Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

@MissM: Abygail este introdusă în poveste mai mult ca să enerveze și să încurce. Și până acum nu am planuri mari cu ea.
@crazy little red: Mă bucur că ți-a plăcut și da, Alex are ceva mai deosebit ^^
Așa, acesta este capitolul în care vor fi explicate toate aspectele încă încurcate ale acestui fic. Din această cauză, acest capitol va avea mult mai mult dialog decât alte capitole de până acum. Nu am avut cum să-l evit din cauză că, ei bine, se pun multe întrebări și mi s-a părut că sună mai bine dacă totul iese direct din gura personajelor.
A, da, și până nu uit, acest capitol îi este dedicat lui MissM deoarece a reușit să își dea seama de multe explicații legate de poveste înainte de acest capitol ^^ *hugs sweetie*
Sper să vă placă și sper că nu am ratat vreo explicație ^^

Capitolul 24

Drumul până acasă a fost parcurs într-o liniște desăvârșită. Eu și Ryan stăteam pe bancheta din spate, iar tot drumul am privit pe geam neavând curajul de a-l privi pe tata. Asta deși eram conștientă de faptul că el trebuia să fie atent la șosea și că nu avea cum să se uite la mine. Mă simțeam prost, iar faptul că încă nu îmi revenisem încă după tot ceea ce se întâmplase mai devreme nu mă ajuta.
De ce trebuia ca totul să meargă din ce în ce mai prost? Acum trebuia să-i spunem tatei tot, iar eu nici măcar nu știam cum anume urma să facem acest lucru. Și, mai ales, îmi era teamă de modul în care va reacționa. Într-un fel, cred că știusem întotdeauna că ziua asta va veni mai devreme sau mai târziu, dar undeva în adâncul inimii mele sperasem că nu se va întâmpla. Sau cel puțin sperasem să mai pot amâna momentul până când Andrews va fi dispărut din viețile noastre și totul ar fi revenit la normal.
Ryan sfârșise prin a veni cu noi deoarece, așa cum concluzionase tata, și el avea explicații de dat. De ce? Simplu. Tata era convins că avea un rol în ceea ce privea schimbarea noastră de comportament din ultimul timp. „Și nu avea să scape așa ușor”, ca să-l citez.
Dacă nu aș fi fost atât de terminată acum probabil că aș fi râs de toată chestia, mai ales că eu știam cel mai bine faptul că tata nu prea avea cum să-i facă ceva lui Ryan. Sau cel puțin nu ceva care să-l afecteze cu adevărat. Adică, el urma să plece odată și-odată înapoi în Lumea Vrăjitorilor și probabil că va uita până la urmă de mine și de Chris. Iar ideea asta nu îmi plăcea deloc. Nu voiam ca el să plece. Nu dacă asta însemna că nu-l voi mai vedea niciodată.
Mi-am privit mâinile pe care le țineam în poală întrebându-mă din nou cum de reușisem să opresc atacul lui Andrews. Încă nu îmi venea să cred că așa ceva fusese posibil. Adică, el era un membru puternic din consiliu, iar eu o mică vrăjitoare, nu-i așa?
Și totuși...
Când am ajuns în sfârșit acasă și am coborât din mașină inima a început să-mi bată într-un ritm alert. Aș fi vrut să pot amâna acest moment cât mai mult posibil. Am urcat scările în urma tatei împreună cu Ryan, iar după ce am intrat în apartament el s-a oprit în mijlocul holului cu cea mai serioasă privire pe care am văzut-o vreodată la el.
- Chris! A strigat el pe un ton destul de aspru.
Peste un minut aceasta a apărut în hol având o privire confuză pe față, iar când m-a văzut a devenit și mai nedumerită. Aș fi vrut să-i explic tot, dar nu reușeam să mă concentrez.
- Ce s-a întâmplat? A întrebat privindu-l pe tata confuză.
- Asta îmi veți spune voi două mie, a zis. Și Ryan de asemenea. Ceva nu este în regulă cu voi două și merit niște explicații.
Cred că atunci a înțeles în sfârșit ceea ce se întâmplase de fapt, sau Ryan îi zisese tot. Oricum nu mai conta.
- Mama voastră unde este? Trebuie să fie și ea de față pentru a auzi această poveste.
