să schimb ceva la mine. Nate nu o putea convinge pe surioara lui să iasă de acolo, nu avea nici cea mai mică şansă.
Dar eu? Poate că nu. Dar nu încercam să o oblig la nimic. Poate că aceasta fusese prima greşeală pe care o făcusem atunci când îi mărturisisem ceea ce simţeam pentru ea. Tonul îmi fusese prea convingător, deşi dulce – îmi amintesc prea bine, şi eram sigur, sigur, sigur că nu mă va refuza; simţeam că şi ea mă îndrăgeşte la fel de mult cum o făceam şi eu. Dar am clacat.
Aceasta însemna că trebuia să dau la o parte toată această încredere în sine? Cu fermitate, am refuzat.
- Asta e şi ideea, am zis păstrându-mi zâmbetul, nu voi face nimic. Voi sta pur şi simplu aici, aşteptând…
Şi m-am aşezat lângă uşă, lipindu-mi spatele de ea şi lăsându-mi, uşor, capul pe spate. Nate m-a privit nedumerit, parcă neînţelegând ceea ce făceam. Pentru o secundă, am crezut că se va aşeza lângă mine, apoi – cu o sclipire ciudată în ochii lui, a dispărut. Şi el şi Kristin, au plecat din apartament. Kristin mormăia ceva; se îmbătase, dar nu voiam să mă îngrijorez acum pentru ea; Nate urma să aibă grijă de ea foarte bine, nu aveam nici cea mai mică îndoială.
Plus că inima mea ducea o luptă foarte grea în această clipă. Bătea atât de tare încât aveam impresia că era împotriva fiinţei mele, vrând să-mi spargă pieptul în miliarde de bucăţi. Am respirat adânc, luând parcă energie pentru a putea… aştepta în continuare, fără să spun nimic.
Aş fi vrut să îi spun ceva, şi nu mă puteam abţine prea tare. Dar nu voiam să vorbim astfel, cu o uşă între noi, o barieră, fără a ne privi în ochi.
Mă tot întrebam ce voise să spună cu acele cuvinte, cu explicaţiile ei, tocmai atunci când Kristin ne întrerupsese. Dar am refuzat să desluşesc acest puzzle. Îmi era teamă să nu ajung la concluzii greşite. Şi aşa aveam un zâmbet permanent pe chip şi nu voia să dispară, nu prea curând.
- Te comporţi ca un copil, Roselyn. Iar fugi de responsabilităţi? Crezi că asta e o soluţie prea bună? Să te ascunzi de toată lumea, de mine?
Am tăcut, însă nu a venit nici un răspuns din partea ei. Pentru o secundă, m-am întrebat dacă aude ceea ce zic, dar am auzit un mormăit, deşi fără a înţelege ce zicea şi am priceput că auzea foarte bine ce vorbeam.
Am oftat.
- Kristin şi Nate au plecat. Suntem doar noi doi aici. Dar nu o să vorbesc aşa cu tine; nu până nu înţelegi că nu există bariere între noi, că nu ar trebui să te fereşti, că ar trebui să îmi spui ce simţi. Dar, uitându-te în ochii mei. Pentru că… Roselyn, eu am încredere în tine. Şi orice s-ar întâmpla, niciodată nu te-aş părăsi.
Mi-e imposibil să spun cum a sunat tonul meu. Am încercat să nu par îngâmfat, dar aveam o încredere pe care nu o puteam reprima. Şi o plăceam atât de mult pe fiinţa aceasta încât nu mă puteam abţine să nu îi spun acele cuvinte, să îi reamintesc că eu voi fi mereu acolo pentru ea, voi fi lângă ea orice s-ar întâmpla şi e de-ajuns un cuvânt, şi aş face orice pentru ea şi siguranţa ei. Chiar dacă acest lucru ar însemna să mă rănesc singur.
Da, acum realizam, în timp ce stăteam lipit de uşa aceasta, aşteptând ca frumoasa roşcată să iasă din dormitor, acum îmi dădusem seama cât de mult o iubeam, aş fi putut face orice, orice pentru aceasta şi nu mi-ar fi părut rău. Se părea că până şi suferinţa era o cale bună pentru mine, atâta vreme cât puteam fi alături de ea, o puteam sprijini şi aş fi putut fi umărul pe care plânge, mâna pe care o ţine când e fericită, zâmbetul care o face fericită…
