05-02-2012, 09:52 PM
Mă bucur că v-a plăcut capitolul și că v-am făcut să zâmbiți ^^
Mda, m-a lovit inspirația și cum sunt mai nerăbdătoare de felul meu am decis să și postez :]]
Scuzați eventualele greșeli de tastare, sunt puțin obosită și se poate să-mi fi scăpat câteva.
Sper să vă placă^^ Lectură plăcută!
În dimineața următoare la micul dejun căscam întruna. Nu prea reușisem să dorm cu o noapte înainte. Tot felul de gânduri mi se învârtiseră în minte. Mai rămăseseră două săptămâni până la finalul anului școlar, iar noi tot nu aveam niciun plan în legatură cu modul în care ne vom demonstra nevinovăția.
Dar nu acest lucru mă ținuse trează cea mai mare parte din noapte. Ci ceea ce se întâmplase ieri. În minte mi se derulau întruna micuța ceartă cu Ryan și momentul în care mă sărutase. Cred că îmi mușcasem buzele de nenumărate ori seara trecută, iar acum mă abțineam cu greu să nu o fac. Nu de alta, dar era și tata la masă bându-și cafeaua și nu aveam chef de întrebări.
Am fost trezită la realitate de Chris care își plimba mâna în sus și în jos prin fața ochilor mei. Abia apoi mi-am dat seama că mă striga pe nume.
- Ce? Am întrebat uitându-mă la ea.
- Ce bine că ai revenit printre noi, a spus amuzată. Tata te strigă de vreo cinci minute.
Mi-am întors ochii spre tata și l-am întrebat de ce anume mă strigase.
- Voiam să te rog să mergi până la magazin, m-a lămurit el.
- Ok, am zis simplu, după care m-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă.
Tocmai voiam să mă încalț când am fost întreruptă de vocea uimită a tatei.
- Unde te duci?
- La magazin, am răspuns confuză. Nu asta mi-ai spus să fac?
- Ba da. Dar nu ți-am spus nici ce să cumperi și nici bani nu ți-am dat.
- A, da, corect, am spus încurcată.
Mi-a dat o listă și bani apoi mi-a urat succes destul de amuzat. Avea și motive având în vedere faptul că eram destul de zăpăcită azi.
În timp ce mă încălțam, draga mea soră a venit lângă mine și am observat că zâmbea cu toată fața.
Să înțeleg că lucrurile au mers bine ieri? A întrebat pe un ton plin de subînțeles.
O să mi-o plătești tu mie pentru ce mi-ai făcut ieri, am zis pe același ton, zâmbind la rândul meu.
Cum spui tu.
Am ieșit din bloc și am luat-o în direcția celui mai apropiat magazin. În cinci minute mă aflam în fața acestuia și am fost uimită să constat că era închis. Asta era destul de neobișnuit. De obicei era deschis non-stop. În mod ciudat, deși eram cumva conștientă că ceva nu este în regulă, m-am gândit că poate au avut ceva probleme tehnice sau au decis să-și ia liber și nu m-am gândit nicio secundă la ceva mai serios. În schimb am decis să merg la următorul magazin care se afla la o distanță de aproximativ zece minute de mers pe jos.
Abia peste cinci minute de mers mi-am dat seama de încă un aspect ciudat. Nu mai era nimeni pe stradă în afară de mine. Ok, zona în care stau eu nu e tocmai una în care oamenii să se perinde pe străzi tot timpul, dar era ora unsprezece într-o zi de duminică foarte însorită, iar în mod normal într-o asemenea zi erau mulți copii pe străzi dându-se cu bicicleta, cu rolele sau pur și simplu jucându-se. Cartierul era ciudat de gol. Nu îmi aminteam să-l mai fi văzut vreodată așa.
M-am gândit să o sun pe Chris însă telefonul rămăsese acasă pe biroul meu deoarece evident nu mă așteptasem să se întâmple ceva ciudat pe un drum de cinci minute până la magazinul din colț și înapoi. M-am gândit și să încerc să o contactez prin intermediul gândurilor, dar nici asta nu a mers deoarece, sau cel puțin eu așa am presupus în momentul acela, nu ne aflam suficient de aproape una de alta și știam că de la o anumită distanță comunicare de acest fel nu se mai poate realiza.
Dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam continuam să merg sperând în mod absurd că situația aceasta nu este atât de ciudată pe cât mi se părea mie și că exista o explicație complet logică pentru ceea ce se întâmpla. Asta deși eram conștientă de faptul că toată această situație nu era normală. Am privit spre geamurile blocurilor din jur și am observat că toate aveau perdelele trase. În acel moment m-am oprit pentru că bănuiam că și următorul magazin era de asemenea închis. Am mai privit o dată în jur, iar în fața mea am văzut că se afla o persoană. O clipă m-am relaxat puțin, dar asta nu a durat mult deoarece la o privire mai atentă am observat că în fața mea se afla nimeni altul decât Andrews care zâmbea în stilul lui caracteristic. Era la vreo doi metri distanță de mine, nu că asta ar fi contat prea mult
Minuant, am gândit sarcastic. De ce trebuia ca tipul ăsta să apară exact atunci când îmi era lumea mai dragă?
Uitându-mă la el cu atenție am putut observa ceva neobișnuit, ca să spun așa. Nu mă refer la acea zgârietură care încă se afla pe obrazul lui, ci la faptul că acum părea și mai ciufulit, ca să spun așa, și avea o privire care exprima multe lucruri: ură, superioritare, siguranță, dar mai ales furie. Deja nu mai știam ce să cred. Nu îmi aminteam să-l mai fi văzut vreodată într-un asemenea hal.
- Știi, mă așteptam să fii suficient de deșteaptă încât să realizezi că nu ar trebui să ieși singură pe stradă. Se pare că m-am înșelat, a spus pe veșnicul ton sarcastic.
- Ce vrei să spui cu asta? Am întrebat încruntându-mă.
Nu înțelegeam ce avea omul ăsta tocmai cu mine.
A chicotit puțin înainte de a-mi răspunde.
- Ceea cea voiam să spun este că ești o țintă mult prea ușoară, a zis ridicându-și un braț.
Mi-am dat seama la timp ce avea de gând să facă pentru a-i evita atacul. Sărisem într-o parte, iar acum aproape că mă lipisem de un gard parținând grădinii unuia dintre blocuri. Îl priveam speriată fiind conștientă de faptul că nu aveam să scap atât de ușor și că sigur vor urma și alte atacuri. Și am avut dreptate. Continua să mă atace, folosindu-și doar brațul drept. Iar eu de-abia reușeam să le evit. De fapt, eram convinsă că singurul motiv pentru care încă nu mă nimerise se datora faptului că cineva îl ciufulise puțin mai mult ca ultima dată. Din nou, aș fi vrut să știu cine anume îi făcuse asta. Dar nu prea aveam timp să mă gândesc la asta acum.
