De toate adunate

[Autumn.]

Porţelanuri

Alb, fin, delicat, preţios, fragil…

Tălpile mele albe lasă urme de ecouri răguşite pe marmura rece. Mă opresc si liniştea mă acoperă ca o pânza subţire. Mă simt in siguranţă în întuneric, în mijlocul tăcerii efemere.

Râdeam împreuna, alergam împreuna, ne contraziceam şi ne aprobam. Era frumos, era cald şi era bine. Îmi cunoşteai privirea şi eu îţi cunoşteam zâmbetul. Ne topeam in apusurile târzii, violacee. Ne rostogoleam prin iarba fragedă până când rochia mea din dantela albă devenea verde. Îţi strecurai degetele lungi prin părul meu şi adunai cu grijă fiecare fărâmă de pământ. Chicoteam şi eram fericită.
Pielea mea tremura extaziată când bulgări calzi de lumina se rostogoleau pe ea. Îmi desfăceam cordonul rochiei şi faldurile i se răsfirau în piruete armonioase. Soarele îmi făcea trupul să vibreze şi sângele îmi trepida prin vene. În momentele acelea eram cea mai pură si clară reprezentare a vieţii.
Mă furişam prin labirinturi de trandafiri sălbatici. Îmi agăţam mătasea rochiei, îmi încâlceam părul şi îmi zgâriam braţele. Priveam picăturile carmin de sânge pe care le adunam apoi cu vârful degetului şi le savuram în taină.
M-am întrebat de multe ori dacă te iubesc. Nu te iubeam.
M-am întrebat tot de atâtea ori dacă mă iubeşti. Nu mă iubeai, dar te inspiram, îţi dădeam viaţă din viaţa mea, îţi dădeam căldură din căldura mea, îţi dădeam speranţă din speranţa mea şi mai presus de toate îţi dădeam libertate prin fiinţa mea.

