Dragostea este magia iluziei

[Me�al.]

Lent, foarte lent am venit cu continuarea. Nu e corectată fiindcă am atâtea de făcut încât nu prea mai am timp. Scuze.
Vă mulţumim pentru comentarii şi ne bucurăm că vă place acest fic. Sperăm, de asemenea, să mai treceţi pe aici. :]]
Acuum. Continuarea.
Lectură plăcută!

Capitolul 7

O dorinţă uriaşă m-a cuprins când am văzut-o stând întinsă acolo, pe pat, în pijama şi cu părul răsfirat pe pernă. Mi-am strâns degetele în pumn, încercând să mă calmez fiindcă Dia era prietena mea din copilărie şi ea sigur nu putea percepe o relaţie între noi doi. Liniştea domnea în încăpere şi, din cauză că nu mai puteam rezista, m-am aşezat pe pat lângă ea, apăsându-mi buzele peste ale ei. Iniţial, plănuisem să fie un sărut scurt, o simplă atingere a buzelor, de o secundă, însă senzaţia era prea plăcută şi nu mă puteam opri. Mi-am aşezat mâinile pe spatele ei, ea punându-şi mâinile după gâtul meu. Gustul buzelor sale mă înnebunea şi o strângeam în braţe, trăgând-o înspre mine, vrând să o simt. Am întrerupt sărutul, amândoi nemaiputând să respirăm şi eu am întins-o pe pat, scoţându-i tricoul şi aşezându-mă peste ea. Arăta perfect, era minunată şi nu mai puteam rezista să o ştiu lângă mine, dar să nu o am. Durea atât de tare. Când şi-a pus mâinile pe umerii mei şi m-a împins puţin, am ştiut că nu făceam ce trebuia. Mi-am muşcat buza, încercând să rezist tentaţiei şi m-am trântit pe pat, precum un bolovan. Îmi ţineam capul sprijinit în mâini şi gâfâiam, deşi nu făcusem nici un efort. Dia şi-a petrecut braţul după umerii mei şi am observat că îşi pusese maieul pe ea. Mult mai bine.
- Eşti în regulă, Mika? a întrebat, îngrijorată.
- Nu, Dia, nu sunt. Atâta timp am rezistat şi acum îmi e atât de greu să mă abţin să nu te sărut, să nu te ating... Nici nu ştii cât de greu îmi e, ce îmi faci tu... am şoptit, mai mult pentru mine.
M-am ridicat de pe pat, ieşind din încăpere, ştiind că acolo mi-aş fi făcut mai mult rău decât bine. Poate că Dia se supărase, dar fiecare moment petrecut cu ea era o tortură, inima parcă fiindu-mi strânsă într-un pumn. M-am trântit pe canapea, privind ceasul de pe perete ce indica ora nouă dimineaţa. La fel de repede precum m-am aşezat, m-am şi ridicat fiindcă am hotărât să pregătesc micul dejun. Desigur, eram un bucătar mai mult decât prost şi nu ştiam să fac aproape nimic, dar cunoşteam casa Dianei ca-n palmă şi ştiam unde puteam găsi o carte de bucate. După ce am recuperat cel mai important lucru, cartea, am hotărât să fac clătite, reţeta fiind simplă. Am scos toate lucrurile necesare din frigider, aşezându-le pe masă. M-am uitat la ele momente îndelungate, întrebându-mă de ce trebuia să fac asta. Oftând, am început să sparg nişte ouă, punându-le mai apoi într-un vas. Desigur, o parte din ele a ajuns pe jos. Toate ingredientele au ajuns pe jos sau pe bufetul din lemn deschis la culoare. Totuşi, aluatul era gata, mai trebuiau doar prăjite. Am deschis aragazul, punând o tigaie cu ulei pe foc. Apoi am turnat puţin din conţinutul lichid în ea şi l-am întins uniform. În carte scria că trebuia să stea aşa câteva minute, apoi să arunc clătita în aer pentru a se întoarce pe cealaltă parte. Am rămas nemişcat, privind rândurile scrise cu tuş negru şi întrebându-mă cum dracu puteam să fac asta fără ca clătita să se lipească de tavan, să se rupă-n bucăţi sau să îmi pice în faţă. Era pur şi simplu imposibil! Am aşteptat puţin şi apoi, strângând din dinţi, am arucat posibila clătită în aer. S-a învârtit de nenumărate ori până când s-a lipit de tavan şi n-a mai vrut să mai coboare de acolo. Sigur Dia mă va înjura. Următoarele încercări au fost la fel de nereuşite, clătitele ajungând rupte pe podea, pe masă sau prin capul meu. Oftând, am observat că mai aveam mult prea puţin aluat şi nu făcusem absolut nimic. Însă un lucru era clar: nu aveam să mai gătesc niciodată nimic. Lent, am turnat aluat în tigaie şi l-am întins uniform, începând mai apoi să mă joc cu un cuţit ce rămăsese pe bufet. Îmi treceam mâinile peste partea sa ascuţită şi mă întrebam cum de nu m-am tăiat deja. M-am apropiat, mai apoi, de tigaie şi am scos un oftat obosit, pregătindu-mă pentru o altă încercare nereuşită. Când voiam să arunc conţinutul în aer, două mâini s-au aşezat peste ale mele şi am tresărit, dându-mă în spate. Dia a părut surprinsă de faptul că am respins-o – şi nu mai făcusem asta niciodată – , dar îmi era imposibil să o ating sau să o simt atingându-mă fiindcă în minte îmi veneau tot felul de gânduri perverse. Fata a început să râdă, observând dezastrul din bucătărie şi a terminat ea mâncarea. Desigur, nu a aruncat clătitele în aer, ci doar le-a întors normal – a trebuit să-mi arăt eu talentul invizibil. Ne-am aşezat mai apoi la masă şi am mâncat în linişte, fiecare gândindu-se la altceva. Însă întrebarea Diei nu a întârziat să apară:
- De ce ai fost în barul ăla?
„Pentru că eram gelos pe prietenul tău nesuferit şi trebuia să îmi descarc nervii”. Patetic răspuns, nu? Şi în momentul de faţă era şi mai stupid având în vedere faptul că mă respinsese. Oftând, m-am şters la gură şi am căutat un răspuns bun, deşi niciunul nu îmi venea, momentan, în minte.
- Dia, te rog, nu putem să uităm de asta? De ce ţii morţiş să aflii?
- Fiindcă ţin la tine! Nu pot să te las să faci ce vrei, mai ales lucruri greşite fiindcă ştiu care sunt consecinţele. Ai uitat cum ajunsesei? Puteai să fii mort, deşteptule, a urlat ea, trântind farfuriile în chiuvetă.
- Şi uite că nu sunt şi te-ai şi pricopsit cu mine aici. Nu cred că e o bucurie atât de mare, nu? Mai fericită ai fi fost acum câteva zile dacă ai fi ieşit cu Nate.
Fără alte cuvinte, am ieşit din bucătărie, trântind uşa în spatele meu. Mă detestam pentru ce spusesem, dar dacă Dia mă ura, atunci era mai uşor să mă abţin să nu o mai sărut. Era atât de greu, dar o puteam face pentru ea. M-am prăbuşit pe canapea, privind tavanul şi am realizat cum o durere de cap începe să îşi facă apariţia. Desigur, era din cauza faptului că mai toată noapea am stat să o privesc pe Dia, nu să dorm. Mi-am acoperit ochii cu braţul şi am oftat. La ora două şi jumătate trebuia să plec pentru a mă întâlni cu o tipă şi în momentul de faţă nu îmi surâdea deloc ideea. Nici nu aş mai fi vrut să merg, dar aveam de gând să o refuz când eram faţă în faţă, nu că telefonul nu ar fi fost o soluţie. Voiam, însă, să ies puţin din această casă fiindcă prezenţa frumoasei mele prinţese mă înnebunea.

