23-05-2011, 10:44 PM
Partea a doua
-Oh, haide, Cristina! Ce naiba! Te cred că te-ai săturat, dar mai vreau încă o şansă. E un prieten foarte bun, încă student. Are recomandări foarte bune de la profesorii lui, de i-ai vedea şi notele...Iată-mă prinsă într-o discuţie al naibii de urâtă cu fratemiu pentru că voia să mă prezinte unui prieten care-i, vezi-tu-Doamne, psiholog. Iar eu, eu mă săturasem de persoanele de genul, care te urmăresc peste tot şi îşi notează într-un carneţel fiecare chestie pe care o faci. Până acum a fost bine că am avut parte doar de persoane de vărsta a doua, dar acum pot să zic c-am dat de dracu`:un băieţaş de vreo nouăsprezece- douăzeci de ani, despre care habar nu am nimic şi cine ştie ce pretenţii o avea şi el. Mai iau o gură din ceaşca de cafea, după care o trântesc nervoasă pe masă.
-Mă voi gândi la propunerea ta, dar nu promit nimic. Spun eu tunând şi fulgerând. Mă ridic de la masă şi urc in grabă scările spre camera mea. Trântesc uşa după ce intru, şi îmi dau nervoasă halatul jos, urmând să mă pregătesc pentru şcoală. Luând în considerare vremea toridă de afară, că deh, era spre sfârşitul lui mai, am optat pentru o cămaşă albă, lăsând-o descheiată la primii doi nasuri şi o pereche de blugi skinny, negrii, completaţi de o pereche de sandale, tot negre cu un toc destul de marişor si cercei în formă de stea. Îmi iau geanta şi plec fără a saluta pe nimeni.
Ajunsă afară, un val de căldură mi-a străbătut corpul. Peisajul era mirific. Copacii înverziţi şi totodată înfloriţi, serveau drept suport păsărelelor ce cântau venirea verii. Cerul albastru, pătat pe ici, pe colo de nori ce la prima vedere păreau nevinovaţi, de-abia mai suporta infinitul de raze ale soarelor, neiertătoare cu primăvara. Pornesc spre şcoală, care era imediat după colţul străzii pe care locuiam. În ultimul timp, gândurile îmi sunt străbătute de idei nenumărate, ce nu fac nimic altceva decât să mai rupă cate o bucată din inima, care este şi aşa terminată de acea întâmplare. Uneori mă întreb de ce mi s-a întâmplat chiar mie asta, însă presupun că am meritat-o, căci nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Păşesc pe trotuarul uscat şi plin de praf aproape plutind, lăsându-mă cucerită de razele şi căldura soarelui, ce păreau mai intense cu fiecare minut ce trecea.
Treptat, cheful şi buna dispoziţie cu care am plecat de acasă, s-au transformat în lene, paşii mei încetinind considerabil. Într-un momet de slăbiciune, o lacrimă s-a strecurat din lăcaşul ce-i servea drept casă în ultima vreme, acesta fiind udat foarte des de micile cristale sărate, ce pe chipul meu păreau adevărate perle. O şterg repede, din reflex, şi îmi continui drumul.
Nu după mult timp, mă vad în faţa porţii de la intrarea în şcoală, o clădire crem, cu trei etaje, ce era pretutindeni înconjurată de un parc mare, a cărui umbră adăpostea băncile pe care elevii erau aşezaţi. Incoştientă de faptul că majoritatea băieţilor şi-au fixat privirea pe mine, mă îndrept păşind graţioasă şi cu capul drept, privind înainte, la fel ca de fiecare dată. Mă gândesc la propunerea făcută de Ştefan. După mine nu aş accepta, dar niciodată nu mi-a mai vorbit cu atâtă convingere şi siguranţă. Şi pe deasupra, nu cred că convingerea aia îi venea din burtă sau ceva de genul ăsta. O să accept, dar doar după ce termin cu şcoala, ca să scap de o grijă. Trag statisfăcută aer în piept, observănd că am ajuns în faţa clasei din care fac parte- 11 B. Întind mâna spre clanţă, dar chiar în momentul acela, ea este apăsată de cineva de dincolo de uşă şi odată deschisă, face contact cu corpul meu, trântindu-mă la pământ.