Priveam porţelanurile din sala cu oglinzi a conacului tău. Mă fascinau. Erau la fel de înalte ca mine, la fel de tinere, cu câteva primăveri în plus sau în minus. Expresiile lor de o naturaleţe tragică mă impresionau profund. Le invidiam frumuseţea albă împietrită în timp dar le compătimeam pentru lipsa de sânge clocotit. Le studiam zile întregi figurile, fiecare trăsătură, fiecare cută fină de sub ochi, fiecare încreţitură dintre sprâncene, fiecare zâmbet melancolic de porţelan îmbătrânit. Mă invitai deseori la tine, era o invitaţie politicoasă dar neconvenţională, pe care fusesem educată să nu o accept niciodată. Bineînţeles că nu puteam să te refuz sau mai bine spus nu-mi puteam refuza plăcerea nedefinita de a fi printre trupurile zvelte, reci şi lipsite de viaţă din porţelan. Îmi petreceam ore schiţând cu cioturi de cărbune pe hârtie cu parfum de vechi, siluetele lor împotmolite in timp
Până când… am devenit ca ele, un porţelan cu suflare îngheţată. Am ajuns doar un alt experiment al tău. Era seara, era toamna, eram cu tine printre priviri vulgare de oglinzi şi ai hotărât ca vrei sa îţi îmbogăţeşti colecţia cu încă un porţelan. Erai nebun dar aşa eram si eu, în locul tău, ţi-aş fi injectat la rândul meu serul ce te-ar fi purtat fragil prin eternitate. Şi totuşi n-am făcut-o eu ci tu şi te urăsc pentru că mi-ai acoperit tumultul de viaţă cu o piele casabilă.
Îmi era o teamă enormă, inexplicabila de moarte şi acum pendulam pe un fir translucid de păianjen deasupra ei. Mi-ai spus că dacă aş fi încercat să merg m-aş fi spart, dacă aş fi încercat sa mă mişc m-aş fi spart, dacă aş fi încercat să strig, m-aş fi spart. Dacă aş fi încercat să evadez, m-aş fi spart.
Te-am ascultat. Nu m-am mişcat, nu am strigat şi nu m-am spart. Nici măcar nu am clipit. Ochii mei, odată verzi, plini de sclipiri furişe, acum din porţelan lipsit de culoare, lipsit de viaţă nu mai simţeau nevoia să fie acoperiţi regulat de pleoape. De fapt nu simţeam nimic, pielea mea care nu mai era piele nu răspundea niciunui stimul exterior. Tot ce simţeam venea din mine. Uneori, in ceasuri întârziate ale nopţii, auzeam bătăi rătăcite de inima. Nu ştiam dacă erau sau nu ale mele.
Vedeam si auzeam totul. Într-o zi, ai adus o alta domnişoară, de data asta blonda şi mult mai elegantă decât mine. Mi s-a părut o snoabă şi aş fi vrut să-ţi spun, dar m-aş fi spart. Aroganţa mea de porţelan preţios nu o vroia pe domnişoara blondă alături. Am vrut să te opresc, am vrut o avertizez, nu pentru ea ci pentru mine pentru că îmi displăcea ideea de a împărţi nopţile, bătăile de inima sau reflecţia din oglinda cu ea, dar m-aş fi spart…
Când ai transformat-o în porţelan am acceptat-o.
Convieţuiam, învăţasem şi eu si ea la fel ca toate celelalte bibelouri să împărţim sala cu oglinzi. În imobilitatea noastră trăiam bine. M-am împăcat cu soarta mea şi am ajuns la concluzia că a fi dintr-un material atât de fragil ca porţelanul nu mai e un blestem ci o minune. Nu aveam nevoie de nimic şi nimeni nu mă putea deranja. Timpul trecea pe lângă mine ca un biet călător zărit odată într-o gară oarecare. Nu eram libera dar eram nemuritoare. Eram deasupra umanităţii, îmi depăşisem condiţia de om, care într-o zi, mai devreme sau mai târziu. putrezeşte şi se descompune. Eu eram veşnică şi preţul nu era decât imobilitatea totala.
Şi totuşi…Mi s-a făcut dor. Mi s-a făcut dor de parfumuri delicate, diafane, de arome puternice, gusturi înţepătoare. Mi s-a făcut un dor nebun de soare, doream cu ardoare ca stropii de căldură să se prelingă din nou pe pielea mea cea vie. Doream iarbă in păr şi zgârieturi pe braţe. Îmi era dor şi-mi era teama pentru că dorul m-ar fi spart. Îmi era dor şi spiritul mi se frângea în spatele carcasei ăleia de porţelan. Mi-am reprimat dorinţele o zi, doua, săptămână, o luna, la naiba, nici nu mai ştiu cât timp! Şi esenţa care mă făcea om curgea fărâme prin mine.

Mi-e dor…

Fac încă un pas. Sunt deja în mijlocul sălii şi sunt întreagă. Nu am de ce sa mă grăbesc, tu nu te trezeşti decât la ora opt şi mai durează cel puţin o jumătate de ceas până îţi bei cafeaua. Nu poţi sa mă opreşti. Mai e puţin până la răsărit şi doar câţiva metri până la uşă. Am numărat orele şi paşii. Încă puţin… Ridic piciorul cu o mişcare înţepenită dar mă opresc precaută. Nu-mi pot permite să mă sparg înainte de a ajunge afară. Încă un pas, doi, trei, patru… Încetez să ii mai număr. Sunt în faţa uşii şi afară, în lumina soarelui niciunul dintre paşii mei nu va mai exista. Privesc în spate, spre voi, prietenele, nu, nu prietenele, nu am fost niciodată prietene pentru ca eu nu v-am ales pe voi aşa cum, nici voi pe mine.
- Colege, adio, m-am plictisit de veşnicie, păşesc acum spre lumină… şoapta mea era neîndemânatică de parcă abia începeam să vorbesc şi, de fapt, era prima dată când vorbeam din trupul meu de porţelan.
Eram hotărâtă să ofer ofranda unei clipe de lumină întreaga eternitate. Vroiam sa fiu primul tău porţelan care merge, care vorbeşte, care te trădează şi îţi anulează orice regulă.
Împing cu vârful degetelor, uşa mare se deschide scârţâind şi palma mi se transformă-n praf anost de porţelan. Am creat doar o nişă, cât pentru o singură persoană, destul cât să evadez numai eu. Lumina mă orbeşte, e ireala, o uitasem. Calc hotărât, cu încăpăţânare, ca şi cum nimic în jurul meu nu ar mai fi existat. Talpa mea atinge piatra prăfuită. Mă sparg... Trupul meu strălucind în soare se transformă în sute de cioburi impersonale… Sunt spartă dar sunt libera.

