Ce soir, passion!

[Jessi]

Disclaimer: nu dețin nici un personaj din mangaul/animeul Naruto și nu fac profit de pe urma acestora.

Ce soir, passion!

Capitolul 1.

„Când o stea cade,
rămâne o gaură în ciorapul nopții”

Murim în fiecare zi câte puțin, fiecare moment ne privează de o parte din viață și ne aduce cu un pas mai aproape de mormânt, întreaga noastră existență nu este pe parcurs decât o dureroasă boală. Și atunci te întrebi: Nu aș putea scăpa de boală? Să îmi feresc existența de chin, de orice rană pământească? Ce vorbe, asta ar însemna să găsești perfecțiunea, să găsești acel izvor al nemuririi, un secret care va rămâne un secret mult timp de acum încolo. Deci nu te entuziasma prea mult, nu vei găsi rețeta nemuririi. Nu este precum o căutare de comori pe care o făceai acum mult timp când încă mergeai sprijinindu-te de câte ceva. Nu dragul meu, această căutare de comori, ca să îi spunem așa nu te va aduce decât mai aproape de inevitabila moarte. Și nu ți-ai dori asta nu?
Moartea este ca o umbră în care se prefac oamenii ca să poată zbura sub pământ liberi ca păsările cerului. Să zboare liberi prin marea de pământ.
Pe măsură ce a trecut timpul mi-am dat seama că de fapt viața, este reflexia morții în oglindă. Moartea-i ca o oglindă, în ea te vezi așa cum ai fost. Cu bune cu rele, nu scapi de trecut. Amintirile nu ne pot omorî, cel mult pot face o rană să doară și să sângereze din nou. Amintirea este jocul care sfârşeşte cu începutul. Deci, ține minte. Cu toții murim. Numai cuvintele nu mor niciodată.
Dacă nu l-aș iubi, l-aș arunca într-un colț al dulapului. Să stea să putrezească acolo pe veci. Să numai facă parte din viața mea. Să dispară orice fel de amintire... Dar poate mi-ar părea rău după.. Defapt nu! Știu sigur că îmi va părea rău. Și voi regreta cumplit, și voi plânge neîncetat blestemând acea zi. Și îmi voi aduce aminte de locul în care l-am ascuns și voi alerga într-o fugă nebună să-l găsesc, cu speranța în mine că va mai fi viu, că va mai fi acolo pentru mine.
Dar ce prostii spun... Naiva de mine... Bineînțeles că nu va mai fi. Și-l voi căuta până îl voi găsi, și mă voi convinge cu proprii-mi ochi că e distrus, e ros cu lăcomie de către molii. Blestemate să fie ele.. Dar, dacă nu ar fi, poate nu m-aș mai trezi la realitate, și voi cădea mereu și mereu în aceeași groapă săpată tot de mine. Ce trist, dar degeaba.
Și iată-mă din nou la fereastra geamului, trecut cu mult de miezul nopții privind stelele. Și ce este mai frumos decât să priviești cerul în acest sfârșit de august când stelele coboară din cer în ploaie de lumină. Ahh, anii mei, ca bucățile de stele căzute în nopțile de vară. Sincer? Mi se pare de-a dreptul ironic, în urmă cu un an la veghea aceleași ferestre stăteam cu ochii ațintiți pe aceeași bucată de cer, mă rugam cu lacrimi în ochi să cadă o văpaie din cer, să-mi văd dorința. Iar după multe nopți nedormite ea a apărut, draga de ea. Și fiind mult mai naivă pe atunci decât sunt acum, mi-am dorit iubire. Mi-am dorit ca cineva să-mi apră în cale și să-mi dea părul din ochi sărutându-mi tâmpla. Acum sunt doar vise aburite de vechi amintiri. Și ce mai vise. Sinceră să fiu, îmi este dor de toate nopțile petrecute în scările blocului pe acele trepte reci alături de Naruto, Sai și Kiba. Dragii mei prieteni, pentru mine ei sunt cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla. De-a lungul timpului au fost fel și fel de vorbe cum că unul din ei ar fi mai mult de atât, poate vreun posibil iubit. Nici decum așa ceva. Niciodată nu i-am privit pe cei trei ca fiind vreun posibil iubit, deși poate multe mă urăsc pentru această apropiere și pe deasupra că nu fac nimic. Motivul? Simplu, băieții arată foarte bine. Mai mereu mă amuz cu ei pe seama vreunei fete care încearcă să filtreze cu unul din ei, dar mereu este răpusă de timiditate. Păcat, unele din ele chiar erau simpatice, dar vorba aceea, are balta pește, iar ei chiar nu duc lipsă de momeală.
Vara aceea a fost cu adevărat minunată. Noi patru, stând până în miez de noapte depănând tot felul de amintiri, jucând roluri de cârcotași și câte și mai câte farse și antrenamente dure pentru a le mări rezistența. De fiecare dată mă îngrijorau, de multe ori aveau răni serioase pe mâni și tibii. Deși eu îngrijorata, ei continuau să-mi zâmbească băgându-și uneori mâna în bretonul meu ciufulindu-l, acțiune pe care eu personal nu o suport. Prefer un breton drept și bine aranjat decât unul ciufulit. Deși pe moment mă bosumflam imediat pe chipurile noastre se imprimau niște zâmbete largi și pline de iubire. Am trecut prin multe lucruri împreună, dar nu mă plâng toate acestea ne-au apropiat din ce mai mult. Și cu Kiba nu mă cunosc de abea de puțină vreme, doi ani facem pe 15 septembrie, și când mă gândesc că pusesem ochii pe el din prima clipă și chiar mă intimidam sub privirea lui. Mi se