-La dracu! Åžuier eu printre dinÅ£i, în timp ce mă uit la faptaşă, care nu era alta decât colega mea de bancă, cu care mă înÅ£elegeam binÅŸor, Dana. Murmură o scuză, iar eu o accept, în timp ce majoritatea colegilor se uitau la noi îngrijoraÅ£i. Le zâmbesc în semn de lăsaÅ£i-mă-naibii-în-pace-ÅŸi-nu-vă-mai-holbaÅ£i, în timp ce încerc să mă pun pe picioare. Nu sunt lăsată însă, de o durere cruntă, avântată asupra piciorului drept. Nu era rupt, poate doar scrântit (sper) . Un „dă-mi voie să te ajutâ€, urmat de o mână care m-a adunat de pe jos, venit din partea unui coleg, Mihnea, un tip foarte de treabă, după mine, este tot de ce am avut nevoie ÅŸi, evident, am primit. Ochii lui de un verde crud, mă cercetează, oprindu-ÅŸi privirea asupra piciorului rănit. Se uită mai întâi serios, după care grijuliu, terminând cu o privire tristă. Ahh, serios-grijuliu-trist, serios-grijuliu-trist. Simt cum îmi pierd echilibrul, însă două mâini se strecoară la timp pe sub corpul meu, aducându-mă la poziÅ£ia iniÅ£ială. Pleoapele mi se par din ce în ce mai grele, iar întreg corpul mi-a amorÅ£it. AmeÅ£eala sfârÅŸeÅŸte odată ce leÅŸin, lăsându-mă moale în braÅ£ele colegului, ÅŸi capul să se odihnească pe piepul lui.
Nu după mult timp, mă trezesc cu o durere îngrozitoare de cap, acompaniată de răsuflările de uşurare ale colegilor. Da, erau toţi acolo petru mine, căci întotdeauna am fost cea mai unită clasă din cadrul promoţiei noastre. Mă ridic privind buimacă în jur, privirea fiindu-mi încântată de zâmbetele călduroase venite din partea colegilor. Nu erau chiar toţi, dar eram mulţumită de câţi erau şi de faptul că le păsa de mine. Nu mai rezist mult timp, şi-mi împrim pe buzele-mi rozalii unul din acele zâmbete sincere şi pline de speranţă. Colegii o iau înainte, în timp ce eu mai rămân să mai discut câte ceva cu asistenta. După ce îi mulţumesc, îmi iau tălpăşiţa sperând ca aceasta să fie ultima dată când voi călca într-un astfel de loc. Ajunsă în clasă, observ că ceilalţi au plecat, aşa că fac şi eu la fel.
Cât timp stătusem la şcoală, au avut loc schimbări majore în natură. Cerul, ce atunci strălucea din cauza albastrului pur în care era pictat, era acum încărcat de nori cenuşii ce împiedicau lumina soarelui. Vântul bătea cu putere, rupând frunzele copacilor, mai dezgoliţi cu fiecare minut. Aceştia nu renunţă cu una cu două, ci încearcă să îşi acopere goliciunea cu crengile. Din aceste lucruri nu se putea desprinde decât un singur lucru: furtună. Mă cutremur la acest gând şi-mi grăbesc paşii către casă.
Ajunsă în faţa locuinţei, am încercat să mă pregătesc sufleteşte pentru discuţia cu Ştefan. Ştiam că este în sufragerie aşteptându-mă şi mai ştia că n-am să mă las aşa de uşor, deşi decizia era luată. Mdaa, complicata de mine. Îmi îngreunez pasul, special pentru cel ce mă aştepta, astfel sperând să-l ţin în suspans căci era al naibii de calm deobicei. Ei bine, poate asta va fi o excepţie. Ajung în cele din urmă la uşă şi apăs ezitant pe clanţă, după care intru şi închizând-o, îmi lipesc spatele de aceasta şi trag adânc aer în piept. Ştefan era acolo, cu mâinile poziţionate încrucişat în zona pieptului, bătând nervos din picior.
-Deci? ÃŽntreabă el ridicând sceptic dintr-o sprânceană. Nu-i spun nimic, ci doar mă descotorosesc de încălţări, după care mă duc în bucătărie să iau un pahar de suc de portocale. Ahhh, ÅŸi al naibii dacă am măcar un pic de dispoziÅ£ie necesară pentru o ceartă. Mă resemnez ÅŸi îi răspun că sunt deacord, răspunsul meu fiind urmat de un încurajator „Nu vei regreta!â€. ÃŽn timp ce mă aÅŸez turceÅŸte pe canapeaua neagră din piele, frăţiorul meu face ochii cât cepele. Oooops, se pare că nu mi-a reuÅŸit ideea de a ascunde zona în care piciorului era lovit de el. Ridică din mâini gen mă-predau, iar eu pufnesc în râs în timp ce urc scările către camera mea.
Precizez că este necorectat.
