Lumina vine de la răsărit

[Ymequa]

Multumim pentru comment-uri si speram sa va placa in continuare.

Capitolul 2: E timpul pentru nişte schimbări.

Muncă, mucă şi iar muncă. Numai asta am auzit în ultimii doi ani din gura tatălui meu. Nu am mai avut timp de nimic după ce nebunul ală bătrân a decis că a venit timpul să se pensioneze. Auzi la el, să se pensioneze! Avea nevoie să o lase mai încet cu femeiele, nu cu munca. Boşorogul ăsta o să mi-o plătească într-o bună zi.
Am stat închis între patru pereţi învăţând legislaţii stupide, legi cretine şi multe alte lucruri care bineînţeles, nu mi-au folosit şi nici nu or să o facă într-un viitor prea apropiat. Am fost cel mai mare prost când am acceptat să iau în primire firma tatălui meu. Aşa păteşti dacă alergi după bani. Mi-am facut-o cu mâna mea. Dar, în ciuda la toate există şi părţi bune. Ce sentiment plăcut ai atunci când vine cineva la tine şi îţi mulţumeşte, sau când te duci undeva, toată lumea te cunoaşte şi eşti tratat diferit de restul invitaţilor. Creşte orgoliul în tine când vezi lucruri de genul acesta.
Din cauza aceasta am decis că ar fi mai bine dacă aş învăţa să îmi iubesc meseria. La început a fost greu, însă mai târziu a devenit o plăcere obiceiul de a mă trezi dimineaţa şi a mă gândi că la ora nouă trebuie să intru în sala de judecată. Chiar dacă la început l-am blestemat pentru că practic m-a obligat să accept această muncă, în timp i-am devenit chiar recunoscător.
Deveneam bun în ceea ce făceam, iar acest lucru îmi dădea o mare satisfacţie personală.
- Iustinian, ai făcut actele necesare pentru divorţul de mâine? Îl aud cum ţipă din camera celălaltă. Am decis să nu îl mai bag în seamă; să îşi mute fundul dacă are ceva să îmi zică, nu să urle din capătul celălalt al casei. Dacă uram ceva la omul ăsta e că niciodată, dar niciodată nu a fost în stare să vină la mine şi mă roage frumos să fac ceva. Era mai plăcut să urle din celălaltă cameră si, mai apoi să ţipe că de ce nu îl bag în seamă, când de fapt, uneori, chiar nu îl auzeam.
Aud cum se deschide uşa de la cameră. Mă întorc să văd cine este. Avea faţa brăzdată de riduri, bărbia puternică, buze frumos conturate, bărbierit impecabil şi ochii goi. Părea uşor iritat dar am decis că e mai înţelept să mă prefac că nu am observat nimic.
- Iustinian, nu m-ai auzit când am strigat?
- Ba da, te-am auzit.
- Şi de ce nu răspunzi? Ştii că nu-mi place să mă faci să vin până aici. E mai uşor să comunicăm „la distanţă”.
- Adică să urlăm unul la celălalt ca nişte animale, vrei să spui. Eu nu pot numi asta comunicare. La şcoală nu am învăţat despre aşa ceva. Nu mi se pare normal ceea ce faci. Ţi-am mai spus, urăsc asta şi, chiar dacă te aud o să te ignor. Dacă ai ceva de spus vii şi îmi spui în faţă.
- Copil răutăcios. Cine te-a învăţat să îmi vorbeşti aşa? Spuse încercând să pară supărat datorită modului în care îi vorbisem.
- Tu!
Cam aşa decurgeau lucrurile de fiecare dată. Începeam să rădem împreună, el trecea peste faptul că l-am ignorat, iar eu puteam să îmi văd în continuare de treburile mele fără să mai fiu deranjat.
Aveam un respect deosebit pentru bărbatul din faţa mea şi, acest lucru nu se datora numai faptului că era tatăl meu. Mama ne părăsise când eu eram încă în şcoala primară. Ţin şi acum minte cum a ieşit din casă cu două valize după ea, spunându-mi că pleacă în vizită la bunica pentru că era bolnavă şi avea nevoie de ea. Din păcate nu s-a mai întors. Am realizat acest lucru abia după un an, an în care în fiecare zi o aşteptam în faţa casei de când veneam de la şcoală, până când se apropia ora cinei.
Nu o învinuiam pentru că a decis să ne părăsească. Tata era o fire dificilă, trebuia să recunosc acest lucru. Datorită serviciului pe care îl avea, mai corect spus, pe care îl avuse, era toată ziua foarte ocupat şi dădea foarte rar pe acasă. Tot timpul şi-l petrecerea la birou, iar când se întâmpla să vină şi pe la noi nici nu apucam să luăm masa împreună că telefoanele începeau să sune şi pleca înapoi la lucru. De fiecare dată îşi cerea scuze şi ne promitea că nu o să se mai întample acest lucru, dar deja devenise o obişnuinţă.
După zece ani de căsnicie, în care de fiecare dată se întâmpla la fel... era groaznic. Singurul lucru care îmi mai aduce aminte de mama mea este o fotografie care se găseşte în sufragerie, în care ne aflam toţi trei, într-un parc.
Deşi erau despărţiti de ani buni, mama nu trimisese niciodată actele de divorţ şi, nici tata nu făcu acest lucru.