Din instinct am luat-o la fugă în direcția din care venisem sperând că poate aveam să reușesc să ajung înapoi în bloc. Voiam doar să scap de Andrews și de situația în care mă băgase fără voia mea. Evindent, nu am avut eu norocul ăsta. Nu știu cum, dar Andrews a apărut brusc în fața mea, iar până să am timp să reacționez mi-am dat seama că de data asta mă nimerise și că zburam, literalmente, prin aer. În secunda următoare am simțit impactul cu solul și a durat vreun minut până să-mi recapăt respirația. Am încercat să mă ridic însă nu mă puteam mișca. Simțeam că tot corpul îmi era paralizat.
Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de a-mi pierde cunoștința a fost zâmbetul de învingător de pe fața lui Andrews care se apropia de mine.
Primul lucru de care mi-am putut da seama când mi-am revenit în simțiri a fost faptul că zăceam pe o suprafață tare și că mă durea spatele. M-am forțat să-mi deschid ochii, apoi m-am ridicat cu greu în picioare. Mi-au trebuit câteva secunde până să-mi pot recăpăta echilibrul. Capul mi se învârtea puțin și îmi era puțin mai greu să mă concentrez. Din fericire peste câteva minute mi-am mai revenit, așa că am decis să privesc în jur sperând să-mi pot da seama unde mă aflu. Din câte puteam vedea mă aflam într-o cameră asemănătoare cu cea în care mă trezisem atunci când Andrews mă răpise prima oară doar că aceasta era complet goală.
Atunci mi-am amintit tot ceea ce se întâmplase. Dar ceva nu mi se părea a fi în regulă. Adică, atacul lui Andrews mă trântise la pământ, și încă destul de tare. Nu ar fi trebuit să mă doară oasele, ceva, orice? În afară de o mică ameațeală, care începea să se amelioreze, nu simțeam nimic altceva.
Aș mai fi conteplat la asta, dar gândurile mi-au fost întrerupte de o voce sarcastică pe care o cunoșteam.
- Te distrezi?
Te rog, nu-mi spune că... Am gândit întorcându-mă spre partea cu gratii a camerei.
Din păcate, am avut dreptate, din nou. În fața mea se afla Abygail care mă privea cu aceeași superioritate ca prima oară când o întâlnisem. Într-un fel mi se părea amuzant că mă privea așa, mai ales ținând cont de faptul că ultima dată nu durase prea mult până să scap.
- Știi, ultima dată te-am păcălit destul de ușor. Aș putea să o fac și de data asta, am spus fără chef.
- Nu prea cred, a spus sigură pe ea.
- A, da? Am zis plictisită. Și de ce ești atât de convinsă?
- Pentru că același truc nu poate funcționa de două ori. Și apoi, fratele meu nu te va putea ajuta de data asta deoarece nu are acces în zona asta a închisorii.
Eh, da, acum totul devenise mult mai serios. Bine, nu pot spune că mă așteptam să fie la fel de ușor să scap de aici ca ultima oară, dar dacă nici Ryan nu mă putea ajuta atunci lucrurile deveneau și mai complicate.
- Știi, a spus, încă nu pot să înțeleg de ce ai vrea să furi acea piatră, dar presupun că vom afla în curând.
Asta mi-a atras atenția și am privit-o confuză.
- Ce vrei să spui cu asta? am întrebat.
- Domnul Andrews are un plan prin care să te facă să recunoști tot ceea ce ai făcut, iar odată ce asta se va întâmpla... ei, nu cred că trebuie să mai continui.
Acest lucru mi-a trezit un sentiment de neliniște. Deci Andrews se gândise la un mod în care să demonstreze că noi chiar suntem vinovate si din câte se părea avea de gând să facă astfel încât eu să recunosc acest lucru. Nu îmi puteam da seama dacă asta chiar era posibil, dar puștoaica asta avea o gură prea mare. Mă îndoiam că ar fi spus ceva doar de dragul de a mă speria. Trebuia să scap cumva de aici, și repede.
Acum Abygail începuse să bată câmpii despre cum planul nostru va fi descoperit și cum vom plăti pentru ceea ce am făcut, în consecință nu îmi mai acorda nicin fel de atenție.
Am început să privesc de jur împrejurul camerei sperând, în mod absurd, că poate voi găsi o cale de a ieși de aici. Mda, șansele erau destul de mici, dar nu prea aveam alte idei, așa că trebuia să încerc. Locul era destul de întunecos și îmi era greu să îmi dau seama ce anume se mai afla pe aici. În fundul camerei mi s-a părut că am zărit ceva ce semăna cu o ușă. M-am mai uitat o dată la Abygail, doar ca să mă asigur, dar aceasta nu mai era atentă la mine.
M-am îndreptat spre acea, așa zisă ușă, iar când am ajuns în fața ei mi-am dat seama că avusesem dreptate. Acolo chiar era o ușă. Ciudat mi se părea faptul că prima oară nu o văzusem. Am apăsat pe clanță însă aceasta era încuiată.
Perfect, mi-am zis sarcastic. Vreau cheia aia! Am continuat disperată, deși realizam că era inutil.
Deci până aici îmi fusese. De data aceasta nu era nicio cale de ieșire din asta. Nu aveam cum să ies de aici. M-am așezat pe podea fiind complet descurajată. Deci după toate eforturile noastre și după ce primisem o șansă de la tatăl lui Ryan aveam să eșuăm. Poate dacă am fi știut cine este persoana care îl ciufulise pe Andrews atât de rău am fi avut mai multe șanse. Poate că atunci am fi reușit. Dar nu știam și se părea că respectiva persoană nu avea de gând să se arate. Probail că nu vom afla niciodată cine este...
Gândurile mi-au fost întrerupte de o greutate pe care am simțit-o brusc venind din buzunarul blugilor. Curioasă, am băgat mâna în respectivul buzunar pentru a scoate la iveală o cheie.
Asta e ceva neobișnuit... Am gândit confuză.
Am întors-o pe toate fețele încercând să-mi dau seama unde anume s-ar fi putut potrivi. Apoi, o idee de-a dreptul nebunească mi-a răsărit în minte. M-am ridicat în picioare și am introdus cheia în broasca ușii. În mod total suprinzător aceasta s-a potrivit, iar ușa s-a deschis. Am trecut de partea cealaltă, încercând din greu să nu fac niciun zgomot, apoi după ce m-am gândit puțin am închuiat ușa, băgând cheia înapoi în buzunar.
Am realizat că ajunsesem pe un coridor, și încă unul destul de lung. Cum nu mai puteam vedeam nici o altă ușă am luat-o din loc, sperând că acest hol mă va scoate din încurcătură. Nu prea mai aveam nimic de pierdut în acest moment.