-Oh, haide, Cristina! Ce naiba! Te cred că te-ai săturat, dar mai vreau încă o şansă. E un prieten foarte bun, încă student. Are recomandări foarte bune de la profesorii lui, de i-ai vedea şi notele...Iată-mă prinsă într-o discuţie al naibii de urâtă cu fratemiu pentru că voia să mă prezinte unui prieten care-i, vezi-tu-Doamne, psiholog. Iar eu, eu mă săturasem de persoanele de genul, care te urmăresc peste tot şi îşi notează într-un carneţel fiecare chestie pe care o faci. Până acum a fost bine că am avut parte doar de persoane de vărsta a doua, dar acum pot să zic c-am dat de dracu`:un băieţaş de vreo nouăsprezece- douăzeci de ani, despre care habar nu am nimic şi cine ştie ce pretenţii o avea şi el. Mai iau o gură din ceaşca de cafea, după care o trântesc nervoasă pe masă.
-Mă voi gândi la propunerea ta, dar nu promit nimic. Spun eu tunând şi fulgerând. Mă ridic de la masă şi urc in grabă scările spre camera mea. Trântesc uşa după ce intru, şi îmi dau nervoasă halatul jos, urmând să mă pregătesc pentru şcoală. Luând în considerare vremea toridă de afară, că deh, era spre sfârşitul lui mai, am optat pentru o cămaşă albă, lăsând-o descheiată la primii doi nasuri şi o pereche de blugi skinny, negrii, completaţi de o pereche de sandale, tot negre cu un toc destul de marişor si cercei în formă de stea. Îmi iau geanta şi plec fără a saluta pe nimeni.
Ajunsă afară, un val de căldură mi-a străbătut corpul. Peisajul era mirific. Copacii înverziţi şi totodată înfloriţi, serveau drept suport păsărelelor ce cântau venirea verii. Cerul albastru, pătat pe ici, pe colo de nori ce la prima vedere păreau nevinovaţi, de-abia mai suporta infinitul de raze ale soarelor, neiertătoare cu primăvara. Pornesc spre şcoală, care era imediat după colţul străzii pe care locuiam. În ultimul timp, gândurile îmi sunt străbătute de idei nenumărate, ce nu fac nimic altceva decât să mai rupă cate o bucată din inima, care este şi aşa terminată de acea întâmplare. Uneori mă întreb de ce mi s-a întâmplat chiar mie asta, însă presupun că am meritat-o, căci nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Păşesc pe trotuarul uscat şi plin de praf aproape plutind, lăsându-mă cucerită de razele şi căldura soarelui, ce păreau mai intense cu fiecare minut ce trecea.
Treptat, cheful şi buna dispoziţie cu care am plecat de acasă, s-au transformat în lene, paşii mei încetinind considerabil. Într-un momet de slăbiciune, o lacrimă s-a strecurat din lăcaşul ce-i servea drept casă în ultima vreme, acesta fiind udat foarte des de micile cristale sărate, ce pe chipul meu păreau adevărate perle. O şterg repede, din reflex, şi îmi continui drumul.
Nu după mult timp, mă vad în faţa porţii de la intrarea în şcoală, o clădire crem, cu trei etaje, ce era pretutindeni înconjurată de un parc mare, a cărui umbră adăpostea băncile pe care elevii erau aşezaţi. Incoştientă de faptul că majoritatea băieţilor şi-au fixat privirea pe mine, mă îndrept păşind graţioasă şi cu capul drept, privind înainte, la fel ca de fiecare dată. Mă gândesc la propunerea făcută de Ştefan. După mine nu aş accepta, dar niciodată nu mi-a mai vorbit cu atâtă convingere şi siguranţă. Şi pe deasupra, nu cred că convingerea aia îi venea din burtă sau ceva de genul ăsta. O să accept, dar doar după ce termin cu şcoala, ca să scap de o grijă. Trag statisfăcută aer în piept, observănd că am ajuns în faţa clasei din care fac parte- 11 B. Întind mâna spre clanţă, dar chiar în momentul acela, ea este apăsată de cineva de dincolo de uşă şi odată deschisă, face contact cu corpul meu, trântindu-mă la pământ.
