29-03-2011, 10:50 PM
Multumim pentru comment-uri si speram sa va placa in continuare.
Muncă, mucă şi iar muncă. Numai asta am auzit în ultimii doi ani din gura tatălui meu. Nu am mai avut timp de nimic după ce nebunul ală bătrân a decis că a venit timpul să se pensioneze. Auzi la el, să se pensioneze! Avea nevoie să o lase mai încet cu femeiele, nu cu munca. Boşorogul ăsta o să mi-o plătească într-o bună zi.
Am stat închis între patru pereţi învăţând legislaţii stupide, legi cretine şi multe alte lucruri care bineînţeles, nu mi-au folosit şi nici nu or să o facă într-un viitor prea apropiat. Am fost cel mai mare prost când am acceptat să iau în primire firma tatălui meu. Aşa păteşti dacă alergi după bani. Mi-am facut-o cu mâna mea. Dar, în ciuda la toate există şi părţi bune. Ce sentiment plăcut ai atunci când vine cineva la tine şi îţi mulţumeşte, sau când te duci undeva, toată lumea te cunoaşte şi eşti tratat diferit de restul invitaţilor. Creşte orgoliul în tine când vezi lucruri de genul acesta.
Din cauza aceasta am decis că ar fi mai bine dacă aş învăţa să îmi iubesc meseria. La început a fost greu, însă mai târziu a devenit o plăcere obiceiul de a mă trezi dimineaţa şi a mă gândi că la ora nouă trebuie să intru în sala de judecată. Chiar dacă la început l-am blestemat pentru că practic m-a obligat să accept această muncă, în timp i-am devenit chiar recunoscător.
Deveneam bun în ceea ce făceam, iar acest lucru îmi dădea o mare satisfacţie personală.
- Iustinian, ai făcut actele necesare pentru divorţul de mâine? Îl aud cum ţipă din camera celălaltă. Am decis să nu îl mai bag în seamă; să îşi mute fundul dacă are ceva să îmi zică, nu să urle din capătul celălalt al casei. Dacă uram ceva la omul ăsta e că niciodată, dar niciodată nu a fost în stare să vină la mine şi mă roage frumos să fac ceva. Era mai plăcut să urle din celălaltă cameră si, mai apoi să ţipe că de ce nu îl bag în seamă, când de fapt, uneori, chiar nu îl auzeam.
Aud cum se deschide uşa de la cameră. Mă întorc să văd cine este. Avea faţa brăzdată de riduri, bărbia puternică, buze frumos conturate, bărbierit impecabil şi ochii goi. Părea uşor iritat dar am decis că e mai înţelept să mă prefac că nu am observat nimic.
- Iustinian, nu m-ai auzit când am strigat?
- Ba da, te-am auzit.
- Åži de ce nu răspunzi? Åžtii că nu-mi place să mă faci să vin până aici. E mai uÅŸor să comunicăm „la distanţăâ€.
- Adică să urlăm unul la celălalt ca nişte animale, vrei să spui. Eu nu pot numi asta comunicare. La şcoală nu am învăţat despre aşa ceva. Nu mi se pare normal ceea ce faci. Ţi-am mai spus, urăsc asta şi, chiar dacă te aud o să te ignor. Dacă ai ceva de spus vii şi îmi spui în faţă.
- Copil răutăcios. Cine te-a învăţat să îmi vorbeşti aşa? Spuse încercând să pară supărat datorită modului în care îi vorbisem.
- Tu!
Cam aşa decurgeau lucrurile de fiecare dată. Începeam să rădem împreună, el trecea peste faptul că l-am ignorat, iar eu puteam să îmi văd în continuare de treburile mele fără să mai fiu deranjat.