După jumătate de oră, Dia a venit în sufragerie, ştergându-şi mâinile ude pe blugii spălăciţi. M-a privit pentru o secundă, iar în ochii ei am putut să simt o oarecare dezamăgire, amestecată cu tristeţe. Oare nu făceam ce trebuia? Dar o cunoşteam de atâta timp încât ştiam sigur că nu avea să-mi spună ce păţise, nu până când nu aveam să-i spun ce căutam în bar. Nu puteam să-i spun că eram gelos pe Nate – culmea, eram gelos pe el pentru că primise câteva săruturi de la ea, iar eu doar unul şi aşa forţat – fiindcă, ei bine, eu fusesem cel care organizase acea întâlnire şi preferam să nu o mint. Oftând, m-am întors cu spatele la ea, iar ea a aprins televizorul, dând pe un film de acţiune. Ştiam prea bine că detesta peliculele de acest gen, i se păreau fade, dar prefera să se uite la aşa ceva decât să vorbească cu mine. Eu îmi făcusem asta cu propria mea mână, dar nu înţelegeam de ce mă durea atât de tare. M-am ridicat brusc şi am privit-o, deşi ea nu se uita la mine. Era atât de frumoasă şi nu înţelegeam cum putea să-mi placă aşa mult o persoană. Şi tocmai fiinţa ce mi-a fost alături atâta timp, cea care m-a ajutat, m-a sprijinit şi fata cu care am cele mai frumoase amintiri posibile. Persoana care mi-a înveselit viaţa, cea pentru care aş fi în stare să-mi dau şi viaţa.
- Scuze, m-am trezit spunând rapid.
- Pentru ce să te iert, Michael? a venit răspunsul ei rece.
Ştiam că ceva nu era în regulă când mi-a spus „Michael”, aşa făcea tot timpul când era supărată pe mine – momente foarte rare. Nu aveam nici o idee ce să spun fiindcă în momentul ăsta era doar încăpăţânată şi asta mă deranja mult prea tare. Fără a mai pronunţa ceva, m-am uitat la ceas şi am observat că mai aveam destul timp până când trebuia să plec. Deci trebuia să îi spun ceva, dar nu ştiam ce. Orice aş fi zis, ea îmi putea folosi cuvintele împotriva-mi. Mă cunoştea prea bine pentru a şti când minţeam, de asemenea.
- Dar cumde ai ştiut că eram acolo? am întrebat, încercând să schimb subiectul sau, măcar, să ne abatem de la ce mă întrebase.
- Nu mai ţii minte? a întrebat, surprinsă şi uşor dezamăgită. Tu m-ai sunat că eu eram cu Nate în parc şi...
Vocea i s-a frânt, nu a mai putut continua fraza. Nu înţelegeam dacă îl mai plăcea pe Nate, chiar dacă îmi spusese că îl detesta. Bine, şi eu am tot insistat pe subiectul neplăcut numit „Nate”. Probabil că ăsta era motivul şi de aceea era supărată şi nervoasă pe mine. Nate şi Dia. Dia şi Nate. Aceste două nume nu se potriveau deloc, nu vedeam legătura şi, probabil, că nici ea nu vedea conexiunea. Numai imaginându-mi cum se sărutau cu o zi în urmă, stomacul mi se întorcea pe dos şi îmi doream să fiu în locul lui Nate. Şi cât de mult aş fi vrut! Dar, din păcate, în acest moment eram o persoană enervantă în faţa ei.
- Nate, am mormăit, strâşnind din dinţi.
Dia m-a privit pentru o secundă, clipind des din ochi şi i-am observat lacrimile ce ameninţau să-i ude faţa. Am oftat, întrebându-mă de ce o făceam să sufere în fiecare moment al vieţii ei. Până de curând fusesem atât de fericiţi ca prieteni, dar când a apărut Nate totul s-a ruinat. Fiindcă eram atât de egoist, puteam da vina numai pe adolescent, să spun că era numai şi numai vina lui. Şi totuşi, trebuia să stau la Dia acasă atât de mult timp şi nu ştiam cum să nu o fac să sufere fiindcă de fiecare dată când era cu mine era tristă. Dacă eram Harry Potter, m-aş fi acoperit cu pătura aia a lui şi aş fi devenit invizibil. Însă eu nu eram un magician, ci un simplu tip ce îi cauzează numai suferinţă celei mai importante persoane din viaţa sa. Trebuia să-mi spună să dispar, să plec de lângă ea şi aş fi făcut-o fiindcă ea era fiinţa pe care o preţuiam cel mai mult.