-La dracu! Åžuier eu printre dinÅ£i, în timp ce mă uit la faptaşă, care nu era alta decât colega mea de bancă, cu care mă înÅ£elegeam binÅŸor, Dana. Murmură o scuză, iar eu o accept, în timp ce majoritatea colegilor se uitau la noi îngrijoraÅ£i. Le zâmbesc în semn de lăsaÅ£i-mă-naibii-în-pace-ÅŸi-nu-vă-mai-holbaÅ£i, în timp ce încerc să mă pun pe picioare. Nu sunt lăsată însă, de o durere cruntă, avântată asupra piciorului drept. Nu era rupt, poate doar scrântit (sper) . Un „dă-mi voie să te ajutâ€, urmat de o mână care m-a adunat de pe jos, venit din partea unui coleg, Mihnea, un tip foarte de treabă, după mine, este tot de ce am avut nevoie ÅŸi, evident, am primit. Ochii lui de un verde crud, mă cercetează, oprindu-ÅŸi privirea asupra piciorului rănit. Se uită mai întâi serios, după care grijuliu, terminând cu o privire tristă. Ahh, serios-grijuliu-trist, serios-grijuliu-trist. Simt cum îmi pierd echilibrul, însă două mâini se strecoară la timp pe sub corpul meu, aducându-mă la poziÅ£ia iniÅ£ială. Pleoapele mi se par din ce în ce mai grele, iar întreg corpul mi-a amorÅ£it. AmeÅ£eala sfârÅŸeÅŸte odată ce leÅŸin, lăsându-mă moale în braÅ£ele colegului, ÅŸi capul să se odihnească pe piepul lui.
Nu după mult timp, mă trezesc cu o durere îngrozitoare de cap, acompaniată de răsuflările de uşurare ale colegilor. Da, erau toţi acolo petru mine, căci întotdeauna am fost cea mai unită clasă din cadrul promoţiei noastre. Mă ridic privind buimacă în jur, privirea fiindu-mi încântată de zâmbetele călduroase venite din partea colegilor. Nu erau chiar toţi, dar eram mulţumită de câţi erau şi de faptul că le păsa de mine. Nu mai rezist mult timp, şi-mi împrim pe buzele-mi rozalii unul din acele zâmbete sincere şi pline de speranţă. Colegii o iau înainte, în timp ce eu mai rămân să mai discut câte ceva cu asistenta. După ce îi mulţumesc, îmi iau tălpăşiţa sperând ca aceasta să fie ultima dată când voi călca într-un astfel de loc. Ajunsă în clasă, observ că ceilalţi au plecat, aşa că fac şi eu la fel.
Cât timp stătusem la şcoală, au avut loc schimbări majore în natură. Cerul, ce atunci strălucea din cauza albastrului pur în care era pictat, era acum încărcat de nori cenuşii ce împiedicau lumina soarelui. Vântul bătea cu putere, rupând frunzele copacilor, mai dezgoliţi cu fiecare minut. Aceştia nu renunţă cu una cu două, ci încearcă să îşi acopere goliciunea cu crengile. Din aceste lucruri nu se putea desprinde decât un singur lucru: furtună. Mă cutremur la acest gând şi-mi grăbesc paşii către casă.
Ajunsă în faţa locuinţei, am încercat să mă pregătesc sufleteşte pentru discuţia cu Ştefan. Ştiam că este în sufragerie aşteptându-mă şi mai ştia că n-am să mă las aşa de uşor, deşi decizia era luată. Mdaa, complicata de mine. Îmi îngreunez pasul, special pentru cel ce mă aştepta, astfel sperând să-l ţin în suspans căci era al naibii de calm deobicei. Ei bine, poate asta va fi o excepţie. Ajung în cele din urmă la uşă şi apăs ezitant pe clanţă, după care intru şi închizând-o, îmi lipesc spatele de aceasta şi trag adânc aer în piept. Ştefan era acolo, cu mâinile poziţionate încrucişat în zona pieptului, bătând nervos din picior.
-Deci? ÃŽntreabă el ridicând sceptic dintr-o sprânceană. Nu-i spun nimic, ci doar mă descotorosesc de încălţări, după care mă duc în bucătărie să iau un pahar de suc de portocale. Ahhh, ÅŸi al naibii dacă am măcar un pic de dispoziÅ£ie necesară pentru o ceartă. Mă resemnez ÅŸi îi răspun că sunt deacord, răspunsul meu fiind urmat de un încurajator „Nu vei regreta!â€. ÃŽn timp ce mă aÅŸez turceÅŸte pe canapeaua neagră din piele, frăţiorul meu face ochii cât cepele. Oooops, se pare că nu mi-a reuÅŸit ideea de a ascunde zona în care piciorului era lovit de el. Ridică din mâini gen mă-predau, iar eu pufnesc în râs în timp ce urc scările către camera mea.
Precizez că este necorectat.
Be smart. Be clever. Put me in your heart 4ever!