Aveam un respect deosebit pentru bărbatul din faţa mea şi, acest lucru nu se datora numai faptului că era tatăl meu. Mama ne părăsise când eu eram încă în şcoala primară. Ţin şi acum minte cum a ieşit din casă cu două valize după ea, spunându-mi că pleacă în vizită la bunica pentru că era bolnavă şi avea nevoie de ea. Din păcate nu s-a mai întors. Am realizat acest lucru abia după un an, an în care în fiecare zi o aşteptam în faţa casei de când veneam de la şcoală, până când se apropia ora cinei.
Nu o învinuiam pentru că a decis să ne părăsească. Tata era o fire dificilă, trebuia să recunosc acest lucru. Datorită serviciului pe care îl avea, mai corect spus, pe care îl avuse, era toată ziua foarte ocupat şi dădea foarte rar pe acasă. Tot timpul şi-l petrecerea la birou, iar când se întâmpla să vină şi pe la noi nici nu apucam să luăm masa împreună că telefoanele începeau să sune şi pleca înapoi la lucru. De fiecare dată îşi cerea scuze şi ne promitea că nu o să se mai întample acest lucru, dar deja devenise o obişnuinţă.
După zece ani de căsnicie, în care de fiecare dată se întâmpla la fel... era groaznic. Singurul lucru care îmi mai aduce aminte de mama mea este o fotografie care se găseşte în sufragerie, în care ne aflam toţi trei, într-un parc.
Deşi erau despărţiti de ani buni, mama nu trimisese niciodată actele de divorţ şi, nici tata nu făcu acest lucru.
Ziua aceasta cred că era una din cele mai plictisitoare din toată luna aprilie. La birou nu era nimic de făcut pentru că mă ocupasem deja de toate hârţoagele pentru a avea ziua de astăzi mai liberă. La tribunal nu era nici un proces mai interesant, aşa că nu avea nici un rost să mă duc să asist, iar tata era plecat de acasă şi nici măcar nu aveam cu cine să mă cert. Greu e să fii singur.
M-am ridicat din pat, am luat cheile de la maşină şi m-am îndreptat spre casa lui Marian.
Marian era cel mai bun prieten al meu încă din vremea facultăţii, atunci când eram un nimeni, nu deţineam firma, chiuleam de la cursuri numai pentru a-i face probleme tatălui meu şi picam examenele intenţionat. El a fost cel care m-a salvat de la o cufundare în căcat, ca să îi spun aşa. Chiar dacă la început totul a fost doar pentru a-l putea enerva pe boşorog, lucrurile au început să devină mai complicate, minciunile să se adune şi, uite aşa, mă cufundam încet şi sigur. Toate asta până când, într-o zi, un pumn zdravăn – la propriu – m-a readus pe drumul cel bun. Îi sunt recunoscător pentru acest lucru. De atunci am rămas cei mai buni prieteni, chiar dacă la început nu prea am înţeles ce vrea de la viaţa mea şi îl detestam.
După cinci minute de condus am ajuns în faţa casei lui. Nu era la mare distanţă de a mea, dacă mergeam pe jos puteam să fac chiar şi mai puţin, dar eram prea comod ca să mă deplasez pe picioarele mele. Până la urmă, nu de asta mi-am luat maşină? M-am dat jos, am asigurat-o şi am intrat. Niciodată nu ciocăneam la uşă. Aveam o cheie de rezervă – şi el la fel – aşa că puteam să intru ca în propria casă. M-am dus direct în sufragerie pentru că ştiam că era locului lui favorit. Avea o canapea imensă de piele, maronie şi, în faţa ei, o plazmă imensă la care de obicei îi plăcea să revadă meciuri de fotbal.
- Salut frate, ce faci? L-am întrebat în timp ce m-am aruncat pe fotoliul de lângă el.
S-a uitat urât la mine şi mi-a făcut semn să tac. Uitasem. Regula generală era: atunci când viziona vreo partidă toată lumea trebuia să facă linişte pentru a putea „savura†fiecare minut. M-am conformat şi mi-am găsit o poziţie mai comodă pentru că ştiam că avea să dureze ceva.