Ziua aceasta cred că era una din cele mai plictisitoare din toată luna aprilie. La birou nu era nimic de făcut pentru că mă ocupasem deja de toate hârţoagele pentru a avea ziua de astăzi mai liberă. La tribunal nu era nici un proces mai interesant, aşa că nu avea nici un rost să mă duc să asist, iar tata era plecat de acasă şi nici măcar nu aveam cu cine să mă cert. Greu e să fii singur.
M-am ridicat din pat, am luat cheile de la maşină şi m-am îndreptat spre casa lui Marian.
Marian era cel mai bun prieten al meu încă din vremea facultăţii, atunci când eram un nimeni, nu deţineam firma, chiuleam de la cursuri numai pentru a-i face probleme tatălui meu şi picam examenele intenţionat. El a fost cel care m-a salvat de la o cufundare în căcat, ca să îi spun aşa. Chiar dacă la început totul a fost doar pentru a-l putea enerva pe boşorog, lucrurile au început să devină mai complicate, minciunile să se adune şi, uite aşa, mă cufundam încet şi sigur. Toate asta până când, într-o zi, un pumn zdravăn – la propriu – m-a readus pe drumul cel bun. Îi sunt recunoscător pentru acest lucru. De atunci am rămas cei mai buni prieteni, chiar dacă la început nu prea am înţeles ce vrea de la viaţa mea şi îl detestam.
După cinci minute de condus am ajuns în faţa casei lui. Nu era la mare distanţă de a mea, dacă mergeam pe jos puteam să fac chiar şi mai puţin, dar eram prea comod ca să mă deplasez pe picioarele mele. Până la urmă, nu de asta mi-am luat maşină? M-am dat jos, am asigurat-o şi am intrat. Niciodată nu ciocăneam la uşă. Aveam o cheie de rezervă – şi el la fel – aşa că puteam să intru ca în propria casă. M-am dus direct în sufragerie pentru că ştiam că era locului lui favorit. Avea o canapea imensă de piele, maronie şi, în faţa ei, o plazmă imensă la care de obicei îi plăcea să revadă meciuri de fotbal.
- Salut frate, ce faci? L-am întrebat în timp ce m-am aruncat pe fotoliul de lângă el.
S-a uitat urât la mine şi mi-a făcut semn să tac. Uitasem. Regula generală era: atunci când viziona vreo partidă toată lumea trebuia să facă linişte pentru a putea „savura” fiecare minut. M-am conformat şi mi-am găsit o poziţie mai comodă pentru că ştiam că avea să dureze ceva.
Nu era un băiat rău, însă uneori reuşea să mă scoată din sărite cu meciurile astea a lui. În timpul liber altceva nu ştia să facă: meciuri, femei, băutură şi iar meciuri. Programul era respectat cu stricteţe de fiecare dată, fără sa existe vreo excepţie de la regulă.
După ce am aşteptat o oră şi jumătate şi am văzut că nu părea să se mai termine, m-am enervat. Am sărit din fotoliu şi i-am scos plazma din priză.
- Frate, l-am auzit tipând. Ce naiba faci? Erau ultimile cinci minute. M-ai nenorocit! Şi aşa începea circul. Acum avea să se plângă jumătate de oră că din cauza mea şi a lipsei mele de răbdare pierduse o oră şi jumătate din viaţă de pomană. M-am uitat spre el plictisit de acelaşi scenariu şi m-am aşezat înapoi în fololiu.
- Ce facem în seara asta, l-am auzit întrebând.
- Nu ştiu bă, mergem la o bere sau ceva?
- Bere mă? Îţi arde de bere? Întrebă râzând. Mie în locul tău mi-ar fi ruşine să ies din casă.
- Mereu zici acelaÅŸi lucru.
- Dar chiar aşa şi e! Ce naiba nu eşti în stare să faci nimic bine. Dacă îmi aduc aminte bine săptămâna trecută ai dat-o în bară cu bunoaca aia de la ASE. Jur că nu pricep ce ai în capul ăla. Noroc că ai faţă, pentru că observ că îţi lipseşte creierul.
- Pot să agăţ orice fată vreau. Pariez pe asta, spunând întorcândui-o repede.
- Eu spun că nu ai putea să o ţii lângă tine mai mult de trei luni.
- Pariu?
- S-a făcut. Valea acasă şi îmbracă-te. Mergem la o petrecere!