Brusc, s-a auzit un zgomot. Cheia s-a răsucit şi uşa s-a deschis, atât de repede încât nici nu avusesem timp să îmi duc gândul la capăt. Nici să mă ridic, stăteam încă acolo, fără a apuca să mă întorc.
La fel de bruscă a fost şi mişcarea ce a urmat, ce m-a făcut să tresar. Braţele ei s-au înfăşurat în jurul spatelui meu, ţinându-mă strâns, parcă refuzând să îmi dea drumul. Era o linişte mormântală în apartament şi nici unul nu se încumeta să o spargă. Am simţit nişte lacrimi reci căzându-mi pe umeri şi am ştiut că plânge. Am ştiut că pot face ceva în legătură cu acest lucru şi mi-am promis, mi-am promis solemn să fiu mereu alături de ea, orice ar însemna acest lucru.
M-am ridicat uşor, având grijă să o îmbrăţişez rapid, să îi ascund faţa la pieptul meu, să îi mângâi părul şi să o trag cât mai aproape posibil de mine. Şi ea nu se împotrivea. Şi-a încolăcit mâinile în jurul meu şi îmbrăţişarea părea perfectă. Iar inima mea mai avea puţin şi sărea din piept.
- În tot acest timp, Eric, nu înţelegi… Eu… Eu chiar te… Eu chiar te iubesc! tonul ei a părut hotărât, dureros şi definitiv, de parcă se luptase cu sine o mulţime de vreme înainte să rostească aceste cuvinte. Era un ton pe atât de învingător, pe atât de dureros şi eu am simţit asta până în străfundul sufletului meu.
Cuvintele ei ajunseseră la mine şi emoţiile aduse de acestea erau pe măsură. Încremenisem, pur şi simplu, fără a înţelege cu adevărat ceea ce îmi spunea. Ascultasem şi eram sigură de însemnătatea cuvintelor sale, dar refuzam să cred că erau adevărate. Pentru că… Era prea de-odată. În pripă. De parcă până acum fusesem amândoi orbi şi dintr-odată, o rază de soare ne readuce vederea. Dar de unde ştim noi că aceea este o rază de soare, dacă nu am văzut-o niciodată până acum?
Totuşi, nu i-am dat drumul şi ea a continuat să plângă. Câteva minute bune, nu am făcut altceva decât să stăm acolo, în pragul uşii, îmbrăţişaţi şi ascultându-ne respiraţiile greoaie, eu ştergându-i ultimele lacrimi de pe obraji şi aceasta neavând o expresie anume. Părând un copil prin la ananghie care nu ştia ce să mai zică, nu mai ştia cum să reacţioneze.
I-am prins mâinile într-ale mele şi am privit-o în ochi; aceasta nu s-a ferit, parcă înfruntându-mă – într-un mod blând, duios şi plin de… de… Era dragoste? Compasiune? Înţelegere?
Am tras aer adânc în piept. Nu băusem alcool, însă ea da. Poate era sub influenţa vinului, dar înţelegeam şi eu că pricepea ceea ce spunea; era conştientă de vorbele ei, deşi poate doar acum prinsese curaj să le rostească. Eu eram mult mai lucid decât aceasta şi simţeam fiecare bătaie în cutia toracică, făcându-mă să tremur, aproape.
Am adoptat o expresie înţelegătoare, dar nu mai mult de atât, păstrând un ton rece.
- Nu e corect ceea ce îmi faci, Rose. Sunt de acord cu orice îmi zici tu; te iubesc atât de mult încât aş ucide pentru tine. Ce naiba, acesta sună ca şi un paradox. Dar nu este, eu aş face orice pentru tine şi nu ar trebui să primesc nimic în schimb, decât să fi alături de mine; ca prietenă, ca orice. Nu ţi-am cerut şi nu o să îţi cer nimic niciodată. Dar… Te rog, măcar acum, nu te juca cu mine. Nu îmi spune că mă iubeşti pe tonul acesta atât de adorabil şi irezistibil, pentru că nu mă voi putea controla. Te voi îmbrăţişa şi săruta şi nu îţi voi mai da drumul niciodată; şi vei regreta mai târziu, nu? O vei face, când Victor va veni la tine să vă împăcaţi şi eu voi fi pus pe al doilea plan, încă odată…