După vreo douăzeci de minute de mers am ajuns în dreptul altei uși. Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să apăs pe clanță, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam nici cea mai vagă idee unde anume ducea această ușă, iar dacă aveam să mă aflu în continuare în interiorul aceleiași clădiri nu ar fi fost o idee prea bună să apar așa. Îmi trebuia o deghizare. Și cum atlă idee mai bună nu aveam, am decis să mă transform tot în Ryan. După aceea am avut în sfârșit curaj să deschid ușa și se pare că și de data aceasta avusesem dreptate. Nu mă aflam nici pe departe în afara Lumii Vrăjitorilor.
Nu eram foarte sigură unde nimerisem, dar o mulțime de oameni, ce eram convinsă că erau vrăjitori și vrăjitoare, se perindau încolo și-ncoace. Am mai observat că locul semăna oarecum cu o biblotecă și erau câteva scări care duceau în diverse direcții. Am închis ușa în urma mea, întrebându-mă ce anume ar trebui să fac acum. Nu cunoșteam acest loc și îmi doream foarte mult să mă întorc acasă.
Atunci un alt lucru straniu s-a petrecut. La picioarele mele a apărut o săgeată roșie destul de mare care eram sigură că nu se afla acolo acum câteva secunde. Săgeata îmi indica să merg înainte, iar cum alt plan mai bun nu aveam am decis să o urmez. După ce am urcat niște scări și am laut-o pe diverse coridoare am văzut că în fața mea apăruseră alte scări, care coborau.
Atunci m-am oprit locului ca trăsnită de fulger, deoarece i-am auzit vocea lui Abygail.
- Domnule Andrews!
Am privit în toate direcțiile însă nu i-am putut zări pe niciunul din ei. M-am apropiat nesigură de balustradă și am privit în jos. Abia atunci i-am văzut. Se aflau cu două etaje mai jos, iar lângă Andrews se afla un bărbat brunet pe care l-am recunoscut din ziua în care am fost răpită pentru prima oară. Era cel care îi spusese lui Ryan să se dea la o parte prima dată.
Ce ciudat, am gândit încruntându-mă. Nu ar trebui să-i pot auzi atât de clar de la o asemenea distanță.
Deși eram extrem de confuză, am continuat să ascult.
- Ce s-a întâmplat Abygail? A întrebat Andrews.
- Alex a scăpat.
- Cum?! A întrebat acesta uimit. Așa ceva nu este posibil. Nici măcar nu ar fi trebui să fie conștientă pentru încă câteva ore.
- Serios? A spus ea surprinsă. Dar s-a ridicat în piciooare cam la o oră de când ați adus-o aici.
Ok... măcar acum știam că nu trebuie să mă îngrijorez din cauza vrăjii. Se pare că mai aveam destul timp până la apusul soarelui.
Andrews părea a fi într-o stare de șoc. Parcă nu își putea găsi cuvintele. Era amuzant, dacă stăteam să mă gândesc la asta, dar nu prea aveam timp de așa ceva.
- Nu putea să ajungă prea departe, a spus brunetul. Nu cred că va fi greu să o găsim.
Dar Andrews nu părea să-l fi auzit.
Ok... acum chiar că trebuie să ies de aici.
Am privit săgeata și am observat că aceasta îmi indica să cobor scările. Am urmat-o sperând că nu voi ajunge în dreptul celor trei. Din nou, nu am avut noroc. În momentul de față mă îndreptam fix spre ei. Tot ce mai puteam să fac era să încerc să mă comport cât mai normal, astfel încât să nu fiu descoperită.
Când m-a văzut, Abygail s-a încruntat și a venit spre mine, fiind foarte supărată.
- Ryan, tu ai ajutat-o pe Alex să scape?
- Cum aș fi putut să fac asta din moment ce nici nu am acces în zona în care a fost închisă? Am întrebat sarcastic.
Da, exagerasem de data asta, dar fetița asta mă scotea din sărite. Nu o mai puteam înghiți absolut deloc.
- Ia stai așa, a spus gânditoare. Tu nu ești Ryan.
Mare realizare. Cum de ți-ai dat seama? M-am întrebat sarcastic.
- Bineînțeles că sunt Ryan, am spus încercând să par convingătoare.
- Da, sigur. Și de când are fratele meu ochii verzi? A spus sarcastică.
Ups. Se pare că vraja nu mi-a ieșit la fel de bine ca prima oară. I-am privit pe Andrews și pe brunet, moment în care am realizat că fusesem prinsă. M-am dat cu câțiva paș mai în spate, renunțând la deghizare. Până la urmă ce rost mai avea să mă prefac, când toți își dăduseră seama cine sunt?
- De data asta nu mai scapi! A spus Andrews și nu era greu să-ți dai seama că era extrem de furios.
Își ridicase brațul drept în aer pregătindu-se pentru un atac. Neștiind ce altceva aș putea să fac am închis ochii și din instinct mi-am pus brațele în fața corpului exact așa cum fac cei dinfilmele cu lupte pentru a se apăra. Era ridicol și eram conștientă de asta, dar mintea mea se golise complet. Am stat acolo încordată, așteptând lovitura însă, spre totala mea surprindere, aceasta nu a venit. Am deschis încet ochii și am observa că toți trei mă priveau uimiți. Nu mai înțelegeam nimic. Ce se întâmplase?
- Cum... cum ai... făcut asta? A reușit Abygail să îngaime.
- Ce am făcut mai exact? Am întrebat la rândul meu confuză.
- Ai... oprit atacul... domnului Andrews. Nimeni nu a mai reușit așa ceva.
Am făcut ce?! Puștoaica părea că abia își găsește cuvintele, iar Andrews parcă mai avea puțin și exploda de nervi. A mai trimis câteva atacuri spre mine, dar toate se opreau în brațele mele. Apoi și-a lăsat brațele să cadă pe lângă corp strângându-și pumnii, în timp ce brunetul mă privea complet șocat.
- Cum...? Tu...! Nu-mi spune că...?!
Eu nu mai știam ce să fac, cum să reacționez. Mă blocasem, efectiv.
Pleacă de aici! Am auzit o voce în mintea mea pe care am recunoscut-o ca fiind a brunetului.
L-am privit și am observat că avea cei mai serioși ochi pe care îi văzusem eu vreodată. Părea de asemenea oarecum disperat, de parcă cel mai important lucru pe care îl avea el de făcut era să se asigure că eu scăpam cu bine din asta. Dar... de ce? De ce era atât de important?
Pleacă! Fugi! Asta e șansa ta! Ce mai aștepți?!