- Nu e acasă, l-a informat Chris.
- În regulă. Atunci vom lua loc în sufragerie și vom aștepta până va ajunge acasă.
Acestea fiind spuse, eu împreună cu Ryan și Chris am luat loc pe una din canapele, iar tata pe fotoliu. Îl mai priveam din când în când pe furiș doar ca să observ că privea când la ceas când la ușă, părând a fi foarte nerăbdător.
După aproximativ zece minute ușa de la intrare a fost deschisă, iar în curând mama se afla în pragul ușii de la sufragerie privind de jur împrejurul camerei. Părea îngrijorată dintr-un anumit motiv, dar nicidecum surprinsă. De parcă știuse că asta va găsi când va ajunge acasă. Asta mi s-a părut ciudat. De unde ar fi putut ea să știe că asta se va întâmpla? Aș fi vrut să pot crede că totul este doar rodul imaginației mele, dar după toate cele întâmplate de la apariția lui Andrews și până acum nu prea mai aveam cum să mă prefac că totul era o pură coincidență.
- Ia un loc, a invitat-o tata. Cei trei au multe de explicat.
Mama nici nu l-a băgat în seamă, parcă nici nu-l auzise. În schimb a venit în dreptul meu, privindu-mă cu atenție. Ce se întâmpla aici?
- Ești foarte palidă, a spus pe o voce blândă. Cred că ți-ar prinde bine un ceai ca să-ți mai revii.
Zicând acestea a ieșit din sufragerie. Toți priveam uimiți în urma ei neînțelegând ce anume se întâmplase. Nici măcar nu i se părea ciudat faptul că noi toți eram strânși aici și că tata nu mai fusese niciodată atât de serios ca acum.
A revenit câteva minute mai târziu cu o ceașcă de ceai în mână pe care mi-a întins-o. Am luat-o din mâna ei total confuză.
- Ok, acum că am terminat cu asta ce-ar fi să trecem la subiect? A intervenit tata. Probabil că nu ai auzit ce am zis prima oară, dar fetele au multe explicații de dat. În special Alex.
- Știu asta, a spus foarte calm, întorcându-și ochii spre el. Nu cred însă că vor ști de unde să înceapă, așa că eu voi fi cea care va explica tot.
Asta l-a lăsat cu gura căscată, literalmente. Săracul. Probabil că acum nu mai știa ce să creadă. Și pot presupune că faptul că tocmai aflase că mama știa adevărul îl șocase destul de mult. Singurul lucru pe care l-a făcut a fost să dea afirmativ din cap, de parcă voia să ne spună că recepționase mesajul.
- Dar înainte de asta, a continuat, mai este o persoană care trebuie să vină. Și anume sora mea.
Ok... De ce anume trebuia ca mătușa să fie aici pentru aceste explicații nu puteam înțelege. Și cum nu mai aveam chef să-mi mai ard neuronii degeaba, am deci să-mi beau ceaiul. Am dus cana la gură, iar în vreo cinci minute nu mai exista nici o picătură de ceai în ea. Mă simțeam puțin mai bine acum. Mama avusese dreptate. Chiar îmi prinsese bine.
Nu au trecut nici cinci minute după ce am terminat, când am auzit ușa de la intrare deschizându-se din nou, iar în secunda următoare am văzut-o pe mătușa mea. Părea destul de obosită, de parcă nu dormise foarte bine în ultimul timp.
- Scuze de întârziere. Am pierdut ceva?
- Nimic important, i-a răspuns mama. De fapt, ai ajuns exact când trebuia.
A invitat-o să ia un loc și s-au așezat pe cealaltă canapea. Apoi mama a tras aer adânc în piept înainte de a începe.
- Deci, primul lucru pe care trebuie să-l știi este că noi, și aici mă refer la toți cei din cameră cu excepția ta, suntem vrăjitori.
Vorbea pe un ton sigur, fără niciun fel de ezitări. Asta m-a făcut să mă întreb oare cât de mult se pregătise pentru acest moment. L-am privit pe tata, care avea o față care trăda neîncrederea.
Ok... asta va fi interesant.
- Vrăjitoare? Sigur... Voi mă credeți prost sau ce?! Nu există vrăjitoare, a spus chicotind puțin.
