Helău, diărs. Vă mulţumesc mult pentru păreri/sfaturi, pentru că vă place şi pentru că-mi citiţi ficul. Well, vin azi cu next-ul, fiindcă în viitor e tot posibilul să întârzii. *laughs*
Eniuei. Cum n-am altceva de adăugat, vă urez:
Lectură plăcută!
Capitolul patru.
Şi zilele trec ca maşinile pe stradă. În viteză, uită să pună frâna la semafor.
Când eram mica îmi doream aşa mult să cresc. Şi acum, când am crescut şi m-am lovit de greutăţi - deşi n-am întâlnit prea multe - aş vrea să fiu iar copil.
Dar ştiu prea bine că timpul nu se poate da înapoi. Şi de ce nu, vine o întrebare. N-am răspuns. Cum să poţi răspunde la aşa ceva, totuşi? De ce nu poţi da timpul înapoi? Fiindcă e contra legii fizici, a ...naturii umane şi aşa mai departe. Dar nu vreau ştiinţe, ci magie! Nu vreau realitate, ci imaginaţie. Dar, din păcate, nu există vrăjitori, doar iluzii optice, vise sau halucinaţii. Totuşi, de unde ştiu că nu există vrăjitori? Şi dacă acele persoane cu puterile lor aşa de interesante - după mine - aşa de jucăuşe, chiar sunt undeva în lumea asta?
Franţa, Paris.
Miercuri, luna octombrie, ziua treisprezece.
- Alo? Da, eu sunt. Nu, încă mă gândesc. De unde vrei să ştiu eu? am replicat pe-un ton sec, vorbind la telefon cu verişoara mea. Ce-i drept, nu ne prea suportam una pe alta. Ea era genul fetei închisă, iar eu aş fi salutat pe toată lumea. Plus, aveam alte principii către viaţă şi - un stil diferit de-a trăi. Ea deja era măritată - şi n-avea decât douăzeci şi trei de ani - cu un copil, urmând să vină al doilea, iar eu singură, probabil îndrăgositată şi ocupată cu arta mea.
- Putem să vorbim mâine? Fiindcă sunt obosită! La revedere, am închis repede telefonul, aruncându-l pe podeaua din lemn negru. Mă aflam la atelier, îmbrăcată într-o salopetă veche, murdară. Părul îmi era strâns într-un coc neglijent, câteva şuviţe căzându-mi pe gâtul lung şi albicios. Buzele-mi de-un roşu sângeriu, deşi nu eram rujată, erau arcuite într-un zâmbet mic, suav.
Privirea mi se tot învârtea prin încăpere, de parcă inspiraţia mea se afla acolo, dar fugea de mine.
Stăteam pe-un scăunel, în mijlocul unei încăperi spaţioase, cu ferestre imense, ce începeau de la tavan şi se opreau în podea. Soarele de toamnă târzie inunda frumos camera, aruncând câteva raze aurii - deşi stinse, se vedea că era un soare 'cu dinţi - spre mine, sau spre obictele şi mobila din jurul meu.
Fără să aduc vorba sau să văd ceva ce mi-ar fi putut aminti de el, imaginea lui Jaden - clară, superbă chiar - mi-a apărut în minte. Aşa, încetul cu încetul, mi-am adus aminte de seara petrecută împreună ce luase sfârşit brusc.
Ne îndreptam liniştiţi spre nu - ştiu - ce - parc, ales de şaten, când acesta a primit un telefon dubios, aş putea zice. De ce spun asta? Fiindcă prima dată se uitase la mine precaut, înainte de-a răspunde, iar când o făcuse, păruse agitat. Deşi mai toate răspunsurile pe care le dăduse fuseseră monosilabice, majoritatea fiind 'da, nu, acum' , mi se păruse ciudat.
Chiar şi aşa, îşi ceruse iertare şi mă dusese acasă, promiţându-mi că se va revanşa în curând. Ei bine, în seara aceea mă gândisem doar la el şi la convorbirea care mă făcuse să încep să cred că ceva misterios se afla în spatele minunatului pictor. Iar eu, într-un fel sau altul, aveam să aflu.
Am clipit des, parcă trezită dintr-un vis plăcut şi totuşi amar. M-am uitat atentă în jurul meu, oprindu-mi privirea ciocolatia asupra siluetei de bărbat ce închidea uşa. Era cu spatele la mine, deci nu prea recunoşteam persoana.