Ajunsese să țipe de-a binelea în mintea mea ceea ce nu mă ajuta cu absolut nimic. Să fug? Să fug unde? Continuam să-l privesc fără să fac însă nimc.
Apoi, exact când credeam că totul se va duce de râpă l-am auzit pe Ryan strigându-mi numele, iar în secunda următoare se afla în fața mea. Respira sacadat, de parcă fugise mult până să mă găsească. După ce și-a mai recăpătat respirația i s-a adresat lui Andrews și mi s-a părut a fi destul de furios.
- Ce crezi că faci Andrews?! Tatăl meu a spus clar...
A fost întrerupt de râsul celui cu care vorbea, care părea extrem de amuzat de ceea ce tocmai auzise. Ca și când era o glumă foarte bună.
- Tatăl tău? A zis pe un ton ce mie mi-a dat fior pe șira spinării. Chiar crezi că pe mime mă interesează ceea ce a spus el?! Nu este șeful meu!
- Dar... el este șeful consiliului, a spus Ryan puțin confuz.
A urmat o altă porție de râs. Omul ăsta mă speria rău de tot deja.
- Serios? A spus încă chicotind. Nu știi nimic. Nu știi nici măcar cine este micuța ta prietenă pe care încerci din greu să o protejezi!
- Ce vrei să spui cu asta?
- Ce-ar fi să mai stați voi puțin pe aici și să vă explic eu tot? A spus pe un ton batjocoritor ridicându-și din nou brațul.
În acel moment brunetul i-a apucat mâna, prinzândui-o apoi la spate și lipindu-l de cel mai apropiat perete. Asta m-a șocat și mai tare. Ce anume se întâmpla de fapt și cine de partea cui era?
- Ce crezi că faci? A șuierat acesta nervos.
- Ryan, ia-o pe Alex și scoate-o de aici! Grăbește-te! Nu știu cât timp îl voi putea ține.
Acesta a dat aprobator din cap, apoi m-a apucat de braț și m-a tras obligându-mă să-l urmez. Nu îmi era tocmai ușor să mă țin după el, mai ales pentru că alerga destul de repede și de câteva ori era să cad. Din fericire, asta nu s-a întâmplat, iar când ne-am oprit în sfârșit simțeam că nu mai am aer. Mi-am pus mâinile pe genunchi respirând din greu, încercând să-mi revin. Avusesem prea multe șocuri pentru o singură zi și simțeam că nu prea voi mai putea face față.
- Ești bine? M-a întrebat Ryan îngrijorat.
Am scuturat din cap în semn că nu, deoarece nu reușeam să-mi mai găsesc cuvintele. Mi-a pus o mână pe umăr, probabil vrând să mă consoleze cumva, iar în acel moment nu am mai putut rezista și m-am lipit el strângându-mi mâinile în jurul umerilor lui. Și-a pus brațele în jurul meu, mângâindu-mi spatele cu mâna dreaptă, probabil încercând să mă liniștească. Abia atunci mi-am dat seama că tremuram puțin. Îmi țineam capul pe umărul lui și ochii strâns închiși.
- O să fie bine, mi-a spus încet. Încearcă să te liniștești.
După încă câteva minute în care am stat așa, fără să spunem nimic, mi-am mai revenit și i-am dat drumul, dându-mă puțin înapoi.
- Mulțumesc, am spus privind în jos, dându-mi o șuviță de păr după ureche.
- Ești ok? A întrebat îngrijorat.
- Sunt mai bine acum, am zis ridicându-mi ochii spre el. Putem să plecăm de aici? Am întrebat rugătoare.
- Sigur. Urmează-mă.
Mi-am încrucișat brațele la piept după care am luat-o din loc. Mergeam cu câțiva pași în spatele lui. Încă nu îmi revenisem complet, dar cel puțin acum mă mai calmasem puțin.
- Deci, te simți suficient de bine încât să-mi poți povesti ce anume s-a întâmplat mai exact acolo? A întrebat mergând mai încet astfel încât în curând mergeam unul lângă altul. Erai de-a dreptul îngrozită la un moment dat.
Am dat din cap în semn de aprobare, apoi i-am povestit încet tot ceea ce se întâmplase. Când am terminat mi s-a părut a fi la fel de șocat ca mine.
- Presupun că nu ai nicio idee despre cum ai oprit atacurile lui Andrews.
Am scuturat din cap în semn că nu. Apoi un timp am mers în liniște. L-am privit la un moment dat și am observat că era pus pe gânduri. Probabil încerca să-și dea seama ce anume se întâmplase de fapt acolo.
Apoi am ajuns la o altă ușă. Ryan s-a întors spre mine și mi-a zâmbit încurajator.
- Asta este ieșirea, m-a informat.
A deschis ușa, iar după ce am trecut de ea am observat că ajunsesem în stradă. Am privit în urma noastră și am realizat că ușa pe care tocmai ieșisem aparținea unei discoteci vechi care acum era în paragină. Am renunțat să mă întreb cum de fusese posibil așa ceva. Nu era tocmai cel mai uimitor lucru care se întâmplase pe ziua de azi.
- Ești sigură că ești ok? Ești foarte palidă.
- O să fiu bine, i-am spus.
- Vrei să te conduc acasă?
Am dat aprobator din cap. Suna foarte bine în acest moment. Și chiar nu voiam să merg până acolo de una singură. Nu după tot ceea ce se întâmplase.
Tocmai voiam să fac un pas în față, când i-am auzit vocea tatei.
- Aici erai! Te-am căutat peste tot.
Am privit în jur și l-am văzut la vreo doi metri distanță de noi. Tocmai cobora din mașină. A venit spre noi și nu părea foarte mulțumit. La drept vorbind, nu îl puteam învinovăți.
- Unde ai fost? Nu te-am trimis decât să faci câteva cumpărături.
- Păi... Magazinul era închis, așa că...
- Am trecut pe lângă el și era deschis. Și apoi cum ai ajuns aici? Și de ce ești atât de palidă? M-a întrebat privindu-mă cu atenție.
- Este o poveste foarte amuzantă, am zis forțând un zâmbet.
- La fel ca celelalte pe care mi le-ai spus până acum? A zis pe un ton plin de reproș.
- Ce vrei să spui?
- Am fost la școala ta și am aflat că nu ai avut nici un proiect la fizică. Sau orice alt proiect dacă e să o luăm așa. M-ai mințit în tot acest an școlar.
- Pot explica...
- Bine. Explică-mi. Dar fără alte minciuni. Sunt tatăl tău și merit să știu adevărul!
În acel moment mi-am dat seama: dacă avusesem vreodată chiar și cea mai mică șansă de a-l convinge pe tata că totul era în regulă, ei bine... acea șansă tocmai se evaporase...
- Așa este, am spus privind asfaltul. Meriți să știi adevărul.