Orice sfat/critica e bine venit(a).

[Rose ^^]

Hello...i'm first:D sper. Sa-i multumesc sysului meu ca mi-a spus. asa si sa trecem la treburi serioase. Ceea ce imi place e ca adaugati si faze amuzante, cel putin dialogul cu tatal a fost cel mai tare=)) eu zburam pe geam, inca o chestie care imi place e ca faci baieti din zilele noastre, nepasatori..etc greseli nu am vazut, stai bine la modurile de expunere si ideea e chiar super.
Bagi si suspansu, ceea ce si mai bine si nu cred ca mai am ce comenta. Mi-am pierdut inspiratia.
Astept next si sper sa ma anuntati. Spor la scris fetelor si bye>:D<

[Bellasol]

Imi place la nebunie ficul acesta si cred ca am si anticipat ce va urma....ohh de abia astept next-ul.
Personajele sunt dragute mai ales Iustinian(un nume cam ciudat dar imi place)este un baiat asa de kawaii in toate zau:)) (cred ca m-am indragostit:love: )
Ador ficurile cu faze ca acestea sunt mult mai interesante. Imi place ideea si sper sa o dezvoltati intr-o mare capodopera:*
Cam atat(nu prea ma pricep la comentarii mai mult citesc si atat dar as fi rautacioasa daca nu as comenta nu?deci mai bine scriu ce pot si eu aici:)) )

[Addeh]

Hello dears>:D< Iata-ma, din nou pe aici! ^.^
Soo, critici? Hm... Pentru inceput, este totul bine, nu am ce critici sa-ti dau. Totusi, incearca sa mai diminuezi din greselile acelea de tastare, poti sa citesti capitolul dupa ce-l scrii, astfel, nu vor mai fi atat de multe greseli. :]
Btw, ficul pare promitator, imi place atitudinea lui Iustinian - cred ca va fi ceva amuzant, nu in totalitate, dar, cu el, ca si * bad boy * , chiar mi-a starnit curiozitatea. : > Sii.. A zis cineva de petrecere? Caci, din cate citisem anterior, si "fata noastra" se duce la un bal. : )) Ohh, abia astept sa citesc. Ce se va intampla, numai voi stiti. Succes, fetelor! (-.-)

[Monica Wksv]

nu mi-au folosit şi nici nu o să o facă -> nu mi-au folosit şi nici nu or să o facă
în ciuda la toate -> cred că ar fi sunat mult mai bine "în ciuda tuturor lucrurilor"
ÅŸi picat examenele -> ÅŸi picam examenele
Nu am văzut altceva, nici nu prea m-am uitat după greşeli, la urma urmei nu sunt atât de importante. Mult mai bine cu virgulele, am văzut vreo 2-3 lipsuri, am văzut şi 2-3 în plus, dar nu contează. Important e că aţi încercat să remediaţi problema şi chiar apreciez asta.

Acţiunea devine interesantă, şi trebuie să recunosc că mă aşteptam ca in capitolul ăsta să fie vorba deja de petrecere. Îmi place tipu', personalitatea lui.. vorbind de personalitate, ar fi mai indicat sa o conturaţi în urmatoarele capitole, pentru a crea un personaj complex. Ştiu că nu-i simplu şi că astea au fost abia primele capitole, dar e important ca personalităţile personajelor să fie accentuate. La fel şi descrierea gândurilor sau ideilor, pentru că autorul trebuie să fie omniscient şi omniprezent pe toată durata lucrării sale.