- Bună ziua, Charlize! s-a auzit un glas cunoscut, melodios, şi-apoi bărbatul 'vinovat' s-a întors spre mine. Ah, era doar Jaden. Dar de unde ştia unde era atelierul meu? Mi-am arcuit o sprânceană, ridicându-mă de pe scăunel şi scuturându-mă, deşi nu eram murdară pe salopetă.
Dregându-mi glasul, m-am apropiat cu paşi micuţi de el.
- Bună şi ţie, l-am salutat la rându-mi şi mi-am dat cu vârfurile degetelor albicioase, deşi puţin murdare, câteva firicele de pe frunte.
Jaden a zâmbit când m-a văzut, ciufulindu-şi părul, apoi şi-a băgat o mână în buzunarul de la spate, căutând ceva. După, şi-a ridicat privirea albăstruie spre a mea şi un alt zâmbet, unul mulţumit, i s-a întipărit pe chipul măsliniu.
- Ce faci aici, totuşi ? l-am repezit eu, întorcându-mă pe călcâie şi-am luat-o uşor la pas spre scăunelul meu.
Am trecut pe lângă mai multe sculpturi, toate având câte-o formă mai ciudată sau întruchipând femei în poziţii cât mai neobişnuite.
- Am venit să te văd şi nu ştiu, aici am şi eu atelierul, mi-a răspuns acesta şi m-a urmat cu paşi ferm, uitându-se curios în jurul său. = Ah, totul e făcut de tine? a adăugat după pe-un ton calm, întorcându-şi privirea spre mine.
Am aprobat scurt din cap, uimită de răspunsul său. N-aveam nici cea mai vagă idee că lucra în acelaşi loc cu mine. Sau mă rog, apropae de mine.
- În ce sală pictezi? Adică, de curând te-ai mutat? l-am întrebat curioasă, în timp ce mă aşezam pe scăunel şi-mi aranjam cât de cât salopeta.
- Sala patru sute cinci, e la etajul doi al clădirii. Şi m-am mutat aici de două săptămâni, dar nu vin aşa des, mi-a zis şi a surâs când m-a văzut.
Probabil nu se aştepta să mă vadă vreodată îmbrăcată aşa.
- Ce, de ce râzi? am surâs la rându-mi şi m-am aşezat picior peste picior, trăgând aer adânc în piept.
- Eşti tare schimbată! Adică, sincer să fiu, nu te-aş fi văzut până acum într-o salopetă, veni acesta la spatele meu şi-şi puse ambele mâini pe umerii mei. Mi-am arcuit o sprânceană la gestul său, ridicându-mi privirea spre el. Mi-a spus să închid ochii când m-a văzut, iar eu l-am ascultat, muşcându-mi buza inferioară. Deşi nu înţelegeam ce dorea să facă, eram tare curioasă!
Mi-am subţiat buzele într-un mod ce arăta că începeam să-mi pierd răbdarea. Jaden şi-a luat mâinile de pe mine şi poate-poate şi-a băgat mâna în buzunar sau ceva de genul, fiindcă după un minut am simţit ceva fin, şi totuşi rece pe pielea-mi albicioasă.
- Jaden, ce faci? l-am întrebat pe-un ton mai mul şoptit, respiraţia mea tăindu-se când am auzit un mic clinchet, de parcă cineva ar fi închis un medalion sau lănţişor.
- Taci acolo, ai să vezi! a râs acesta uşor şi a făcut câţiva paşi, spunându-mi să deschid ochii. Aşa am şi făcut, prima dată el mi-a apărut în faţa ochilor. Stătea pe vine, cu mâinile pe genunchi şi mă studia atent, sau mai mult, îmi studia buzele.
Înghiţind în sec, obrajii mei au prins o culoare trandafirie. Mi-am dus vârfurile degetelor la gât, atingând un medalion. Treptat, privirea-mi a coborât asupra pieptului, unde era o inimioară, ce avea un aspect vechi, totuşi plăcut şi-o cheiţă.
- Sper că-ţi place. Are câteva sute de ani, mi-a spus tânărul şi nu şi-a dezlipit privirea de la mine, iar eu am rămas şocată de vorbele sale.
Îmi dăruise o comoară, probabil.
- E superb, am reuşit eu să îngân, îmbrăţişându-l brusc. Mi-am afundat chipul în pieptul său, înghiţindu-mi toate întrebările ce-mi dădeau târcoale, iar toate îi erau lui adresate. Aveam să îl întreb de unde-l are şi mai multe lucruri, dar nu acum.
Nu în momentul acesta, care nu părea deloc real.
Ci magic.