- Ok, îți voi demonstra, a spus mama. Privește acea vază, a continuat indicându-i una ce se afla lângă televizor.
Folosind o vrajă simplă a făcut ca aceasta să se ridice în aer. Nu mult, dar suficient cât să-l determine pe tata să facă ochii mari. I-a frecat, probabil crezând că nu vede bine, dar când s-a uitat din nou a văzut același lucru. O vază plutind pur și simplu în aer.
- Cred că am început să înnebunesc, a zis pe o voce stinsă.
- Nu, nu înnebunești. Totul este real, a spus mătușa. Vrei să continuăm cu explicațiile acum, sau mai așteptăm să-ți revii?
A dat din cap în semn de aprobare, apoi mama a continuat să-i povestească despre vrăjitoare și ceea ce puteau să facă și faptul că mătușa noastră ne învățase tot ce știm. De aici a început să clarifice toate minciunile pe care i le spusesem în toți acești ani, sau cel puțin cele pe care și le mai amintea. Oricum nu prea mai conta. Mă bucuram că tata stătea jos, pentru că aveam impresia că dacă nu ar fi fost așa genunchii l-ar fi părăsit în cele din urmă. Îmi puteam da seama că nu este deloc plăcut să afli că soția și cele două fete ale tale te-au mințit timp de 16 ani, sau mai mult în cazul mamei. I-a spus și despre Lumea vrăjitorilor, consiliu și cam tot ceea ce ținea de această lume.
Figura de pe față îi devenea din ce în ce mai uimită și sceptică cu cât mama continua să explice. Și încă nu zisese nimic despre Andrews...
După ce a terminat cu explicațiile de bază, ca să le spun așa, s-a oprit lăsându-l să „digere” tot ceea ce tocmai aflase.
- Deci, să înțeleg că din cauza asta Alex și Chris se comportă atât de ciudat în ultimul timp? A întrebat cu jumătate de gură.
- Nu. Schimbarea de comportament i se datorează unui anume Andrews pe care cred că ai avut deja onoarea de a-l cunoaște, a continuat mama.
- Profesorul lor de sport? A întrebat tata și mai uimit.
- Da, el. Doar că, vezi tu, el nu este un profesor. El este un membru al consiliului despre care ți-am povestit, care a furat o piatră foarte puternică făcând apoi ca ele două să pară vinovate.
Apoi i-a spus tot ceea ce se întâmplase de când acesta apăruse aici, inclusiv despre cele două dăți când mă răpise și când încercase să mă strângă de gât. Acum tata devenea din ce în ce mai șocat. La asta cu siguranță nu se așteptase. Nu că restul ar fi fost pe aproape, dar cred că asta le depășea pe toate. După ce a terminat părea de-a dreptul siderat. Se uita la mama fix, deși nu eram sigură dacă o vedea într-adevăr sau de fapt privea prin ea.
Câteva minute au trecut înainte ca el să reușească să rostească în sfârșit ceva.
- Dar... nu înțeleg. De ce ar face așa ceva? Și mai ales de ce le-ar învinovăți pe ele? Ce legătură au cu...?
- Ei, asta e partea cea mai complicată a acestei povești, a spus mama oftând. Vezi tu, pentru a înțelege asta mai există o altă poveste pe care ar trebui să o știi și pe care ți-o va spune sora mea.
Atunci mătușa s-a ridicat în picioare, de parcă îi era mai ușor să explice așa. Și-a dres glasul înainte de a începe. Părea că are emoții, deși eu nu puteam înțelege de ce.
Noi trei aveam urechile ciulite și o priveam cu ochii mari. Acum urma în sfârșit să aflăm adevăratul, motivul pentru care Andrews făcuse tot ceea ce făcuse. Și poate, doar poate, că urma să aflăm cine anume îl luase la șuturi.