Fineţe, delicateţe, preţiozitate, fragilitate, perfecţiune efemera de porţelan

[Autumn.]

Autumn, nu uita să mai treci pe-aici. :")

De ce cad frunzele?

De ce?
De ce?
De ce?
Cu totii punem aceasta intrebare si o repetam de nenumarate ori... De ce e cerul albastru? De ce trece timpul? De ce ne nastem, traim si murim?
De ce cad frunzele? De ce se desprind de ramurile protectoare? De ce seva dulce-amaruie a vietii nu mai curge prin ele?

Cad...cad...cad...
Se pierd pe asfaltul rece si ud, printre gunoaiele ce le inghit, privind in sus spre tot ce au fost si nu vor mai fi niciodata. De ce se lasa distruse, putrezesc si dispar, ranite de talpi dure, de tocuri ascutite, de roti din cauciuc negru si murdar?
De ce cad frunzele, ca dorintele, ca visele, ca aspiratiile ce se pierd, sufocate in negura densa a indiferentei si neputintei?
De ce nu privim in jos niciodata? De ce calcam grabiti pe frunzele fara viata, pe visele zdrobite, pe inimile frante, fara sa ne dam seama ca ne afundam tot mai mult in dulcea otrava a pieirii? De ce e dureros de bine sa ne ducem existenta printre tot ce am distrus cu buna stiinta?!

Prea multe intrebari de raspunsul carora ne temem. Ne ingrozeste sa ne privim pe noi, asa cum suntem, cum am fost, in comparatie cu noi asa cum ar trebui sa fim. Asa ca, preferam sa inchidem ochii si asa obositi de prea multe culori, sa ne amortim simturile, sa ne prefacem ca nu stim nimic si continuam sa pasim pe frunzele cazute.
De ce noi nu putem sa modelam din vise frante, ca vantul din frunzele uscate, chipul timpului...?


***
Îmi cer iertare că nu este scris cu diacritice, dar atunci când l-am scris nu mergeau şi am uitat să îi mai pun. :- ? Oricum, sper să fie ceva de el.

[Daria v2]

Ah, sorry, am zis că trec ieri, dar mdeh -.-. Anw, să știi că îmi place cum scrii, prima mi se pare foarte reușită, ai un vocabular vast, sau așa pare din ce am citit în primul post. Ai idei bune, cel puțin mi așa mi se pare și chiar am citit fără să mă opresc, deci cred că ți-ai atins scopul. Nu știu, dar cred că pui suflet în ceea ce scrii și scrii din plăcere, nu? A doua a fost cam scurtă, ușor de citit, răsfirată, dar nu așa de bună ca prima. Arată și sună bine să pui trei de „de ce?” la început, dar unul singur pentru mine, cel puțin, era de ajuns. Mai unește paragrafele, aceeași problemă o am și eu, anw, fă un alt paragraf doar când ideea se schimbă cu totul, nu așa aiurea. De greșeli de tastare nu mă uit, cred că sunt minore dacă există. La faza cu „cad...cad...cad...” mi se pare aiurea, puteai să pui „cad!” și avea un impact mai mare decât cu punctele de suspensie. Titlurile puse se potrivesc, sunt simple, sunt în strâns legătură cu conținutul și chiar al doilea mi se pare genial. Cum am mai zis, îmi place cum scrii dar ai mici scăpări care se pot rezolva foarte ușor.
Știu, nu sunt eu mai bună, sau altceva, nu sunt marele critic a lui pește, dar sper că te ajute comentariul meu, sau măcăr să te încălzească cu ceva. Baftă :).