În legătură cu descrierea, ce pot spune, mi-a plăcut. Mi-a plăcut că aţi insistat pe detaliile gen mobilierul camerei, tipul de relaţie pe care il au Iustinian şi tatăl său, dar şi pentru că aţi strecurat câteva informaţii din trecut, întâmplări ce aveau loc în timpul adolescenţei lui Iustinian.
Nici dialogul nu a fost sec, şi, de asemenea, mi-a plăcut faptul că am fost [şi înca sunt] intrigată, curioasă în legătură cu ce va urma.

Aştept cu nerăbdare următorul capitol şi sper să apară cât mai repede!
Vă doresc succes şi multă inspiraţie.

[hiimera]

Off.. la naiba si eu care doream sa fiu a doua macar.. dar se pare ca nu am reusit sa va las com asa cum am promis, adica macar sa fi ajuns la timp. Va rog sa imi acceptati scuzele.
Revenind la fic, la al doilea capitol facut desigur de Yumequa, scumpa mea prietena> >:D<
_______________________

Mie una mi-a placut, personalitatea creata de tine, adica personalitatea lui Iustinian este chiar una interesanta.
Nu prea imi pare genul de "bad boy", insa nici de genul "neard boy",a dica pare serios, cu capul pe pamant, constient de ceea ce face si altele, cat si atragator, sigur foarte smexy.. :P etc.
Descrierea a fost buna, mi-a placut cum l-ai descris pe tatal lui, insa de Iustin, hmm.. descrierea lui nu prea a fost foarte mare, ai pus putine date. Insa nu conteaza, totul a iesit bine.
Actiunea nu a fost grabita, iar greseli de tastare nu cred ca ai avut, eu chiar nu am vazut.. se poate sa fi dat edit. Dar nu conteaza, ai facut o treaba buna, chiar ma bucur ca scrii din perspectiva unui baiat, mrr.. :3
Pai inr est totul e Ok, stiu ca acest com nu este foarte lung, dar cand aveti sa postati altul, am sa fiu prima si am sa las un com bun si gandit bine. >:D<
*Kiss*Kiss

[Kayla.]

Am venit si eu in sfarsit pe aici. Nu prea mi-a placut capitolul, fara suparare. Asezarea a fost asa si asa adica mai mergea sa lasi spatiu dupa cateva paragrafe, pe viitor incearca sa lucrezi la asta. Estetica a fost bunicica. Adica ai avut diacritice, dar ai ratat cateva virgule si ai avut mici greseli de tastare si de exprimare. Pe viitor incearca sa corectezi capitolul inainte sa-l postezi. Descrierea, a fost aproape inexistenta, incearca sa lucrezi la ea, la fel si la naratiune, dialogul a fost ok, iar actiunea cam grabita dupa mine.
Bafta la scris si sa ma anunti Moxxy cand il puneti. >:D<

[Katniss]

Hello se pare că după atâta timp reuşesc să vin şi eu cu nextu. Îmi pare rău că a durat atât de mult, chiar nu am avut timp, oricum vreau să vă mulţumesc că aţi citit sunteţi grozavi. So enjoy.

Capitolul3. Păşind într-o altă lume

După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtila intre a da o mână si a încătuşa un suflet … . Ţin minte că citisem asta undeva, doar că nu mai ştiu cu exactitate unde. Oricum acele vorbe nu mi se potriveau deloc, asta era adevărul oricât de mult mă durea să recunosc acest lucru. Ştiam de mult timp că părinţii mei uitaseră ceea ce înseamnă a da o mână de ajutor, încătuşându-mi sufletul ce tânjea după libertate. Chiar îmi doream asta. Era un clişeu ştiu asta, dar practic asta îmi doream şi speram că se va întâmpla în cele din urmă.
Mă întrebasem de multe ori, oare cum era să fi liber? Cum era să poţi face orice fără să dai socoteală nimănui? Dar ceea ce mă neliniştea pe mine şi mai mult era faptul că nu până acum nu ştiam ce voi face cu viaţa mea.

