FOTM - Septembrie - Lucrarile

[Unia]

FOTM – August – Votarea lucrărilor participante

Perioada de votare: De astăzi, 26 septembrie, până duminica, 2 octombrie.

Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.

Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.


Lucrările

Lucrarea 1

Suflete Pierdute

Privesc spre cer şi mă întreb unde am greşit. Dar am greşit peste tot. Acum, în acest moment, parcă şi vorbele mamei care mă certau mi se păreau dulci. Acum, în acest moment, parcă şi mâinile tatei care mă băteau mi se păreau suave. Acum, în acest moment, parcă şi vocile profesorilor care mă atenţionau mi se păreau line. Dar nu i-am ascultat. Nici pe mamă care mă certa din cauza drumurilor mele care, în loc să ducă spre şcoală, se îndreptau spre portul vechi şi sumbru în căutarea unei comori care să ne salveze de la sărăcie. Nici pe tata, care mă bătea crunt, neavând altă soluţie datorită încăpăţânării mele de a ignorao pe mama. Nici pe bieţii profesori care încercau doar să îmi îndrepte drumurile spre şcoală, ca eu să nu mai fiu bătută sau certată acasă, dar mai presus de toate, ca să nu păţesc ceea ce, până la urmă, am păţit.

Eu eram o fată obişnuită. Toată lumea mă striga Liz, toată lumea mă tachina cu Lizzi, iar ambii mei parini mă strigau pe numele întreg când erau nervoşi: Elizabeth Julie Finn. Am iubit din totdeauna marea. Nu puteam, pur şi simplu, nu puteam să nu mă gândesc la valurile care mă făceau să mă simt vie. Nu puteam să mă gândesc la marea care se spărgea în mii de cristale, lovindu-se de stânci. Iubeam felul în care oceanele înghiţeau din plin mingea aurie de foc care lumina pe tot parcursul zile şi, de asemenea, iubeam felul în care cerul arunca tente de culoare, pătându-se astfel de pulbere atât albastre şi movalii cât şi sângerii şi rozalii. Însuşi tata mă luase pe mare, când aveam frageda vârstă de patru ani. De atunci am prins drag de mare, am început să prind drag de tot ce ţine de apa.

Fericirea familiei noastre nu a durat mult. Am fost obligaţi să ne mutăm din minunatul oraş McClaw în săracul oraş Ronny Falls, un oraş cu un port mic şi închis de sute de ani, pe lângă cele grandioase şi supra dotate din McClaw. N-am mai putut naviga, însă dorul de mare şi dorul de ceea ce mă făcea să fiu eu, Liz, fata cu ochii din mări. Însă, uneori, îmi doresc ca acest dor să nu fi existat niciodată. Aici, în Ronny Falls nu erau decât două şcoli pricăjite. Oamenii nu stăteau în blocuri sau vile, aşa cum făcusem noi în McClaw, ci în cabane provizorii. În McClaw, cel mai ciudat lucru era să fi prinsă pe stradă fără o poşetă Cory's, dar în Ronny Falls cel mai ciudat şi cel mai periculor lucru însemna să te duci în portul oraşului.

Toată lumea se speria numai auzind simplul cuvânt. Femeile îşi ţineau copiii mai mult în casă decât afară, iar bărbaţii se duceau la templu, singura clădire majestoasa din oraş, se dezbrăcau şi se îmbăiau în apa sfinţită pentru ca Dumnezeu să le dăruiască puterea de a-şi proteja familia de el. De spiritul ce îi ameninţă.

Când eram mică am auzit tot felul de poveşti care m-au speriat cu adevărat, dar care nu m-au oprit să vizitez portul. Cu secole în urmă, se zvoneşte că un echipaj de piraţi a ancorat pe pământurile lor. Au început să pună stăpânire pe întregul oraş şi l-au numit Ronny Falls, după iubita căpitanului aleasă chiar din acel orăşel.

