Full Moon

[fake_fate]

Thank you very very very much! Ficul..hmm acum ca ma uit da cam seamana...desi totul a inceput de la ninja:))
Ms inca o data ca citesti poop dolce
Cap acesta e dedicatie speciala pt you

5. Un minus




Mă gândeam la mama şi la vechiul meu liceu când observasem că mai mulți băieți s-au așezat lângă mine. „Ciudat…”,mi-am spus. În decursul orei fiecare a reușit să facă cunoştinţă cu mine, desigur nu reţinusem nici un nume pentru mai mult de 20 de secunde. La sfârşitul orei m-am strecurat cum am putut mai bine până la cursul următor încercând ca de data aceea să nu mai pic în mijlocul lor.
Ghinionul s-a ţinut scai de mine; Kyle Carson era în spatele meu iar eu de abia puteam să mă abţin să nu îi dau una, să nu mai vorbesc de a fi atentă la curs. Lângă mine stătea cel care mă porecli ” Cap de mort”. Desigur în mod surprinzător schimbase porecla cu „ Fluturaș” Aproape jumătate din ora aceea, dacă eu nu mă înşel, încercase să filtreze cu mine. Toate bune, cât de cât, analizele rapide pe care trebuia să le fac ori de câte ori îi dădeam replica mă distrăgeau de la colegul VIP Carson.
- Puu! Ce miros…Hey Jessy ai tras un vânt?am auzit o voce familiară din spate, din reflex am vrut să mă întorc şi să îi dau una, dar m-am încordat cât am putut de tare ţinându-mă de scaun pentru a nu sări din el. Aveam să o fac pe proasta, toţi mă ştiau de „Chloe”.
- Raymond, băiete, zău ce ai mâncat?
Tonul acela glumeț îmi făcea urechile să pulseze, deja știam că eram roșie de rușine şi furie.
Aveam să mă întorc şi să scot ce era mai rău din mine, aveam să îmi înfing o dată pentru totdeauna dinţii în gâtul lui, din fericire colegul din dreapta i-a dat o replică pe măsură:
-Ghiocei pe pâine. La tine cum a fost bălegarul?
Dacă până atunci clasa a râs, la răspunsul lui Sam pur şi simplu dădeau cu pumnul în bancă.
M-am întors spre Sam şi i-am mulțumit. Restul orei s-a stat de vorbă, iar eu m-am prefăcut bolnavă aşa că am reușit să dau drumul în sfârșit la scaun. Aveam degetele albe şi mâinile îmi tremurau, dar mă puteam controla mai bine. Mult mai bine. Aveam să o i-au razna în curând totuşi , asta dacă nu eram deja bolnavă mintal. Poate dorul de locurile natale…
Începuse să plouă cu găleata afară, iar o cană cu cacao, o carte bună şi un șemineu era tot ce imi doream.
-Chloe!
Mă întorsesem, era Miss Doyle.
-Dar draga mea, nu eÅŸti la autobuz cu restul?
Nu știam de nici un autobuz, în mod sigur vestea a fost dată după escapada mea.
- Nu…ăm nu mă simt prea bine aşa că am ieşit…ce autobuz?
- Oh vai! Se duc sa vadă rechinii, cred că vin deseară, asta daca nu hotărăsc să stea până mâine…oh draga mea , ești bine?
- Da! Da sunt bine, o să îmi treacă, cred că am mâncat prea mult azi dimineață.
Eram sigură că dacă o mai ziceam de două ori chiar începeam să o cred şi eu. Se gândi un pic şi îmi spuse că o pot chema ori când apoi plecă. Deci aveam să am toată universitatea la cheremul meu. Gata cu ia-o pe ascuns , gata cu apelative şi puteam să mă gândesc în liniște la ceea ce vroiam. M-am așezat în canapea strângând perna în brațe. Focul din șemineu încălzea încăperea cu parfum de brad. Se simţea chiar bine; o clipă de linişte în toată aceea furtună. O clipă să simt cât de rău mă durea capul. Telefonul începu să îmi cânte „Chloeeeee îţi scriiieee unn fraaierrr!”
„Cuţu, acum ţi-ai luat protectori? Cum a fost aseară, cam gălăgie nu-i aşa?”
-Ce? Omul asta nu e în toate mințile zău…
Am hotărât să nu bag în seamă mesajul. Alt ceva îmi atrase atenția, nu o mai sunasem pe mama. Fiind fata ei am avut ocazia să cunosc multe persoane frumoase şi am fost crescută să mă comport ca o adevărată domnișoară. Am format numărul din agendă, mi-a răspuns secretara.
- Agenţ..
- Cara!
- Chloe, cu ce te pot ajuta?
- Mama e prin apropriere?
- Îţi fac legătura imediat.
- Chloe, puiul meu, cum este acolo?
- Ploios…
Mă gândeam să îi spun despre pornirile de furie pe care le aveam, am renunțat repede, nu aveam să o împovărez, în mod sigur era din cauza creierului meu, avea să îmi treacă şi aveam deja nouăsprezece ani. Era cazul să devin adult, prea smiorcăita.