Mda, m-a lovit inspirația și cum sunt mai nerăbdătoare de felul meu am decis să și postez :]]
Scuzați eventualele greșeli de tastare, sunt puțin obosită și se poate să-mi fi scăpat câteva.
Sper să vă placă^^ Lectură plăcută!
Capitolul 23
În dimineața următoare la micul dejun căscam întruna. Nu prea reușisem să dorm cu o noapte înainte. Tot felul de gânduri mi se învârtiseră în minte. Mai rămăseseră două săptămâni până la finalul anului școlar, iar noi tot nu aveam niciun plan în legatură cu modul în care ne vom demonstra nevinovăția.
Dar nu acest lucru mă ținuse trează cea mai mare parte din noapte. Ci ceea ce se întâmplase ieri. În minte mi se derulau întruna micuța ceartă cu Ryan și momentul în care mă sărutase. Cred că îmi mușcasem buzele de nenumărate ori seara trecută, iar acum mă abțineam cu greu să nu o fac. Nu de alta, dar era și tata la masă bându-și cafeaua și nu aveam chef de întrebări.
Am fost trezită la realitate de Chris care își plimba mâna în sus și în jos prin fața ochilor mei. Abia apoi mi-am dat seama că mă striga pe nume.
- Ce? Am întrebat uitându-mă la ea.
- Ce bine că ai revenit printre noi, a spus amuzată. Tata te strigă de vreo cinci minute.
Mi-am întors ochii spre tata și l-am întrebat de ce anume mă strigase.
- Voiam să te rog să mergi până la magazin, m-a lămurit el.
- Ok, am zis simplu, după care m-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă.
Tocmai voiam să mă încalț când am fost întreruptă de vocea uimită a tatei.
- Unde te duci?
- La magazin, am răspuns confuză. Nu asta mi-ai spus să fac?
- Ba da. Dar nu ți-am spus nici ce să cumperi și nici bani nu ți-am dat.
- A, da, corect, am spus încurcată.
Mi-a dat o listă și bani apoi mi-a urat succes destul de amuzat. Avea și motive având în vedere faptul că eram destul de zăpăcită azi.
În timp ce mă încălțam, draga mea soră a venit lângă mine și am observat că zâmbea cu toată fața.
Să înțeleg că lucrurile au mers bine ieri? A întrebat pe un ton plin de subînțeles.
O să mi-o plătești tu mie pentru ce mi-ai făcut ieri, am zis pe același ton, zâmbind la rândul meu.
Cum spui tu.
Am ieșit din bloc și am luat-o în direcția celui mai apropiat magazin. În cinci minute mă aflam în fața acestuia și am fost uimită să constat că era închis. Asta era destul de neobișnuit. De obicei era deschis non-stop. În mod ciudat, deși eram cumva conștientă că ceva nu este în regulă, m-am gândit că poate au avut ceva probleme tehnice sau au decis să-și ia liber și nu m-am gândit nicio secundă la ceva mai serios. În schimb am decis să merg la următorul magazin care se afla la o distanță de aproximativ zece minute de mers pe jos.
Abia peste cinci minute de mers mi-am dat seama de încă un aspect ciudat. Nu mai era nimeni pe stradă în afară de mine. Ok, zona în care stau eu nu e tocmai una în care oamenii să se perinde pe străzi tot timpul, dar era ora unsprezece într-o zi de duminică foarte însorită, iar în mod normal într-o asemenea zi erau mulți copii pe străzi dându-se cu bicicleta, cu rolele sau pur și simplu jucându-se. Cartierul era ciudat de gol. Nu îmi aminteam să-l mai fi văzut vreodată așa.
M-am gândit să o sun pe Chris însă telefonul rămăsese acasă pe biroul meu deoarece evident nu mă așteptasem să se întâmple ceva ciudat pe un drum de cinci minute până la magazinul din colț și înapoi. M-am gândit și să încerc să o contactez prin intermediul gândurilor, dar nici asta nu a mers deoarece, sau cel puțin eu așa am presupus în momentul acela, nu ne aflam suficient de aproape una de alta și știam că de la o anumită distanță comunicare de acest fel nu se mai poate realiza.
Dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam continuam să merg sperând în mod absurd că situația aceasta nu este atât de ciudată pe cât mi se părea mie și că exista o explicație complet logică pentru ceea ce se întâmpla. Asta deși eram conștientă de faptul că toată această situație nu era normală. Am privit spre geamurile blocurilor din jur și am observat că toate aveau perdelele trase. În acel moment m-am oprit pentru că bănuiam că și următorul magazin era de asemenea închis. Am mai privit o dată în jur, iar în fața mea am văzut că se afla o persoană. O clipă m-am relaxat puțin, dar asta nu a durat mult deoarece la o privire mai atentă am observat că în fața mea se afla nimeni altul decât Andrews care zâmbea în stilul lui caracteristic. Era la vreo doi metri distanță de mine, nu că asta ar fi contat prea mult
Minuant, am gândit sarcastic. De ce trebuia ca tipul ăsta să apară exact atunci când îmi era lumea mai dragă?
Uitându-mă la el cu atenție am putut observa ceva neobișnuit, ca să spun așa. Nu mă refer la acea zgârietură care încă se afla pe obrazul lui, ci la faptul că acum părea și mai ciufulit, ca să spun așa, și avea o privire care exprima multe lucruri: ură, superioritare, siguranță, dar mai ales furie. Deja nu mai știam ce să cred. Nu îmi aminteam să-l mai fi văzut vreodată într-un asemenea hal.
- Știi, mă așteptam să fii suficient de deșteaptă încât să realizezi că nu ar trebui să ieși singură pe stradă. Se pare că m-am înșelat, a spus pe veșnicul ton sarcastic.
- Ce vrei să spui cu asta? Am întrebat încruntându-mă.
Nu înțelegeam ce avea omul ăsta tocmai cu mine.
A chicotit puțin înainte de a-mi răspunde.
- Ceea cea voiam să spun este că ești o țintă mult prea ușoară, a zis ridicându-și un braț.
Mi-am dat seama la timp ce avea de gând să facă pentru a-i evita atacul. Sărisem într-o parte, iar acum aproape că mă lipisem de un gard parținând grădinii unuia dintre blocuri. Îl priveam speriată fiind conștientă de faptul că nu aveam să scap atât de ușor și că sigur vor urma și alte atacuri. Și am avut dreptate. Continua să mă atace, folosindu-și doar brațul drept. Iar eu de-abia reușeam să le evit. De fapt, eram convinsă că singurul motiv pentru care încă nu mă nimerise se datora faptului că cineva îl ciufulise puțin mai mult ca ultima dată. Din nou, aș fi vrut să știu cine anume îi făcuse asta. Dar nu prea aveam timp să mă gândesc la asta acum.