- Vezi tu, membrii consiliului de fapt nu au abilități mult mai deosebite față de restul vrăjitorilor. Doar că ei sunt antrenați de mici pentru a fi pregătiți în momentul în care le vor lua locul celor dinaintea lor. De obicei cei noi sunt copii celor care au făcut parte din el înainte. Foarte rar se întâmplă ca ei să fie înlocuiți, dar uneori este necesar din diverse motive pe care nu are rost să le înșir aici, a spus pe același ton clar pe care îl folosea la lecțiile cu noi, gesticulând din mâini din când în când. Ei bine, această decizie este luată de cel ce se află în fruntea consiliului. Aici lucrurile devin mai interesante. Vezi tu, cel care-l conduce are ceva deosebit. În cadrul familiei lui există niște puteri, ca să le numim așa, abilități pe care nu le are niciun alt vrăjitor sau vrăjitoare. Iar aceste puteri sunt moștenite de fiecare membru al acestei familii. Iar el are responsabilitatea să mențină un echilibru între Lumea Vrăjitorilor și aceasta.
- Deci, consiliul a fost condus de membri ai acelei familii de când se știe, a concluzionat tata.
- Da. Doar că, ei bine, cel care conduce consiliul în acest moment nu are absolut nicio legătură cu acea familie.
Stai așa! Poftim?! Cum este posibil așa ceva?
M-am uitat la Ryan și pot spune fără să ezit că el era cel mai uimit dintre noi toți. Avea ochii cât cepele și o privea pe mătușa mea parcă nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise.
- Cum este posibil așa ceva? A întrebat Ryan.
- Păi, să spunem doar că persoana care se afla la conducere acestuia în acel moment nu a mai reușit să facă față anumitor responsabilități pe care le implica funcția pe care o avea și a decis să plece, lăsându-l pe tatăl tău în loc, a continuat aceasta.
- Deci, acea persoană l-a luat pe Andrews la șuturi atunci? A întrebat el.
- Da, a răspuns ea simplu.
- Și cine este? A întrebat Ryan îndreptându-și spatele. Poate ne-ar putea ajuta.
- Nu vă poate ajuta, a spus lăsându-și ochii în podea. Vezi tu, de când a început toată această poveste a tot încercat să găsească dovezi împotriva lui Andrews și nu a reușit. De fapt, toți cei din consiliu au încercat, inclusiv eu, dar din păcate nimeni nu a reușit să găsească nici cel mai mic indiciu care să indice că el a furat piatra.
Asta i-a mai tăiat din elan, ca și mie de altfel. Cum se putea ca un întreg consiliu să nu reușească să găsească nici măcar o dovadă împotriva unei singure persoane? Chiar atât de bun era Andrews?
- Stai un pic, am zis confuză. Dar când am dat de consiliu prima oară toți păreau a fi de partea lui Andrews.
- Toți se prefăceau, a zis mama. Toți știau că voi nu sunteți vinovate. De fapt, ei încercau doar să îi câștige încrederea în speranța că i-ar fi scăpat ceva care să-l incrimineze. Din păcate, el nu e prost. Cred că și-a dat seama de la bun început că ei vor încerca să facă asta.
- Dar eu tot nu înțeleg un lucru, a spus tata. De ce le-a învinovățit pe ele? Ce legătură au ele cu acel consiliu?
În acel moment mătușa a privit-o pe mama, parcă nefiind sigură de ceea ce ar trebui să spună acum. O vreme a domnit liniștea.
De ce nu mai spuneau nimic? Ce anume urma? Ce putea fi atât de greu de pus în cuvinte? Adică, după tot ceea ce se întâmplase, cât de rău putea să fie?
- Ei bine, a spus mama ridicându-se de asemenea în picioare, aceasta este cea mai complicată parte a explicațiilor. Este ceva ce ar fi trebuit să le spun lor cu mult timp în urmă. Nu aș fi vrut să afle în acest fel, dar presupun că e târziu să mă mai gândesc la asta acum.
Vocea ei devenise puțin tristă, ceea ce mă nedumerea și mai mult, dacă asta era posibil.
- Cea care ar fi trebuit să fie în fruntea consiliului acum... sunt eu.
În acel moment am simțit cum întreaga cameră începe să se învârtă cu mine. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nici măcar nu mai știam ce anume aș fi putut să zic. Eram șocată pur și simplu. Asta nu era posibil. Adică, de când mă știu am fost o persoană foarte aeriană căreia nu-i plăcea să-și asume responsabilități. Cum era posibil ca eu să fiu moștenitoarea acestui rol?
- Tu glumești, a zis tata, deși vocea lui devenise mai mult o șoaptă acum.