O oră mai târziu, mă aflam în camera Dianei, iar ea stătea lângă mine. Amândoi ne holbam ca nişte scumpi la poarta nouă – dulapul. Nu aveam haine la mine, decât pe cele cu care fusesem în bar şi nu ajunsesem pe acasă deloc. Dia susţinea că aveam câteva tricouri pe la ea şi acum ne holbam în dulap, iar eu vedeam doar haine de fată.
- Ahaha! Uite, a spus, sărind către un sertar de sus.
Desigur, a prins un tricou roşu de la fundul unui teanc, toate celelalte căzând peste ea. Fata s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit în braţele mele. M-am abţinut cu greu să nu încep să râd şi i-am dat drumul, iar ea mi-a aruncat tricoul, apucându-se să strângă piesele vestimentare ce căzuseră. Fără a mă deranja să mă întorc, m-am dezbrăcat, punând haina roşie. Am observat cum s-a uitat la mine cu coada ochiului, dar am ignorat gestul ei – doar nu îi plăcea de mine! Apoi am ieşit din cameră şi m-am îndreptat spre uşă şi m-am încălţat cu tenişii.
- Unde te duci? a întrebat Dia, iar eu m-am întors înspre ea.
Stătea sprijinită de perete, cu faţa acoperită de părul ei des şi cu buzele strânse într-o linie dreaptă.
- Mă duc să mă întâlnesc cu cineva, mami. O să fiu mai târziu acasă, cred. Oricum, nu-ţi face griji pentru mine, am spus rece, luându-mi geaca din cui.
Nu a mai spus nimic şi, pentru o secundă, m-am întrebat dacă nu am rănit-o cu ceva, dar am renunţat repede la idee. M-am apropiat cu paşi mici de uşă şi, când am atins clanţa, două braţe s-au înfăşurat în jurul meu şi m-au strâns în braţe cu putere. Am putut auzi hohotele de plâns ale Dianei şi mintea mi s-a golit. Nu mai puteam gândi nimic, doar ştiam că iubita mea Dia era supărată.
- Nu pleca! a reuşit să spună, printre lacrimile ce-i curgeau pe obraji.