Nu era un băiat rău, însă uneori reuşea să mă scoată din sărite cu meciurile astea a lui. În timpul liber altceva nu ştia să facă: meciuri, femei, băutură şi iar meciuri. Programul era respectat cu stricteţe de fiecare dată, fără sa existe vreo excepţie de la regulă.
După ce am aşteptat o oră şi jumătate şi am văzut că nu părea să se mai termine, m-am enervat. Am sărit din fotoliu şi i-am scos plazma din priză.
- Frate, l-am auzit tipând. Ce naiba faci? Erau ultimile cinci minute. M-ai nenorocit! Şi aşa începea circul. Acum avea să se plângă jumătate de oră că din cauza mea şi a lipsei mele de răbdare pierduse o oră şi jumătate din viaţă de pomană. M-am uitat spre el plictisit de acelaşi scenariu şi m-am aşezat înapoi în fololiu.
- Ce facem în seara asta, l-am auzit întrebând.
- Nu ştiu bă, mergem la o bere sau ceva?
- Bere mă? Îţi arde de bere? Întrebă râzând. Mie în locul tău mi-ar fi ruşine să ies din casă.
- Mereu zici acelaÅŸi lucru.
- Dar chiar aşa şi e! Ce naiba nu eşti în stare să faci nimic bine. Dacă îmi aduc aminte bine săptămâna trecută ai dat-o în bară cu bunoaca aia de la ASE. Jur că nu pricep ce ai în capul ăla. Noroc că ai faţă, pentru că observ că îţi lipseşte creierul.
- Pot să agăţ orice fată vreau. Pariez pe asta, spunând întorcândui-o repede.
- Eu spun că nu ai putea să o ţii lângă tine mai mult de trei luni.
- Pariu?
- S-a făcut. Valea acasă şi îmbracă-te. Mergem la o petrecere!
Orice sfat/critica e bine venit(a).
Capitolul 2: E timpul pentru nişte schimbări.
Muncă, mucă şi iar muncă. Numai asta am auzit în ultimii doi ani din gura tatălui meu. Nu am mai avut timp de nimic după ce nebunul ală bătrân a decis că a venit timpul să se pensioneze. Auzi la el, să se pensioneze! Avea nevoie să o lase mai încet cu femeiele, nu cu munca. Boşorogul ăsta o să mi-o plătească într-o bună zi.
Am stat închis între patru pereţi învăţând legislaţii stupide, legi cretine şi multe alte lucruri care bineînţeles, nu mi-au folosit şi nici nu or să o facă într-un viitor prea apropiat. Am fost cel mai mare prost când am acceptat să iau în primire firma tatălui meu. Aşa păteşti dacă alergi după bani. Mi-am facut-o cu mâna mea. Dar, în ciuda la toate există şi părţi bune. Ce sentiment plăcut ai atunci când vine cineva la tine şi îţi mulţumeşte, sau când te duci undeva, toată lumea te cunoaşte şi eşti tratat diferit de restul invitaţilor. Creşte orgoliul în tine când vezi lucruri de genul acesta.
Din cauza aceasta am decis că ar fi mai bine dacă aş învăţa să îmi iubesc meseria. La început a fost greu, însă mai târziu a devenit o plăcere obiceiul de a mă trezi dimineaţa şi a mă gândi că la ora nouă trebuie să intru în sala de judecată. Chiar dacă la început l-am blestemat pentru că practic m-a obligat să accept această muncă, în timp i-am devenit chiar recunoscător.
Deveneam bun în ceea ce făceam, iar acest lucru îmi dădea o mare satisfacţie personală.