- Aș fi vrut eu, a zis ea zâmbind amar. Din păcate, ăsta este adevărul.
- Deci de aceea... am reușit să opresc atacul lui Andrews, am spus privindu-mi din nou mâinile, complet uimită de această descoperire.
- Da, de aceea. Și tot de aceea tot consiliul este împotriva lui Andrews. Dacă voi două ați ieși vinovate în chestia asta pedeapsa ar fi pierderea puterilor magice. Iar ei sunt conștienți că nu pot lăsa asta să se întâmple. Ar fi un dezastru. Voi două sunteți singurele moștenitoare în acest moment.
- Stai, am spus.
Îmi trebuia o pauză, ca să asimilez tot ceea ce aflasem. Totul mi se părea mult prea incredibil pentru a fi real. Și totuși, ăsta nu avea cum să fie un vis.
Deci mama ar fi trebuit să fie șefa consiliului, deci...
- Deci tu ești cea care l-a bătut pe Andrews, am constatat.
- Da, eu am fost aceea, a zis luând loc. Nu am reușit să mă abțin. Tipul ăla nu mi-a plăcut niciodată. Întotdeauna și-a dorit să aibă cât mai multă putere. Iar faptul că te-a răpit m-a scos din pepeni, pur și simplu.
- Stai așa, a zis Chris. Tot nu ne-ai spus motivul pentru care a făcut tot ceea ce a făcut.
- Așa e. Asta e destul de simplu. Vezi tu, în mod normal dacă șeful consiliului, din diverse motive, nu se simte în stare să-și asume toate responsabilitățile atunci este numit la conducere următorul în funcție de puterile pe care le deține. Și, ei bine, în acest caz acea persoană ar fi trebuit să fie Andrews.
Ăsta era un nou șoc. Deci Andrews era mai puternic decât tatăl lui Ryan? Păi și atunci cum se face că...?
- Doar că eu nu am avut încredere să îi las șefia consiliului deoarece a cam făcut destule prostii la viața lui. Așa că, l-am lăsat pe tatăl lui Ryan. În el am încredere sută la sută, plus că întotdeauna a știut cum să-l țină din scurt. Ei bine, acest lucru nu i-a convenit. A văzut totul ca pe o nedreptate, iar acum vrea să se răzbune pe mine prin voi, deoarece știe că mie nu are cum să-mi facă rău. Dar dacă ar reuși să vă scoată vinovate, ei bine, totul ar fi dat peste cap foarte rău. Dacă voi v-ați pierde puterile nu ar mai exista nimeni care să urmeze la conducerea consiliului.
- L-a ținut din scurt până acum, vrei să spui, a adăugat Chris.
- Da, până acum. Aici este în parte și vina mea. Ar fi trebuit de mult să-l trimit acolo unde îi e locul și să aleg pe altcineva în locul lui, dar e cam târziu acum. Partea și mai proastă este că acum totul se va înrăutăți.
- Cum adică... se va înrăutăți? Am reușit să îngaim.
- Să zicem că am avut două ieșiri pe care nu ar fi trebuit să le am. Prima oară când l-am luat pe Andrews la șuturi a fost din cauza faptului că nu mi-a plăcut să aflu că te-a răpit. Iar a doua oară, ei bine, aia a fost din cauza nervilor, deoarece planul nostru de a-l da de gol nu ducea nicăieri. Iar eu am cam clacat. Nici nu ai fi avut probleme azi dacă eu aș fi rezistat tentației. Prima oară te-a răpit deoarece voia să demonstreze că vă este superior. A doua oară a fost drept răzbunare pentru că l-am ciufulit și mai rău ca prima oară. De data asta era hotărât să demonstreze că ești vinovată. Voia să-mi demonstreze că am pierdut, după tot efortul pe care l-am depus în demascarea lui. De altfel, tot din această cauză cel care era cu Andrews azi când ai dat nas în nas cu el, pe care îl cheamă James, s-a cam dat de gol. Era cam singura persoană care îi câștigase încrederea lui Andrews. Doar că și-a dat seama că, dacă ar fi stat degeaba, el ar fi reușit să te scoată vinovată. Și nu putea să permită acest lucru. A acționat din instinct, iar acum am pierdut și ultima șansă pe care o mai aveam de a-l demasca.