- Nu! a strigat atât de tare încât m-a făcut să tresar, s-a uitat în ochii mei, fără a-şi feri privirea, obligându-mă să fac acelaşi lucru. Nu e adevărat, Eric! Eu… Încă de când mi te-ai confesat, în clasa a şaptea, eu te-am iubit… Nu ca pe un prieten. Şi ca pe un prieten. Dar mai mult de atât! – câteva lacrimi i s-au rostogolit pe obraji dar a refuzat să le lasă să curgă aşa că şi le-a şters repede cu mâinile – doar când te-am pierdut am înţeles cât de mult ţineam la tine şi te voiam în preajma mea, nu doar ca pe un amic… Victor este… A fost… O să recunosc – a oftat, făcând câţiva paşi în spate – îl iubesc şi pe el. Într-un mod ciudat, vă iubesc pe amândoi. Dar pentru el… simt altceva; m-am obişnuit cu el, mi-am impus să simt aceste lucruri tocmai pentru că mă trata atât de frumos şi ţinea atât de mult la mine. Mi-am impus, înţelegi? Dar … cu tine, nu pot! Nu pot să impun nimic, pur şi simplu… simt.
A vorbit atât de repede, gesticulând, şi fără a se interesa de ceea ce făcea, părea să spună toate aceste cuvinte din suflet iar eu eram ţintuit locului, fără vreo forţă anume, nefiind capabil să mă mişc, pricepând cuvintele ei şi fiind trist, fericit, zbuciumat. Mă încercau tot felul de simţăminte şi mi-era teamă să spun ceva, orice!
Însă, apoi a tăcut, încheind grav, lăsând capul în jos şi adăugând pe un ton scăzut; atât de adorabil încât de abia mă puteam abţine.
- Ştiu că o să crezi că e a doua variantă, planul B, acum că nu mai sunt cu Victor. Dar nu e aşa… Trebuia să îţi zic asta, nu vreau să te mai mint. Nu e corect faţă de tine. Azi, când ţi-ai pus dorinţa aia… Am sperat, într-un mod prostesc că… că…
Şi nu a mai putut continua, pur şi simplu nu mai avea cuvinte şi lacrimile începuseră iar să i se scurgă pe obraji, ea încerca să le ascundă iar eu … Eu am îmbrăţişat-o, fără a mă mai gândi prea mult la consecinţe. Chiar dacă eram doar un înlocuitor al lui Victor, în momentul acesta nu mă deranja. Tot ceea ce voiam era să fiu alături de ea; orice s-ar fi întâmplat, orice, orice, orice…
- Te iubesc, prostuţo. Mai mult decât orice pe lumea asta. Nu mă interesează dacă o să realizezi că îl doreşti mai mult pe Victor pentru tine; sunt dispus să renunţ oricând, în schimbul câtorva momente atât de fericite. Ştiu că ceea ce simţi pentru mine e adevărat, nu poţi minţi atât de bine.
Nu cred că aveau vreun sens cuvintele rostite de mine. Dar nici nu mă interesa. M-am apropiat de ea, am apucat-o de bărbie şi am privit-o pentru câteva secunde îndelungate. Zâmbea, un surâs ciudat, pe care nu îl mai văzusem până acum dar parcă emana fericire. Şi buzele noastre s-au lipit uşor, într-un gest aproape inconştient, sărutându-ne parcă pentru prima dată, prima dată cu adevărat, fiind în sfârşit conştient că şi ea mă iubea; poate nu la fel de mult, cu aceeaşi intensitate şi însemnătate… Poate că mâine mă voi trezi şi voi conştientiza că a fost doar un vis, poate. Dar nu mă deranjează. Nu vreau să mă ciupesc acum şi să realizez că a fost doar un vis frumos, vreau să trăiesc acest moment mai mult decât orice.
Pentru că în această clipă, nu am nici un regret.