parea un tip cool, era nou venit iar eu o copilă timidă, era și de așteptat. Se apropia începutul liceului și o dată cu el miile de emoții ce începeau să-mi acapareze din ce în ce mai tare corpul, de parcă niște brațe mi-ar fi prins trupul și l-ar fi sugrumat. În fine cu asta, timpul a trecut și a fost de partea mea. Am legat o prietenie de milioane cu cei trei și chiar dacă ne mai ciondărim noi din când în când rămânem nedespărțiți. Anul trecut pe vremea asta eram deosebit de îngrijorată. Aveam să merg la liceu, eu? Eu cea mică și timidă, eu cea uitucă, eu cea care se enervează atât de repede? Nu, sigur era o problemă, nu aveam când să cresc atât de repede, era chiar imposibil. Defapt imposibilul era ca timpul să mă despartă de prietenii mei. Nu, așa ceva nu avea cum să se întâmple... Dar iată că s-a întâmplat. Din nu știu ce prostie nu am intrat toți patru la același liceu. Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, asta a fost cel mai greu moment din întreaga noastră relație. Avea să fie un fel de destrămare. Numai puteam să ne petrecem pauzele împreună, numai puteam să mergem împreună acasă, numai puteam face destul de multe lucruri împreună pe care le făcusem și până atunci. Mă temeam că nu mă voi integra în noul colectiv, mă temeam că nu mă vor accepta, mă temeam că nu îmi voi găsi marea iubire la liceu la fel cum majoritatea au făcut-o și mă temeam că noi patru ne vom distanța din ce în ce mai mult. Lucruri pe care zău că nu aș fi vrut să se întâmple. Așa zisa despărțire nu a avut loc pe deplin deoarece spre fericirea mea, Naruto a intrat la acelaș liceu cu mine, clasă diferită întradevăr, dar măcar era ceva. Liceul a început și o dată cu ea tensiunea, fiind boboci ne era greu tuturor până să ne găsim sala pentru fiecare oră. Țin mine că o dată am întrebat o veche prietenă de o anumită sală. Nu am făcut-o numai ca să mă bag în seamă sau să atrag atenția asupra mea deoarece vorbesc cu o tipă destul de populară și mai mare ca mine, pur și simplu amețisem de la cât am căutat acea sală, iar puțin ajutor nu-mi strica.
-Boboci, ce să le ceri! Am auzit din spate pe un ton amuzat și puțin ironic. M-am întors enervată fiind hotărâtă să-i întorc tipului vreo doua vorbe înapoi, dar m-am răzgândit când am văzut că faptașul era un tip de doua ori mai înalt ca și mine și foarte masiv. A zâmbit dulce dar cu subînțeles când mi-a văzut privirea speriată.
Nu au fost evenimente cine știe ce de palpitante în afară de teste peste teste, bine măcar că erau inițiale, faza cu bobocii și o discuție poate puțin cam aprinsă între mine și câteva prietene cu un an mai mic ca și mie. Începuseră să caute fel și fel de detalii despre toate liceele și categoric le interesa dacă sunt băieți drăguți și prin drăguți mă refer la foarte drăguți.
- Măi, ce să vă spun, întradevăr sunt și băieți drăguți, însă... Ahh, lăsați-mă în pace! Voi chiar credeți că îmi arde să îmi întind capul după toți tipii din liceu ca mai apoi să îi pun pe toți pe liste de acesta este drăguț, celălalt nu? Ohh vă rog, m-am dus acolo ca să învăț nu să-mi pierd timpul cu oricine. Cum am spus și mai înainte, sunt băieți drăguți, unii chiar foarte, dar nu vreau să mă apuc să-i admir pentru că nu se știe pe care mi se pune pata și plus de asta cine s-ar uita la una ca și mine. Poate că am câteva trăsături drăguțe dar sunt o ...
- Taci! Să nu te prind că vei mai spune vreodată așa ceva. Nimeni, dar absolut nimeni nu crede asta, te-ai schimbat mult Sakura, ar trebui să-ți schimbi o dată pentru totdeauna părerea asta proastă despre tine! Ești frumoasă! Înțelegi?
- Da, dar..
- Nici măcar atât! Uite cum facem, mâine în fiecare pauză vei avea timp să vezi dacă vreo bunăciune te atrage în mod special, sau dacă cineva îți face ochi dulci. Și stai liniștită, nu te va mânca nimeni dacă te uiți la el, poate chiar îi vei atrage atenția. Îmi spune una din ele după ce îmi face din ochi și-mi sărută obrazul. Avea să fie o zi extrem de interesantă. Mai presus de asta, aveam să zăresc acea persoană care a reușit să mă desprindă din realitate. Ahh.. cât aș vrea să dau acum timpul înapoi, dar cine ar fi știut că toate astea aveau să se sfârșească tragic.

___

Se pare că mi-am făcut din nou curaj să scriu ceva. De data asta nu cred că mă voi lăsa de scris deoarece îmi place ideea, face parte din mine. Multe din evenimentele pe care le veți întâlni dea lungul ficului vor fi evenimente din scumpa mea viață. Consider că este o idee originala deși acțiunea în sine este cam aceeași. Sakura elevă nouă, se îndrăgostește, suferă și punct. Mai multe nu vă voi spune și vă las pe voi să descoperiți. ^^
Sper că o să vă placă și că o să fiți mulțumiți de prestația mea. Mi-ar plăcea sincer să îmi arătați pe unde greșesc și tocmai de aceea vă dau undă verde la comentarii dure.
App. capitol dedicat Piticotului meu ^^

Pe data viitoare. : *