Căpitanul Joe The Baker, cum era poreclit, ironic, datorită foamei sale şi lipsei de cunoştinţe în ceea ce privea gătitul, era un nume de speriat. Lumea devenea din ce în ce mai săracă odată cu venirea echipajului de piraţi. Până şi subordonaţii căpitanului au început să moară de foame, pe capete, doar ca să-i menţină în formă poftele căpitanului Joe. Dar, într-o zi, lumea a rămas fără mâncare, în aşteptarea morţii, cu lumânarea pe piept. Dar căpitanul nu s-a oprit şi din cauza foametei sale a început să sfâşie oamenii încă vii şi să devoreze din ei ca un animal sălbatic. Iubita căpitanului, Ronny, nu a acceptat aşa ceva şi a decis să se despartă de el. Din cauza supărării, Joe The Baker a dat poruncă singurilor slujitori supuşi în viaţă pe care îi mai avea să îi facă felul fostei sale muze de linişte şi pace în care îşi găsise dragostea. Când era pe cale să scape, a fost prinsă şi i s-a făcut felul. Se zvoneşte că Joe a murit innecandu-se chiar cu o bucată din inima fetei iar acum Joe The Baker îi caută sufletul reîncarnat al iubitei sale printre oamenii care îl văd pe puntea minunatei corăbii Falls. Se spune că acesta intră întru ei şi le înghite inimile căutând să se răzbune din nou şi din nou, fără să ştie care este exact cea a fostei sale iubite, lăsând sufletele goale şi pierdute să umble prin lume fără vreun scop anume.

Asta eram eu acum. Nu voi uita niciodată ziua în care i-am văzut ochii roşii şi plini de ură şi mânie ai căpitanului care mă priveau profund din corpul său de un alb transparent, abea vizibil. Acum eu sunt la fel de albă, precum era el. Acum ochii mei albaştrii sunt la fel de roşii ca ai lui. Acum eu însumi sunt un spirit ce caută în lume, dar nu răzbunare ci doar un scop pentru care să rămân şi să sper, pentru că nu voi mai avea niciodată şansa să dau timpul înapoi, să o văd pe mama sau pe tata şi să-i ascult. Iar asta doare, probabil la fel de mult ca sufletul pierdut al căpitanului care nu va avea linişte.

Niciodată

---

Lucrarea 2

Vânt albastru

Căpitanul

Vedeam apa cum se aduna deasupra mea, în straturi reci și cețoase. Ca și întoarcerea unei clepsidre, atunci aveam impresia că mă ridicam. Mă ridicam spre fundul mării.

Fusesem prima ancoră a vasului. Urma să mai vină și alții după mine, dar eu întotdeauna urma să rămân primul. Și având această poziție, mi-am asumat titlul de căpitan. Nu, nu acel bătrân bărbos care bate puntea cu picioarele și îi strigă vântului cuvinte parfumate cu nesimțire, ci cel adevărat. Cel care devedea unul cu corabia.

Chiar și de acolo, de deasupra tuturor, în mare, tot o consideram cea mai frumoasă. Doamna mea, mirosind a scoici și soare. Soarele! Cu greu îi mai puteam simți căldura și, vrând să-mi îndrept mâinile spre el, am văzut că nu le mai puteam mișca. O clipă am rămas cu ochii deschiși în apa tulbure și cu gura la fel, fără să simt nimic. Dar urma imediat a doua clipă. Nerozii! La ce bun să legi un om pe care oricum aveai să îl arunci în mijlocul oceanului? Le era frică să nu se prindă el primul de catarg?

Continuam să alunec, văzând sfere albe, împraștiate în jurul meu. Cumva, eu știam că, dacă aș fi putut încăpea într-una din ele, viața mi-ar fi fost garantată. Am uitat gândul când, văzând una de mai aproape, mi-am dat seama că aceasta nu era mai mare decât un fir de nisip. Ce nenorocire! Noul căpitan urma să moară.

*

Apoi am ajuns la fund – cerul – și eram doar eu și buruienile marine. Uitând de sfoară, aveam impresia că fusesem înlănțuit mult, mult timp. Aproape de dinainte de a ajunge pe navă. Un matelot obișnuia să spună că un bărbat însurat este ca și legat de mâini și de picioare, așadar – cine știe? – poate avea dreptate. Buna, dulcea mea soție de acasă, parcă avea al treilea copil când am plecat. Norocul ei, nu se știe ce putea păți dacă mă întorceam și îl găseam pe al patrulea.