Am oftat din greu. Nu-mi venea să cred. Deci, în tot acest timp aveam pe cineva de partea noastră care reușise să se apropie de Andrews și din cauza mea se dăduse de gol. Și acum ce aveam să facem? Cum mai puteam ieși din asta?
- Deci de aceea lipseai atât de mult în ultimul timp, a zis Chris. Încercai doar să-l demaști.
- Da. Ei bine, cam de fiecare dată când eram plecată de acăsă era deoarece trebuia să rezolv niște probleme pe care restul celor din consiliu nu le puteau rezolva.
- Nu a existat niciun loc de muncă, a constatat tot ea, iar mama a aprobat din cap.
- Dar... de ce ați renunțat la consiliu? A întrebat Ryan.
- Pentru că m-am gândit că ar fi fost suficient de greu să ascund vrăjitoria de soțul meu și fără acele responsabilități. Mi-ar fi fost prea greu să mă descurc altfel.
Minunat. Acum eram convinsă că nu mai avem nicio șansă de a câștiga. Totul se dusese pe apa sâmbetei. Tot efortul mamei și a celorlalți. Doar din cauza mea. Dacă aș fi fugit atunci când acel James îmi spusese să o fac, atunci el nu ar fi fost nevoit să se dea de gol.
- Mai am o întrebare, a spus Chris. Într-o zi te-am auzit vorbind cu un bărbat în camera ta despre Andrews și nu păreai foarte mulțumită. Acela era tot James?
- Nu, acela era tatăl lui Ryan. Îl scăpase pentru o secundă din priviri și de aceea a avut ocazia de a lua acea piatră. Asta m-a enervat. Știuse foarte bine că trebuia să aibă grijă cu el. Îi explicasem asta foarte clar.
Ce mai conta? Nu era ca și când mai aveam vreo șansă, cât de mică. De data asta eram convinsă mai mult ca oricând că până aici ne fusese. Aveam să ne pierdem puterile din cauza unui nenorocit. Și nici măcar ideea că nu ar mai fi avut cine să mențină echilibrul între cele două lumi nu mă afecta cel mai tare. Ci faptul că urma să le pierdem pe nedrept și că nici măcar nu aveam ce să facem pentru a îndrepta lucrurile. Probabil că acum își dorea mai mult ca oricând să ne demonstreze vinovăția și cel mai probabil va reuși.
- Nu înțeleg, a spus tata, iar vocea îi devenise serioasă. Din moment ce toți știu că el este vinovat de ce nu îl pedepsesc pur și simplu?
La auzul acestui lucru mama a început să chicotească, dar nu ca atunci când ceva i se părea amuzant. Era mai mult un râs nervos.
- Sunt de acord cu tine, dar nu avem ce-i face. Sistemul acelui consiliu se bazează pe dovezi solide. Fără ele nimeni nu are niciun fel de putere împotriva cuiva. În cazul de față este o prostie, dar eu nu mai am demult dreptul de a schimba asta. În momentul în care am decis să renunț la consiliu eram conștientă că nu mă voi mai putea întoarce, iar cum sora mea a refuzat de asemenea să preia această responsabilitate nici ea nu poate face nimic. Doar următorea generație va mai putea să-și asume conducerea acestuia, dacă vor vrea, iar dacă nu, procesul se repetă.
- Următoare generație, a spus Chris râzând nervos. La cum evoluează lucrurile nu va mai exista o „generație următoare”. Să fim serioși. Ce șansă avem noi împotriva lui?!
Îi puteam simți furia. Era cu nervii întinși la maxim, ca noi toți de altfel. Spusese cu voce tare ceea ce eu gândisem nu cu mult timp în urmă.
- Nu aș paria pe asta, a spus mama. La un singur lucru nu se așteptase Andrews în toată această încurcătură pe care a cauzat-o. Și anume ca voi să deveniți conștiente de acele abilități speciale înainte ca el să termine ce a început. Faptul că atacurile lui nu au avut efect împotriva lui Alex astăzi demostrează faptul că acum, mai mult ca niciodată, se poate să aveți într-adevăr o șansă.