Chiar era bine să ai un plan concret, legat de ceea ce vei face în viaţă? De unde ştim că ceea ce vom face, este cel mai bun pentru noi? Desigur privind-o pe Ann toate aceste întrebări păreau fără rost, ea ştia deja ce avea să facă şi părea că îi place. Reuşise să se detaşeze şi să îşi câştige libertatea, reuşise să facă ceva care să îi placă cu adevărat. Chiar părea mulţumită de toate astea, de fapt asta era clar din moment ce nu făcea decât să vorbească în continuu despre cât de cunoscută va fii, despre cum impresarul ei care era cel mai bun din lume o va ajuta şi tot aşa. Dar eu nu puteam spune nimic despre asta. Eu încă depindeam de părinţii mei, care probabil nu mă vor vedea niciodată pregătită să înfrunt singură viaţa.



Era ciudat. La urma urmei îmi impuseseră să învăţ să mă descurc singură, dar nu îmi dădeau ocazia să le demonstrez asta. Cu toate că am avut câteva încercări care mi-au fost ,,tăiate’’ chiar înainte de a începe, devenind astfel eşuate. Poate dacă aş fi avut curajul necesar, totul ar fi ieşit altfel.

- Am ajuns, îmi spuse e prietena mea, după care am simţit cum mă trage uşor de mână. Mi se întâmpla destul de des să mă pierd printre gânduri, iar acest lucru o enerva la culme. Îmi spusese asta odată, într-un mod nu prea plăcut, de fapt cred că fusese prima noastră ceartă serioasă.

Flashback:

- Cu tine vorbesc. Unde naiba te gândeşti? Spuse furioasă Ann. Ştii ceva, m-am săturat să te ,,adun’’ dintre gânduri. Dacă ai de gând să trăieşti aşa nu ai decât, eu am plecat de aici m-am cam săturat de asta. Toate gândurile nu sunt decât prostii, o pierdere de timp.
- Îmi pare rău, doar atât am reuşit să rostesc înainte ca blonda să plece trântind uşa în urma ei.

End of flashback.

Într-un fel avea dreptate. Am coborât din taxi şi ne-am îndreptat spre clădirea aflată în faţa noastră, probabil aici avea să se ţină petrecerea. Când am intrat am fost întâmpinate de un bărbat de aproximativ treizeci de ani, şaten, îmbrăcat la patru ace, pe care scumpa mea prietenă părea să îl cunoască.
Domnul în cauză ne conduse într-o încăpere unde imediat cum am intrat persoanele prezente sau întors şi au întors privirea către locul în care stăteam noi. Le-am privit la rândul meu. Am văzut mai multe tinere îmbrăcate destul de sumar, fiecare dintre ele aflânduse la braţul câte unui domn. Nu cunoşteam pe nimeni din cei prezenţi, iar felul în care eram privită mă făcea să mă simt incomd. Nu îmi plăcuse niciodată să fiu în centrul atenţie, iar din această cauză refuzam să particip la petrecerile şi recepţiile date de părinţii mei şi nu numai. Dar parcă atmosfera şi tensiunea pe care o simţeam venind din partea lor, mă făcea să devin şi mai agitată.

Deodată lângă noi veni un domn de aproximativ douăzeci şi ceva de ani, blond, cu ochi albaştrii însoţit de o fată ce părea de vârsta mea.