Nu mă mira absența peștilor. Desigur, doamna mea îi prinsese deja pe toți, de când am fost aruncat. Ce n-aș fi dat să mă trezesc în pânzele ei de pescuit! Aș fi fost cuminte ca un prunc, în timp ce așteptam să mi se scoată măruntaiele.

Eram înconjurat de cer și eram avid să simt bătăi de inimi lângă mine. Un puls cald sau rece, nu unul slab ca al plantelor acelea. Ceva îmi spunea că sufletul mi se îndepărta de corp, dar eu nu puteam să-l văd. Și-am început să-l strig, privind doar în față, convins că altfel nu m-aș fi putut întoarce. Dar nu s-a găsit niciun sunet pentru mine.

Parcă apa a vibrat până la suprafață, dar fără niciun glas. Eram mut și neajutorat, iar doamna mea nu mă mai putea găsi. Defapt, nici nu-i mai vedeam umbra venind spre mine. Nu mai simțeam valurile ce trebuia să se spargă de lemnu-i umed, plin de sare și atunci mi-am dat seama că era mai departe de mine ca oricând. Atât de îndepărtată, încât nu m-ar fi recunoscut dacă ar fi trecut pe lângă mine.

Și brusc nu am mai fost un biet om așteptând să moară. M-am simțit gol, ca și cum ajunsesem în mare cu luni în urmă. Am trecut din mușchi în câine de mare, apoi iar în mine și mi-am deschis ochii. Nu mai conta, vedeam același peisaj, de îndată ce lumina albă îmi pierea din față. Obișnuia să mă orbească, chiar și pe mal, într-un curs rar, aproape ciclic.

Brutarul

Înainte să ajung pe vas, eram tatăl a trei copii. Drumul era cel mai mare dintre ei, căruia i-am uitat și vârsta. Speranța, singura mea fată, cea pe care o iubeam mai mult decât credeam că pot, dar care, prin privirea ei blândă, mă ținea la distanță. Iar cel din urmă, care s-a născut chiar în ziua în care urma să plec pe mare, un pui alb și galben, care aveam impresia că arăta hidos pentru toți ceilalți, mai puțin pentru mine. Era cel de care nu urma să aibă nevoie nimeni, cel fără nume.

Iar înainte să devin tată, eram fiul mamei mele. Unul dintre mulții, dar singurul care rămăsese să o ajute în brutărie. Uram uleiul, uram făina, dar îmi plăcea munca și, mințindu-mă cu laudele mamei mele, am hotărât să păstrez afacerea. Ea a murit cândva, după aceea, deși nu îmi puteam aduce aminte.

Din ”fiul brutăresei” am ajuns Joe. Când mă trezeam dimineața și simțeam mirosul de pește al portului, săream scările casei și începeam produsele. Prima era pâinea, căci ea avea cea mai mare putere asupra duhorii, apoi, având-o pe ea la bază, începeam plăcintele. O jumătate de zi carne, o jumătate de zi pere. Organizarea era una dintre atribuțiile dobândite de la mama, pe care le-am uitat când am devenit tată.

*

Am uitat și acum, căci apele s-au mișcat, aproape cu zgomot de fiare, de fier lovit cu fier. Mi-au dat o senzație nouă, dar nici acum nu știu dacă era de rece sau de cald. Stăteam cu picioarele legate în față și cu mâinile imobile la spate, în timp ce ascultam șoapte venind dinspre curenți.

Un vânt albastru a adus o ființă vie lângă mine. Avea picioarele legate, ca și mine, dar atât de bine strânse încât deveniseră unul singur. Avea păr lung și galben și aveam impresia că îmi era cunoscută. Mamă, soție, soră. Lumina venea din nou, de undeva, de departe, dar ea s-a apropiat și a oprit-o. Avea aceeași față, dar acum îmi trezea spaimă.

Și da, în acea clipă, eu, cel care a rezistat douăzeci de ani într-o magazie de pâine, optsprezece sau alții într-o cutie de piatră și șase lui pe puntea celui mai frumos vas, urma să mor. Eu, omul, bărbatul, căpitanul ”Joe the Baker”, urma să mor. De mâna unei sirene albe. Și-a arătat colții și mi-a zis:

- Joe, e timpul să îți iei pastilele.