Din instinct am luat-o la fugă în direcția din care venisem sperând că poate aveam să reușesc să ajung înapoi în bloc. Voiam doar să scap de Andrews și de situația în care mă băgase fără voia mea. Evindent, nu am avut eu norocul ăsta. Nu știu cum, dar Andrews a apărut brusc în fața mea, iar până să am timp să reacționez mi-am dat seama că de data asta mă nimerise și că zburam, literalmente, prin aer. În secunda următoare am simțit impactul cu solul și a durat vreun minut până să-mi recapăt respirația. Am încercat să mă ridic însă nu mă puteam mișca. Simțeam că tot corpul îmi era paralizat.
Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de a-mi pierde cunoștința a fost zâmbetul de învingător de pe fața lui Andrews care se apropia de mine.
***
Primul lucru de care mi-am putut da seama când mi-am revenit în simțiri a fost faptul că zăceam pe o suprafață tare și că mă durea spatele. M-am forțat să-mi deschid ochii, apoi m-am ridicat cu greu în picioare. Mi-au trebuit câteva secunde până să-mi pot recăpăta echilibrul. Capul mi se învârtea puțin și îmi era puțin mai greu să mă concentrez. Din fericire peste câteva minute mi-am mai revenit, așa că am decis să privesc în jur sperând să-mi pot da seama unde mă aflu. Din câte puteam vedea mă aflam într-o cameră asemănătoare cu cea în care mă trezisem atunci când Andrews mă răpise prima oară doar că aceasta era complet goală.
Atunci mi-am amintit tot ceea ce se întâmplase. Dar ceva nu mi se părea a fi în regulă. Adică, atacul lui Andrews mă trântise la pământ, și încă destul de tare. Nu ar fi trebuit să mă doară oasele, ceva, orice? În afară de o mică ameațeală, care începea să se amelioreze, nu simțeam nimic altceva.
Aș mai fi conteplat la asta, dar gândurile mi-au fost întrerupte de o voce sarcastică pe care o cunoșteam.
- Te distrezi?
Te rog, nu-mi spune că... Am gândit întorcându-mă spre partea cu gratii a camerei.
Din păcate, am avut dreptate, din nou. În fața mea se afla Abygail care mă privea cu aceeași superioritate ca prima oară când o întâlnisem. Într-un fel mi se părea amuzant că mă privea așa, mai ales ținând cont de faptul că ultima dată nu durase prea mult până să scap.
- Știi, ultima dată te-am păcălit destul de ușor. Aș putea să o fac și de data asta, am spus fără chef.
- Nu prea cred, a spus sigură pe ea.
- A, da? Am zis plictisită. Și de ce ești atât de convinsă?
- Pentru că același truc nu poate funcționa de două ori. Și apoi, fratele meu nu te va putea ajuta de data asta deoarece nu are acces în zona asta a închisorii.
Eh, da, acum totul devenise mult mai serios. Bine, nu pot spune că mă așteptam să fie la fel de ușor să scap de aici ca ultima oară, dar dacă nici Ryan nu mă putea ajuta atunci lucrurile deveneau și mai complicate.
- Știi, a spus, încă nu pot să înțeleg de ce ai vrea să furi acea piatră, dar presupun că vom afla în curând.
Asta mi-a atras atenția și am privit-o confuză.
- Ce vrei să spui cu asta? am întrebat.
- Domnul Andrews are un plan prin care să te facă să recunoști tot ceea ce ai făcut, iar odată ce asta se va întâmpla... ei, nu cred că trebuie să mai continui.
Acest lucru mi-a trezit un sentiment de neliniște. Deci Andrews se gândise la un mod în care să demonstreze că noi chiar suntem vinovate si din câte se părea avea de gând să facă astfel încât eu să recunosc acest lucru. Nu îmi puteam da seama dacă asta chiar era posibil, dar puștoaica asta avea o gură prea mare. Mă îndoiam că ar fi spus ceva doar de dragul de a mă speria. Trebuia să scap cumva de aici, și repede.
Acum Abygail începuse să bată câmpii despre cum planul nostru va fi descoperit și cum vom plăti pentru ceea ce am făcut, în consecință nu îmi mai acorda nicin fel de atenție.
Am început să privesc de jur împrejurul camerei sperând, în mod absurd, că poate voi găsi o cale de a ieși de aici. Mda, șansele erau destul de mici, dar nu prea aveam alte idei, așa că trebuia să încerc. Locul era destul de întunecos și îmi era greu să îmi dau seama ce anume se mai afla pe aici. În fundul camerei mi s-a părut că am zărit ceva ce semăna cu o ușă. M-am mai uitat o dată la Abygail, doar ca să mă asigur, dar aceasta nu mai era atentă la mine.
M-am îndreptat spre acea, așa zisă ușă, iar când am ajuns în fața ei mi-am dat seama că avusesem dreptate. Acolo chiar era o ușă. Ciudat mi se părea faptul că prima oară nu o văzusem. Am apăsat pe clanță însă aceasta era încuiată.
Perfect, mi-am zis sarcastic. Vreau cheia aia! Am continuat disperată, deși realizam că era inutil.
Deci până aici îmi fusese. De data aceasta nu era nicio cale de ieșire din asta. Nu aveam cum să ies de aici. M-am așezat pe podea fiind complet descurajată. Deci după toate eforturile noastre și după ce primisem o șansă de la tatăl lui Ryan aveam să eșuăm. Poate dacă am fi știut cine este persoana care îl ciufulise pe Andrews atât de rău am fi avut mai multe șanse. Poate că atunci am fi reușit. Dar nu știam și se părea că respectiva persoană nu avea de gând să se arate. Probail că nu vom afla niciodată cine este...
Gândurile mi-au fost întrerupte de o greutate pe care am simțit-o brusc venind din buzunarul blugilor. Curioasă, am băgat mâna în respectivul buzunar pentru a scoate la iveală o cheie.
Asta e ceva neobișnuit... Am gândit confuză.
Am întors-o pe toate fețele încercând să-mi dau seama unde anume s-ar fi putut potrivi. Apoi, o idee de-a dreptul nebunească mi-a răsărit în minte. M-am ridicat în picioare și am introdus cheia în broasca ușii. În mod total suprinzător aceasta s-a potrivit, iar ușa s-a deschis. Am trecut de partea cealaltă, încercând din greu să nu fac niciun zgomot, apoi după ce m-am gândit puțin am închuiat ușa, băgând cheia înapoi în buzunar.
Am realizat că ajunsesem pe un coridor, și încă unul destul de lung. Cum nu mai puteam vedeam nici o altă ușă am luat-o din loc, sperând că acest hol mă va scoate din încurcătură. Nu prea mai aveam nimic de pierdut în acest moment.