- Iustinian, ai făcut actele necesare pentru divorţul de mâine? Îl aud cum ţipă din camera celălaltă. Am decis să nu îl mai bag în seamă; să îşi mute fundul dacă are ceva să îmi zică, nu să urle din capătul celălalt al casei. Dacă uram ceva la omul ăsta e că niciodată, dar niciodată nu a fost în stare să vină la mine şi mă roage frumos să fac ceva. Era mai plăcut să urle din celălaltă cameră si, mai apoi să ţipe că de ce nu îl bag în seamă, când de fapt, uneori, chiar nu îl auzeam.
Aud cum se deschide uşa de la cameră. Mă întorc să văd cine este. Avea faţa brăzdată de riduri, bărbia puternică, buze frumos conturate, bărbierit impecabil şi ochii goi. Părea uşor iritat dar am decis că e mai înţelept să mă prefac că nu am observat nimic.
- Iustinian, nu m-ai auzit când am strigat?
- Ba da, te-am auzit.
- Åži de ce nu răspunzi? Åžtii că nu-mi place să mă faci să vin până aici. E mai uÅŸor să comunicăm „la distanţăâ€.
- Adică să urlăm unul la celălalt ca nişte animale, vrei să spui. Eu nu pot numi asta comunicare. La şcoală nu am învăţat despre aşa ceva. Nu mi se pare normal ceea ce faci. Ţi-am mai spus, urăsc asta şi, chiar dacă te aud o să te ignor. Dacă ai ceva de spus vii şi îmi spui în faţă.
- Copil răutăcios. Cine te-a învăţat să îmi vorbeşti aşa? Spuse încercând să pară supărat datorită modului în care îi vorbisem.
- Tu!
Cam aşa decurgeau lucrurile de fiecare dată. Începeam să rădem împreună, el trecea peste faptul că l-am ignorat, iar eu puteam să îmi văd în continuare de treburile mele fără să mai fiu deranjat.
Aveam un respect deosebit pentru bărbatul din faţa mea şi, acest lucru nu se datora numai faptului că era tatăl meu. Mama ne părăsise când eu eram încă în şcoala primară. Ţin şi acum minte cum a ieşit din casă cu două valize după ea, spunându-mi că pleacă în vizită la bunica pentru că era bolnavă şi avea nevoie de ea. Din păcate nu s-a mai întors. Am realizat acest lucru abia după un an, an în care în fiecare zi o aşteptam în faţa casei de când veneam de la şcoală, până când se apropia ora cinei.
Nu o învinuiam pentru că a decis să ne părăsească. Tata era o fire dificilă, trebuia să recunosc acest lucru. Datorită serviciului pe care îl avea, mai corect spus, pe care îl avuse, era toată ziua foarte ocupat şi dădea foarte rar pe acasă. Tot timpul şi-l petrecerea la birou, iar când se întâmpla să vină şi pe la noi nici nu apucam să luăm masa împreună că telefoanele începeau să sune şi pleca înapoi la lucru. De fiecare dată îşi cerea scuze şi ne promitea că nu o să se mai întample acest lucru, dar deja devenise o obişnuinţă.
După zece ani de căsnicie, în care de fiecare dată se întâmpla la fel... era groaznic. Singurul lucru care îmi mai aduce aminte de mama mea este o fotografie care se găseşte în sufragerie, în care ne aflam toţi trei, într-un parc.
Deşi erau despărţiti de ani buni, mama nu trimisese niciodată actele de divorţ şi, nici tata nu făcu acest lucru.
Ziua aceasta cred că era una din cele mai plictisitoare din toată luna aprilie. La birou nu era nimic de făcut pentru că mă ocupasem deja de toate hârţoagele pentru a avea ziua de astăzi mai liberă. La tribunal nu era nici un proces mai interesant, aşa că nu avea nici un rost să mă duc să asist, iar tata era plecat de acasă şi nici măcar nu aveam cu cine să mă cert. Greu e să fii singur.
M-am ridicat din pat, am luat cheile de la maşină şi m-am îndreptat spre casa lui Marian.