-Tu… cum o mai duci?asta avea să îi distragă atenția un sfert de ora. După ce a pălăbrăgit vrute şi ne vrute, m-a expediat cu două cuvinte, Paris Hilton era pe linia alăturată. Am închis telefonul şi m-am ridicat de pe canapea, stomacul meu făcea o gălăgie de nedescris. Totul era liniștit fără colegi gălăgioşi. Mi-am luat un sandwich cu ton şi o friptură în sânge. Mirosul era pur şi simplu extraordinar. Începusem să înghit în sec. Eram ca o diabetică şi un tort de ciocolată, nu îmi venea a crede. Înghițeam rapid, fără să aştept ca mâncarea să fie bine mestecată. Friptura a avut un gust mult mai bun deşi era cam făcută. Am luat şi o a doua porţie, pe care am mâncat-o ceva mai normal .
Am verificat ceasul de pe perete, 12:23. Aveam destul timp să îmi pun în sfârşit lucrurile la locul lor. Rouge probabil crezuse că nu aveam de gând să stau cu ea. Nu o învinovățeam; toate arătau acel lucru: geamantanele, evitarea, Doyle….Trebuiau lămurite lucrurile neapărat, nu o vroiam pe Rouge în tabăra „dușmanilor” , tabăra din care făceau parte şi Carsoni şi cei doi atacatori a Liliei.
-Mă bucur că aţi reînceput să vă alimentaţi corespunzător, domnişoară Raymond. Sper că acum putem să purtăm o conversaţie..civilizată.
M-am întors complet luată prin surprindere. Un domn cam între 40-45 de ani stătea la câțiva metri în spatele meu. Avea părul alb, tuns scurt, dar încă nu începuse să cadă, fără barbă, cu un maxilar proeminent şi buze subțiri. Ochii lui erau mari, radiau de viaţă şi înţelepciune, erau aceeaşi ochii negri pe care restul familiei îi aveau. Aceiaşi ochii negri plini de mistere…poate chiar mai complicate decât vorbele lor.
-Bună ziua domule Carson.
Domnul Carson a zâmbit şi s-a apropriat de masa mea încet, prea încet, exact ca un om care se aproprie de un câine care mănâncă. M-a întrebat dacă se poate așeza, iar eu l-am poftit.
-Spuneţi-mi, v-aţi acomodat bine în această minunată universitate?
Pentru o clipă crezusem că mă va mustra; pentru ce nu ştiam sigur, dar aveam destulă experienţă cu cadrele profesorale ca să mă aştept la orice din partea lor. Am zâmbit încântată şi i-am răspuns:
-Desigur, totul este minunat, vă mulţumesc pentru întrebare.
L-a rândul lui a zâmbit satisfăcut.
-Şi cum ţi se pare locul, colegi…, mă întrebă din nou, lăsând de data aceea nişte puncte de suspensie.
Dacă tot m-i se părea că Carsoni ştiau ceva ce eu nu ştiam acela era un moment în care cu strategia corectă aş fi putut afla. Bineînţeles, dacă totul nu era decât imaginația mea, nu avea să fie bine…psihologul mă aștepta.
Dar dacă aveam să îi spun fleacuri şi prima variantă era cea bună, în mod sigur avea să spargă el gheaţa. Şi dacă varianta a doua era cea corectă, aveam să îi las o impresie plăcută.
-Colega de cameră este o persoană minunată si interesantă, primele zile aici au fost un pic cam obositoare…nu am apucat să despachetez dar plănuiesc să o fac împreună cu Rouge, colega mea. Pădurea este magnifică, atâta viaţă, mă simt…ştiu că v-a suna ciudat dar…mă simt protejată de ea. Totul este minunat, iar Miss Doyle este o dulce, cum ar spune dânsa.
În tot acest timp, domnul Carson nu a încetat să zâmbească. Era ca şi cum tot ceea ce spuneam îl fascina, îl încânta aceea conversaţie.
-Da, am auzit că ţi-a făcut cunoştinţă cu fiul meu, Kyle.
„Oh, totul mergea atât de bine! De ce a trebuit să aducă vorba de el?” O dată spus numele lui mi-a venit în minte imaginea lui spunându-mi numele . Mi-am dus mâna la obraz; era fierbinte.
„Nu se poate… am roşit?” Domnul Carson probabil şi-a dat seama de ceva fiindcă zâmbit şi mai plăcut apoi adăugă:
-A fost o plăcere să stăm de vorbă, nu am avut nici o dată plăcerea de a vorbi cu unul dintre semeni tăi. Pe data viitoare şi aveţi grijă să vă alimentați corespunzător. Mă bucur că am putut rezolva…neînțelegerile!
- Da…ăm mulţumesc!
Acel lucru nu a trebuit să îl gândesc, mi-a venit în minte precum ceva ce ştiam de când mă născusem. Domnul Carson ştia sigur ceva, nu a fost doar ca să mă îngrijesc, a fost un sfat. Pe lângă Carsoni mă simţeam ciudat, dar nu şi de data aceea. Am simțit parfumul dar nu am reacționat. Nu…eram hrănită! Ce deveneam?
O întrebare în minus, dar mai multe în plus…atât de multe încât umerii îmi erau grei, atât de multe încât nu mă lăsau să dorm…