- Ann, mă bucur să te văd. Dar i-a spune cine este micuţa ta prietenă? Spuse acesta măsurându-mă cu privirea din cap până în picioare.
- Hey Stephano, ea este cea mai bună prietenă, fata de care ţi-am vorbit. Răspunse non-şalant blonda aruncându-mi din când în când câte o privire scurtă.
- Eu sunt Stephano Arnett, deţinătorul unei agenţii de modeling şi impresarul prietenei tale şi a tuturor fetelor aflate aici.
- Adelle Yates mă bucur să vă cunosc. Nu ştiu de ce, dar nu prea aveam încredere în tipul asta, faptul că era tot timpul atât de tandru şi de apropiat cu toate acele modele mă făcea să mă îndoiesc.
- Yates ai spus? Cumva tatăl tău este preşedintele de ,,Yates Enterprise’’ ? atunci dă-mi voie să îţi spun că e o adevărată onoare să fii invitată la această petrecere, în ,,umilul’’ meu studio. Spuse cu o uşoară tentă de ironie arcuindu-şi buzele într-un zâmbet. Clar, modestia nu era punctul lui forte, şi de ce devenise dintr-o dată atât de încântat când a aflat cine era tatăl meu. Ştiu că era aproape imposibil să nu ştie, ţinând cont că toată lumea auzise de ,,Yates Enterprise’’ una dintre cele mai importante companii în domeniul IT plus că mai avea şi o firmă particulară de avioane. Cu toate că muncise mult, reuşise să fie alături de mine şi să mă educe astfel încât să nu devin o ingrată şi o răsfăţată. Pentru asta trebuia să le fiu recunoscătoare atât lui cât şi mamei.
- Plăcerea este de partea mea, am zis rapid amintindu-mi că nu îi răspunsesem încă lui Stephano care nu făcea altceva decât să mă privească, destul de insistent după părerea mea. Nici măcar nu ajunsesem bine şi îmi doream deja să plec. După această discuţie atât de incomodă pentru mine, nu am făcut altceva decât să stau şi să ascult cum Ann şi cu impresarul ei vorbeau despre o şedinţă foto, pe care se pare că blonda urma să o aibă mâine, din nou nu era treaba mea se pare, pentru că cei doi au plecat în birou. Iar eu am rămas singură printr-o mulţime de necunoscuţi. Eram mai mult decât îngrozită, niciodată nu fusesem capabilă să duc la capăt o discuţie cu cineva cunoscut, darămite să vorbesc cu nişte străini.
Am încercat să socializez mai ales că nu îmi stătea în fire. Eram prea timidă ca să deschid gura şi să spun două propoziţii aşa cum trebuie. Mă plimbam, de fapt mă strecuram printre invitaţi încercând să ajung afară. Avea nevoie de aer mai mult de cât oricând, aşa că imediat cum mi-am găsit o portiţă de scăpare am luato fix spre ieşire. Iar când eram aproape gata să ajung unde m-am lovit de cineva. Nu am avut curajul să îl privesc pe respectivul, căci ştiam sigur că era un el îmi dădusem seama de acest lucru datorită parfumului bărbătesc care îmi inundă dintr-o dată nările. Pur şi simplu stăteam cu fruntea lipită de pieptul lui, îmi era prea ruşine de felul în care ,,îl abordasem’’ dacă se putea spune asta., dar analizând toată situaţia la rece asta era şi mai stânjenitor. Am încercat să mă eliberez, dar mi-am dat seama că mâinile lui erau înfăşurate în jurul taliei mele. Atunci, mi-am făcut în sfârşit curaj să îl privesc. Era un tip de douăzeci şi ceva de ani, brunet, cu ochii verzi, înalt, slăbuţ, dar se pare că mergea la sală. Purta o pereche de pantaloni negri şi o cămaşa albastră deschiată la primi doi nasturi. Era superb. Lângă el se afla un băiat puţin mai scund, parul blond era în contrast perfect cu ochii negri, purta o cămaşă neagră şi o pereche de pantaloni albi şi se pare că mă privea zâmbindu-mi. Zâmbea, dar de ce? Şi dintr-o dată mi-a picat fisa, eu încă eram în braţele tipului. M-am smâncit rapid, nici nu credeam că am atâta forţa, dar se pare că în exasperata mea încercare de a scăpa am reuşit să dau peste un chelner, care trecea prin zonă cu o tavă pe care erau mai multe pahare de şampanie, sau mai bine zis au fost deoarece acum se aflau pe rochia mea. Asta era şi mai umilitor, mai ales că toţi ce prezenţi văzuseră incidentul şi se pare că încercau din răsputeri să nu izbucnească în râs. Eram atât de umilită, mă făcusem rău de tot de râs aşa că simţind cum lacrimile voiau să iasă am plecat în fugă la baie, neizbutind să le mai reţin.

[Kayla.]

Hello! Imi cer scuze ca am intarziat atat de mult, doar ca abia acum mi-am facut putin timp sa trec si eu pe aici. So, revenind. A fost un next bun. Good work, as always! ;) Naratiunea si descrierea au fost perfecte, pot spune ca le ador, unde ar fi trebuit sa mai lucrezi putin e dialogul, ai fi putut folosii mai mult, dar e bine si asa. Actiunea nu e grabita deloc, iar greseli de tastare, nu am vazut decat minore, deci nu le-am dat prea mare importanta. So, cam atat am avut de spus. Va urez bafta amandurora in continuare si nu uitati sa ma anuntati cand puneti next-ul. Spor la scris! >:D<