Marian era cel mai bun prieten al meu încă din vremea facultăţii, atunci când eram un nimeni, nu deţineam firma, chiuleam de la cursuri numai pentru a-i face probleme tatălui meu şi picam examenele intenţionat. El a fost cel care m-a salvat de la o cufundare în căcat, ca să îi spun aşa. Chiar dacă la început totul a fost doar pentru a-l putea enerva pe boşorog, lucrurile au început să devină mai complicate, minciunile să se adune şi, uite aşa, mă cufundam încet şi sigur. Toate asta până când, într-o zi, un pumn zdravăn – la propriu – m-a readus pe drumul cel bun. Îi sunt recunoscător pentru acest lucru. De atunci am rămas cei mai buni prieteni, chiar dacă la început nu prea am înţeles ce vrea de la viaţa mea şi îl detestam.
După cinci minute de condus am ajuns în faţa casei lui. Nu era la mare distanţă de a mea, dacă mergeam pe jos puteam să fac chiar şi mai puţin, dar eram prea comod ca să mă deplasez pe picioarele mele. Până la urmă, nu de asta mi-am luat maşină? M-am dat jos, am asigurat-o şi am intrat. Niciodată nu ciocăneam la uşă. Aveam o cheie de rezervă – şi el la fel – aşa că puteam să intru ca în propria casă. M-am dus direct în sufragerie pentru că ştiam că era locului lui favorit. Avea o canapea imensă de piele, maronie şi, în faţa ei, o plazmă imensă la care de obicei îi plăcea să revadă meciuri de fotbal.
- Salut frate, ce faci? L-am întrebat în timp ce m-am aruncat pe fotoliul de lângă el.
S-a uitat urât la mine şi mi-a făcut semn să tac. Uitasem. Regula generală era: atunci când viziona vreo partidă toată lumea trebuia să facă linişte pentru a putea „savura†fiecare minut. M-am conformat şi mi-am găsit o poziţie mai comodă pentru că ştiam că avea să dureze ceva.
Nu era un băiat rău, însă uneori reuşea să mă scoată din sărite cu meciurile astea a lui. În timpul liber altceva nu ştia să facă: meciuri, femei, băutură şi iar meciuri. Programul era respectat cu stricteţe de fiecare dată, fără sa existe vreo excepţie de la regulă.
După ce am aşteptat o oră şi jumătate şi am văzut că nu părea să se mai termine, m-am enervat. Am sărit din fotoliu şi i-am scos plazma din priză.
- Frate, l-am auzit tipând. Ce naiba faci? Erau ultimile cinci minute. M-ai nenorocit! Şi aşa începea circul. Acum avea să se plângă jumătate de oră că din cauza mea şi a lipsei mele de răbdare pierduse o oră şi jumătate din viaţă de pomană. M-am uitat spre el plictisit de acelaşi scenariu şi m-am aşezat înapoi în fololiu.
- Ce facem în seara asta, l-am auzit întrebând.
- Nu ştiu bă, mergem la o bere sau ceva?
- Bere mă? Îţi arde de bere? Întrebă râzând. Mie în locul tău mi-ar fi ruşine să ies din casă.
- Mereu zici acelaÅŸi lucru.
- Dar chiar aşa şi e! Ce naiba nu eşti în stare să faci nimic bine. Dacă îmi aduc aminte bine săptămâna trecută ai dat-o în bară cu bunoaca aia de la ASE. Jur că nu pricep ce ai în capul ăla. Noroc că ai faţă, pentru că observ că îţi lipseşte creierul.
- Pot să agăţ orice fată vreau. Pariez pe asta, spunând întorcândui-o repede.
- Eu spun că nu ai putea să o ţii lângă tine mai mult de trei luni.
- Pariu?
- S-a făcut. Valea acasă şi îmbracă-te. Mergem la o petrecere!
Orice sfat/critica e bine venit(a).
We mortals have many weaknesses; we feel too much, hurt too much or too soon we die, but we do have the chance of love.