06-05-2009, 05:06 PM
Capitolul 5: Panica
M-am trezit intr-o incapere cu peretii albi, cu un bec ce s-ar putea spune ca e ideea unui copil tembel, iar in fata mea vedeam un frigider mare, tot alb. Am intors privirea in dreapta, unde se afla un perete si o perfuzie. M-am uitat si in stanga, unde se zareau mai multe paturi albe, fiecare fiind insotit de o noptiera albastra. Pareau sa fie goale, sau poate ca ameteala ma invada din nou. Pleoapele mi s-au ingreunat si m-am cufundat iar intr-un somn adanc.
Cred ca dupa cateva ore m-am trezit, vazand chipul alb si ingrijorat al mamei, parul castaniu al lui Jack undeva in spate, si auzind vocea disperata a surorii mele: „Mama, m-am plictisit. VREAU ACASA!”. Am auzit mai multe zgomote, si mi-am dat seama ca salonul in care ma aflam nu era chiar atat de gol cum il vazusem eu. Inainte sa ma mai gandesc si la altceva, mama a soptit fericita, pastrandu-si calmul, dar fiind si ingrijorata in acelasi timp:
-S-a trezit! Alyssa, scumpo, ma auzi?
Am inghitit in sec zgomotos apoi am reusit sa vorbesc:
-Sunt bine. Ce s-a intamplat?
-Ai cazut in dresing si te-ai lovit la cap.
Mi-am dus mana la cap si am dat de ceva aspru. Pansament...il urasc...niciodata nu m-am acomodat cu el, dar nici nu prea am avut nevoie.
I-am rugat sa ma lase sa ma odihnesc, mintind ca nu ma simt prea bine.
In cinci minute mama a venit cu doctorul, dar eu ma gandeam la tampitu’ de Bobby. Simteam nevoia sa spun asta cuiva.
Doctorul a venit sa imi ia temperatura si nu stiu ce sa mai imi faca. Nu aveam nimic, si in final am recunoscut ca sunt bine, insa le-am cerut sa ma lase sa ma odihnesc.
M-am sculat cand afara era noapte, si-mi era foame. Mi s-a dat o supa, care nu prea avea gust. Nu mai imi era somn, si ma cam asteptam sa primesc vizitatori. Anne si Jack plecasera, iar linistea dintre mine si mama devenea apasatoare. Ma intrebam daca Bobby stie ce mi s-a intamplat, daca ii pasa macar un pic si daca ma va suna, dar trebuia sa accept ca nici una dintre aceste lucruri nu ar fi posibile. Nu vreau sa-l mai vad vreodata, insa am multe lucruri sa-i reprosez. Daca l-as intalni, nici nu stiu cu ce as incepe, sau poate m-as abtine si nu l-as baga in seama.
Eram cu adevarat stresata...priveam picaturile repezite de ploaie cum se opreau pe geamul salonului, dorindu-mi sa fiu afara sa ma bucur de vreme.
Nu am mai suportat sa stau si ma uit, si m-am gandit sa-i spun mamei ce s-a intamplat la restaurant, apoi ce s-a intamplat inainte de accident, partea cu iluziile.
-Ai nevoie de un pshiholog.
-Dar nu vreau.
-Stiu ca nu vrei, dar vei avea. E mai bine pentru tine. Mult mai bine. Numai cineva cu experienta te poate ajuta.
-Dar...
-Niciun dar! Te vei duce la psiholog, sau va veni el la tine.
M-am trezit intr-o incapere cu peretii albi, cu un bec ce s-ar putea spune ca e ideea unui copil tembel, iar in fata mea vedeam un frigider mare, tot alb. Am intors privirea in dreapta, unde se afla un perete si o perfuzie. M-am uitat si in stanga, unde se zareau mai multe paturi albe, fiecare fiind insotit de o noptiera albastra. Pareau sa fie goale, sau poate ca ameteala ma invada din nou. Pleoapele mi s-au ingreunat si m-am cufundat iar intr-un somn adanc.
Cred ca dupa cateva ore m-am trezit, vazand chipul alb si ingrijorat al mamei, parul castaniu al lui Jack undeva in spate, si auzind vocea disperata a surorii mele: „Mama, m-am plictisit. VREAU ACASA!”. Am auzit mai multe zgomote, si mi-am dat seama ca salonul in care ma aflam nu era chiar atat de gol cum il vazusem eu. Inainte sa ma mai gandesc si la altceva, mama a soptit fericita, pastrandu-si calmul, dar fiind si ingrijorata in acelasi timp:
-S-a trezit! Alyssa, scumpo, ma auzi?
Am inghitit in sec zgomotos apoi am reusit sa vorbesc:
-Sunt bine. Ce s-a intamplat?
-Ai cazut in dresing si te-ai lovit la cap.
Mi-am dus mana la cap si am dat de ceva aspru. Pansament...il urasc...niciodata nu m-am acomodat cu el, dar nici nu prea am avut nevoie.
I-am rugat sa ma lase sa ma odihnesc, mintind ca nu ma simt prea bine.
In cinci minute mama a venit cu doctorul, dar eu ma gandeam la tampitu’ de Bobby. Simteam nevoia sa spun asta cuiva.
Doctorul a venit sa imi ia temperatura si nu stiu ce sa mai imi faca. Nu aveam nimic, si in final am recunoscut ca sunt bine, insa le-am cerut sa ma lase sa ma odihnesc.
M-am sculat cand afara era noapte, si-mi era foame. Mi s-a dat o supa, care nu prea avea gust. Nu mai imi era somn, si ma cam asteptam sa primesc vizitatori. Anne si Jack plecasera, iar linistea dintre mine si mama devenea apasatoare. Ma intrebam daca Bobby stie ce mi s-a intamplat, daca ii pasa macar un pic si daca ma va suna, dar trebuia sa accept ca nici una dintre aceste lucruri nu ar fi posibile. Nu vreau sa-l mai vad vreodata, insa am multe lucruri sa-i reprosez. Daca l-as intalni, nici nu stiu cu ce as incepe, sau poate m-as abtine si nu l-as baga in seama.
Eram cu adevarat stresata...priveam picaturile repezite de ploaie cum se opreau pe geamul salonului, dorindu-mi sa fiu afara sa ma bucur de vreme.
Nu am mai suportat sa stau si ma uit, si m-am gandit sa-i spun mamei ce s-a intamplat la restaurant, apoi ce s-a intamplat inainte de accident, partea cu iluziile.
-Ai nevoie de un pshiholog.
-Dar nu vreau.
-Stiu ca nu vrei, dar vei avea. E mai bine pentru tine. Mult mai bine. Numai cineva cu experienta te poate ajuta.
-Dar...
-Niciun dar! Te vei duce la psiholog, sau va veni el la tine.
destiny is for losers. it's just a stupid excuse to wait for things to happen instead of making them happen.