[Zouly]

O.Ma.Ga!
Am ramas perplexa.
Dupa atata timp in care am asteptat, am indurat si mai presus de toate, nu mi-am pierdut speranta, a aparut si urmatorul capitol.:))
A fost intradevar minunat. Fic-ul vostru este pur si simplu perfect. Citind fiecare paragraf aveam aceleasi emotii precum Eric.Fic-ul vostru este(o repetitie, dar cui ii pasa?) preferatul meu, precum si al multor alti oameni.
Pana acum am stat cu nasul aproape lipit de ecran.:))
Avand in vedere ca mi-am exprimat admiratia fata de voi, in incheiere vreau sa adaug ca le multumesc domnilor/doamnelor invatatoare ca v-au invatat sa scrieti:))
Pa Paaa.

[Me�al.]

Am aşteptat atât de mult acest capitol, dar se pare că a meritat foarte, foarte mult. Pur şi simplu e genial.
Mi-a plăcut primul paragraf, cel până la steluţă. E atât de profund şi interesant, e genial. Îl ador. Am fost captivat de tot capitolul şi l-am citit atât e rapid şi eram foarte curios să văd ce se va întâmpla între Eric şi Rose. Pur şi simplu, nu îmi putea distrage atenţia nimic. Când Rose i-a spus lui Eric că-l iubeşte, mi-a plăcut la nebunie. De asemenea, a fost frumos şi faptul că Eric s-a întrebat dacă nu cumva este planul de rezervă. A dat întregii poveşti un ceva mai interesant şi ne-am dat seama toţi că el nu este credul şi că este foarte deştept. Îmi place comportamentul lui Rose şi felul ei de a fi, dar şi Eric este foarte tare.
Greşeli de tastare şi exprimare nu există. Capitolul este pur şi simplu perfect din toate punctele de vedere.
Aştept următorul capitol şi poate îl aduceţi puţintel mai devreme : - ".
Succes !

[Katniss]

Hello again.
Nici nu ştiu cum să îţi mulţumesc pentru că ai pus nextul pe care pot spune că l-am aşteptat cu mare nerăbdare şi acum că a venit nu pot decât să mă bucur. Când am început să citesc acest capitol nici nu am mai respirat, eram atât de concentrată încât l-am citit într-o clipă.
Pot spune că primul paragraf a fost de-a dreptul genial, dar şi restul capitolului a fost o încântare. Ai descris atât de frumos, încât m-am simţit de parcă aş fi fost acolo, am fost captivată de la prima propoziţie până la ultima.
Am văzut o singură greşeală, dar nu e gravă, probabil din neatenţie şi anume ,, Ascultasem şi eram sigură de însemnătatea...'' cred că ai vrut să scrii ,, sigur'' ( iar dacă greşesc îmi cer scuze).
Apropo jos pălăria pentru acest capitol dragă Teh şi jos pălăria pentru acest fic, care este şi o spun fără nici o reţinere printre cele mai bune şi cele mai frumoase pe care le-am citit.
Cam atât hugs and kiss. Moxxy terminat.

[Aggie]

God, Teh, you're awesome. :3

Cam era de aşteptat să se confeseze după ce a ajuns atât de departe romanul. Mă întreb doar ce se va întâmpla în continuare. Şi dacă vor ajunge să se certe pentru că Eric i-a ascuns lui Rose când a sunat-o Victor. Îmi place felul în care narezi, trei sferturi de capitol erau doar sentimentele lor, devine puţin fustrant, însă ştii să te exprimi. M-a bufnit puţin râsul când i-am citit dorinţa lui Eric şi reacţia lui Rose la întreruperea lui Kristin. În rest, totul pare ok. Aştept continuarea.

[Kara]

In sfarsit Rose isi arata adevaratele sentimente pe care le are fata de Eric (se pare ca pana la urma e bun si alccolul la ceva ;)) ) Ma bucur ca Nate si Kristin i-au lasat singuri :-" (apropo de Nate...el e personajul meu favorit :x si nu stiu daca ti-am mai spus...sufar pierderi de memorie de la varsta asta :( )a fost un moment magic,trebuie sa am grija ce-mi doresc de ziua mea ca poate se adevereste. :( poate veti scrie si un capitol din perspectiva lui Nate...chiar as vrea sa stiu ce crede el despre relatia celor doi :-?.Asaaaa...si nu va grabiti cu next-ul pentru ca la fel de repede se apropie si sfarsitul,si eu nu vreau sa-l vad prea curand :-".Un capitol superb (ca de fiecare data) tineti-o tot asa...faceti o echipa grozava impreuna :)