Într-un fel, faptul că știam asta îmi dădea puțină speranță, dar... Eram de asemenea confuză. Cum anume am fi putut să folosim aceste „abilități” împotriva lui Andrews când noi nu aveam nici cea mai mică idee despre ce înseamnă ele?
Liniștește-te, mi-a spus Chris pe un ton încurajator. Avem o șansă, asta e tot ce conteaza în secunda asta. Concentrează-te pe asta și uită de restul pentru moment, ok?
Voi încerca, i-am răspuns. Mulțumesc.
Ne priveam în ochi, iar ai ei transmiteau faptul că avea încredere că vom putea reuși, chiar dacă situația nu era prea roz în momentul de față. Voiam să cred acest lucru. Chiar voiam. Încercam să mă concntrez pe părțile bune: consiliul era de partea noastră și aveam aceste abilități care reprezentau un mare avantaj acum, ținând cont de ceea ce tocmai aflasem.
Va fi bine, mi-am spus încercând să mă conving să cred asta. Trebuie să fie bine.
Gândurile mi-au fost întrerupte de vocea tatei.
- Mai este ceva ce ar trebui să știu? A întrebat pe o voce ce sugera că îi cam ajunsese ceea ce aflase până acum.
- Nu, a zis mama. Asta e tot.
- Bine, a spus el ridicându-se în picioare.
Nu arăta foarte bine. Nu aș fi putut să-l învinovățesc. Cred că se simțea compleșit de tot ceea ce tocmai aflase despre noi. Eu una așa mă simțeam și nu îmi fuseseră aduse la cunoștință foarte multe lucruri, dacă mă gândeam bine. Pe de altă parte, el fusese informat despre mult mai multe.
- Unde mergi? Am întrebat mai mult șoptit privindu-l în continuare.
- Am nevoie de niște aer proaspăt, a zis fără niuciun fel de inflexiune în voce, fără să se uite la mine. Mă duc să dau o tură cu mașina prin cartier.
În curând am putut auzi ușa de la intrare trântindu-se. Acest lucru mi-a trezit un sentiment de neliniște.
Dacă...?
- ¬Se va întoarce, nu-i așa? Am întrebat uitându-mă la mama care fixa ușa de la sufragerie.
Abia după ce am pus întrebarea mi-am dat seama că vocea îmi tremura.
Când nici ea nici mătușa nu mi-au răspuns am simțit cum inima mi se strânge de frică. Nici nu voiam să mă gândesc că tata ar fi plecat și ne-ar fi lăsat baltă pe toate trei. Eram conștientă de faptul că avea toate motivele să fie supărat pe noi, până la urmă era evident că asta era cea mai dură veste pe care o primise până acum, dacă o puteam numi așa. Dar gândul că se putea să nu-l mai văd niciodată mă îngrozea. Nu voiam să cred că asta s-ar fi putut întâmpla într-devăr, dar exista o voce în mintea mea care îmi spunea că șansele ca asta să se întâmple erau mari. Iar acea voce devenea din ce în ce mai puternică.
- Nu știu, a spus mama în sfârșit, iar vocea ei mi se părea tristă.
Avea pumnii strânși în poală și aveam impresia că dacă ar fi continuat să-i strângă ar fi sfârșit rănindu-se singură.
Nu, nu, nu, nu, nu, nu! Asta nu se poate întâmpla! Nu ne-ar face asta, nu-i așa?
Mătușa o privea pierdută, parcă neștiind ce anume ar trebui să facă sau să spună acum. Părea de-a dreptul pierdută. Nu o mai văzusem niciodată așa.
Eu strângeam cana cu ambele mâini, fără să-mi dau seama cât de tare făceam acest lucru decât în momentul în care s-a spart. Apoi am observat că mâinile îmi tremurau.
În acel moment mama s-a ridicat în picioare. A venit în dreptul meu, îngenuchiind și punându-și mâna dreaptă pe umărul meu.
- Nu-ți face griji. Mă voi duce să vorbesc cu el. Totul va fi bine.
M-a îmbrățișat, apoi a ieșit din sufragerie, iar peste câteva secunde ușa de la intrare a fost trântită din nou. Am privit-o pe mătușa mea însă aceasta a ridicat din umeri fără să-mi spună nimic.
Speram din tot sufletul ca mama să aibă dreptate. Speram că totul va fi bine...