După vreo douăzeci de minute de mers am ajuns în dreptul altei uși. Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să apăs pe clanță, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam nici cea mai vagă idee unde anume ducea această ușă, iar dacă aveam să mă aflu în continuare în interiorul aceleiași clădiri nu ar fi fost o idee prea bună să apar așa. Îmi trebuia o deghizare. Și cum atlă idee mai bună nu aveam, am decis să mă transform tot în Ryan. După aceea am avut în sfârșit curaj să deschid ușa și se pare că și de data aceasta avusesem dreptate. Nu mă aflam nici pe departe în afara Lumii Vrăjitorilor.
Nu eram foarte sigură unde nimerisem, dar o mulțime de oameni, ce eram convinsă că erau vrăjitori și vrăjitoare, se perindau încolo și-ncoace. Am mai observat că locul semăna oarecum cu o biblotecă și erau câteva scări care duceau în diverse direcții. Am închis ușa în urma mea, întrebându-mă ce anume ar trebui să fac acum. Nu cunoșteam acest loc și îmi doream foarte mult să mă întorc acasă.
Atunci un alt lucru straniu s-a petrecut. La picioarele mele a apărut o săgeată roșie destul de mare care eram sigură că nu se afla acolo acum câteva secunde. Săgeata îmi indica să merg înainte, iar cum alt plan mai bun nu aveam am decis să o urmez. După ce am urcat niște scări și am laut-o pe diverse coridoare am văzut că în fața mea apăruseră alte scări, care coborau.
Atunci m-am oprit locului ca trăsnită de fulger, deoarece i-am auzit vocea lui Abygail.
- Domnule Andrews!
Am privit în toate direcțiile însă nu i-am putut zări pe niciunul din ei. M-am apropiat nesigură de balustradă și am privit în jos. Abia atunci i-am văzut. Se aflau cu două etaje mai jos, iar lângă Andrews se afla un bărbat brunet pe care l-am recunoscut din ziua în care am fost răpită pentru prima oară. Era cel care îi spusese lui Ryan să se dea la o parte prima dată.
Ce ciudat, am gândit încruntându-mă. Nu ar trebui să-i pot auzi atât de clar de la o asemenea distanță.
Deși eram extrem de confuză, am continuat să ascult.
- Ce s-a întâmplat Abygail? A întrebat Andrews.
- Alex a scăpat.
- Cum?! A întrebat acesta uimit. Așa ceva nu este posibil. Nici măcar nu ar fi trebui să fie conștientă pentru încă câteva ore.
- Serios? A spus ea surprinsă. Dar s-a ridicat în piciooare cam la o oră de când ați adus-o aici.
Ok... măcar acum știam că nu trebuie să mă îngrijorez din cauza vrăjii. Se pare că mai aveam destul timp până la apusul soarelui.
Andrews părea a fi într-o stare de șoc. Parcă nu își putea găsi cuvintele. Era amuzant, dacă stăteam să mă gândesc la asta, dar nu prea aveam timp de așa ceva.
- Nu putea să ajungă prea departe, a spus brunetul. Nu cred că va fi greu să o găsim.
Dar Andrews nu părea să-l fi auzit.
Ok... acum chiar că trebuie să ies de aici.
Am privit săgeata și am observat că aceasta îmi indica să cobor scările. Am urmat-o sperând că nu voi ajunge în dreptul celor trei. Din nou, nu am avut noroc. În momentul de față mă îndreptam fix spre ei. Tot ce mai puteam să fac era să încerc să mă comport cât mai normal, astfel încât să nu fiu descoperită.
Când m-a văzut, Abygail s-a încruntat și a venit spre mine, fiind foarte supărată.
- Ryan, tu ai ajutat-o pe Alex să scape?
- Cum aș fi putut să fac asta din moment ce nici nu am acces în zona în care a fost închisă? Am întrebat sarcastic.
Da, exagerasem de data asta, dar fetița asta mă scotea din sărite. Nu o mai puteam înghiți absolut deloc.
- Ia stai așa, a spus gânditoare. Tu nu ești Ryan.
Mare realizare. Cum de ți-ai dat seama? M-am întrebat sarcastic.
- Bineînțeles că sunt Ryan, am spus încercând să par convingătoare.
- Da, sigur. Și de când are fratele meu ochii verzi? A spus sarcastică.
Ups. Se pare că vraja nu mi-a ieșit la fel de bine ca prima oară. I-am privit pe Andrews și pe brunet, moment în care am realizat că fusesem prinsă. M-am dat cu câțiva paș mai în spate, renunțând la deghizare. Până la urmă ce rost mai avea să mă prefac, când toți își dăduseră seama cine sunt?
- De data asta nu mai scapi! A spus Andrews și nu era greu să-ți dai seama că era extrem de furios.
Își ridicase brațul drept în aer pregătindu-se pentru un atac. Neștiind ce altceva aș putea să fac am închis ochii și din instinct mi-am pus brațele în fața corpului exact așa cum fac cei dinfilmele cu lupte pentru a se apăra. Era ridicol și eram conștientă de asta, dar mintea mea se golise complet. Am stat acolo încordată, așteptând lovitura însă, spre totala mea surprindere, aceasta nu a venit. Am deschis încet ochii și am observa că toți trei mă priveau uimiți. Nu mai înțelegeam nimic. Ce se întâmplase?
- Cum... cum ai... făcut asta? A reușit Abygail să îngaime.
- Ce am făcut mai exact? Am întrebat la rândul meu confuză.
- Ai... oprit atacul... domnului Andrews. Nimeni nu a mai reușit așa ceva.
Am făcut ce?! Puștoaica părea că abia își găsește cuvintele, iar Andrews parcă mai avea puțin și exploda de nervi. A mai trimis câteva atacuri spre mine, dar toate se opreau în brațele mele. Apoi și-a lăsat brațele să cadă pe lângă corp strângându-și pumnii, în timp ce brunetul mă privea complet șocat.
- Cum...? Tu...! Nu-mi spune că...?!
Eu nu mai știam ce să fac, cum să reacționez. Mă blocasem, efectiv.
Pleacă de aici! Am auzit o voce în mintea mea pe care am recunoscut-o ca fiind a brunetului.
L-am privit și am observat că avea cei mai serioși ochi pe care îi văzusem eu vreodată. Părea de asemenea oarecum disperat, de parcă cel mai important lucru pe care îl avea el de făcut era să se asigure că eu scăpam cu bine din asta. Dar... de ce? De ce era atât de important?
Pleacă! Fugi! Asta e șansa ta! Ce mai aștepți?!
Ajunsese să țipe de-a binelea în mintea mea ceea ce nu mă ajuta cu absolut nimic. Să fug? Să fug unde? Continuam să-l privesc fără să fac însă nimc.
Apoi, exact când credeam că totul se va duce de râpă l-am auzit pe Ryan strigându-mi numele, iar în secunda următoare se afla în fața mea. Respira sacadat, de parcă fugise mult până să mă găsească. După ce și-a mai recăpătat respirația i s-a adresat lui Andrews și mi s-a părut a fi destul de furios.
- Ce crezi că faci Andrews?! Tatăl meu a spus clar...
A fost întrerupt de râsul celui cu care vorbea, care părea extrem de amuzat de ceea ce tocmai auzise. Ca și când era o glumă foarte bună.
- Tatăl tău? A zis pe un ton ce mie mi-a dat fior pe șira spinării. Chiar crezi că pe mime mă interesează ceea ce a spus el?! Nu este șeful meu!
- Dar... el este șeful consiliului, a spus Ryan puțin confuz.
A urmat o altă porție de râs. Omul ăsta mă speria rău de tot deja.
- Serios? A spus încă chicotind. Nu știi nimic. Nu știi nici măcar cine este micuța ta prietenă pe care încerci din greu să o protejezi!
- Ce vrei să spui cu asta?
- Ce-ar fi să mai stați voi puțin pe aici și să vă explic eu tot? A spus pe un ton batjocoritor ridicându-și din nou brațul.
În acel moment brunetul i-a apucat mâna, prinzândui-o apoi la spate și lipindu-l de cel mai apropiat perete. Asta m-a șocat și mai tare. Ce anume se întâmpla de fapt și cine de partea cui era?
- Ce crezi că faci? A șuierat acesta nervos.
- Ryan, ia-o pe Alex și scoate-o de aici! Grăbește-te! Nu știu cât timp îl voi putea ține.
Acesta a dat aprobator din cap, apoi m-a apucat de braț și m-a tras obligându-mă să-l urmez. Nu îmi era tocmai ușor să mă țin după el, mai ales pentru că alerga destul de repede și de câteva ori era să cad. Din fericire, asta nu s-a întâmplat, iar când ne-am oprit în sfârșit simțeam că nu mai am aer. Mi-am pus mâinile pe genunchi respirând din greu, încercând să-mi revin. Avusesem prea multe șocuri pentru o singură zi și simțeam că nu prea voi mai putea face față.
- Ești bine? M-a întrebat Ryan îngrijorat.
Am scuturat din cap în semn că nu, deoarece nu reușeam să-mi mai găsesc cuvintele. Mi-a pus o mână pe umăr, probabil vrând să mă consoleze cumva, iar în acel moment nu am mai putut rezista și m-am lipit el strângându-mi mâinile în jurul umerilor lui. Și-a pus brațele în jurul meu, mângâindu-mi spatele cu mâna dreaptă, probabil încercând să mă liniștească. Abia atunci mi-am dat seama că tremuram puțin. Îmi țineam capul pe umărul lui și ochii strâns închiși.
- O să fie bine, mi-a spus încet. Încearcă să te liniștești.
După încă câteva minute în care am stat așa, fără să spunem nimic, mi-am mai revenit și i-am dat drumul, dându-mă puțin înapoi.
- Mulțumesc, am spus privind în jos, dându-mi o șuviță de păr după ureche.
- Ești ok? A întrebat îngrijorat.
- Sunt mai bine acum, am zis ridicându-mi ochii spre el. Putem să plecăm de aici? Am întrebat rugătoare.
- Sigur. Urmează-mă.
Mi-am încrucișat brațele la piept după care am luat-o din loc. Mergeam cu câțiva pași în spatele lui. Încă nu îmi revenisem complet, dar cel puțin acum mă mai calmasem puțin.
- Deci, te simți suficient de bine încât să-mi poți povesti ce anume s-a întâmplat mai exact acolo? A întrebat mergând mai încet astfel încât în curând mergeam unul lângă altul. Erai de-a dreptul îngrozită la un moment dat.
Am dat din cap în semn de aprobare, apoi i-am povestit încet tot ceea ce se întâmplase. Când am terminat mi s-a părut a fi la fel de șocat ca mine.
- Presupun că nu ai nicio idee despre cum ai oprit atacurile lui Andrews.
Am scuturat din cap în semn că nu. Apoi un timp am mers în liniște. L-am privit la un moment dat și am observat că era pus pe gânduri. Probabil încerca să-și dea seama ce anume se întâmplase de fapt acolo.
Apoi am ajuns la o altă ușă. Ryan s-a întors spre mine și mi-a zâmbit încurajator.
- Asta este ieșirea, m-a informat.
A deschis ușa, iar după ce am trecut de ea am observat că ajunsesem în stradă. Am privit în urma noastră și am realizat că ușa pe care tocmai ieșisem aparținea unei discoteci vechi care acum era în paragină. Am renunțat să mă întreb cum de fusese posibil așa ceva. Nu era tocmai cel mai uimitor lucru care se întâmplase pe ziua de azi.
- Ești sigură că ești ok? Ești foarte palidă.
- O să fiu bine, i-am spus.
- Vrei să te conduc acasă?
Am dat aprobator din cap. Suna foarte bine în acest moment. Și chiar nu voiam să merg până acolo de una singură. Nu după tot ceea ce se întâmplase.
Tocmai voiam să fac un pas în față, când i-am auzit vocea tatei.
- Aici erai! Te-am căutat peste tot.
Am privit în jur și l-am văzut la vreo doi metri distanță de noi. Tocmai cobora din mașină. A venit spre noi și nu părea foarte mulțumit. La drept vorbind, nu îl puteam învinovăți.
- Unde ai fost? Nu te-am trimis decât să faci câteva cumpărături.
- Păi... Magazinul era închis, așa că...
- Am trecut pe lângă el și era deschis. Și apoi cum ai ajuns aici? Și de ce ești atât de palidă? M-a întrebat privindu-mă cu atenție.
- Este o poveste foarte amuzantă, am zis forțând un zâmbet.
- La fel ca celelalte pe care mi le-ai spus până acum? A zis pe un ton plin de reproș.
- Ce vrei să spui?
- Am fost la școala ta și am aflat că nu ai avut nici un proiect la fizică. Sau orice alt proiect dacă e să o luăm așa. M-ai mințit în tot acest an școlar.
- Pot explica...
- Bine. Explică-mi. Dar fără alte minciuni. Sunt tatăl tău și merit să știu adevărul!
În acel moment mi-am dat seama: dacă avusesem vreodată chiar și cea mai mică șansă de a-l convinge pe tata că totul era în regulă, ei bine... acea șansă tocmai se evaporase...
- Așa este, am spus privind asfaltul. Meriți să știi adevărul.
![[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]](http://fc03.deviantart.net/fs71/f/2010/297/b/2/air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png)