Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii :] Nu stiu cat de reusit este acest capitol, dar sper sa va placa. :)

Capitolul 22

Ați observat vreodată faptul că exact atunci când ai nevoie mai mult de o anumită persoană, acea persoană nu este de găsit? Ei bine, dacă nu, vă spun eu că nu este deloc plăcut. Mai ales atunci când vrei să afli ceva important de la respectiva persoană.
Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit a fost să văd dacă mama se întorsese acasă. L-am găsit pe tata în sufragerie uitându-se la televizor, iar de la el am aflat că aceasta sunase cu ceva timp în urmă și îi spusese că va ajunge acasă după prânz.
Minunat, am gândit sarcastic.
Nu puteam să înțeleg ce anume o ținea atât de ocupată, dar aveam vaga senzație că de fapt nu era vorba despre vreun loc de muncă. Sau cel puțin că nu acest lucru îi ocupa atât de mult timp. Aveam sentimentul că este mult mai mult la mijloc în toată această poveste.
Dar deoarece îmi dădeam seama că nu prea aveam ce să fac în acest caz având în vedere faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee unde se afla, am decis să mă pregătesc pentru a pleca la film.
La un moment dat mi-a trecut prin cap să-l întreb pe tata dacă nu știe cumva mai multe detalii despre presupusul loc de muncă al mamei, însă apoi am realizat că probabil nu știa mai multe detalii decât mine și că a-l întreba însemna să îl derutez și mai tare și nu voiam să devină și mai suspicios în legătură cu mine și Chris. Așa că m-am decis să îmi abat gândurile de la asta și m-am îndreptat spre camera mea.
Mi-a luat cam cinsprezece minute pentru a mă hotărâ ce anume să port. În cele din urmă am ales o pereche de blugi trei sferturi și un tricou alb ce avea imprimat doi pisoiași albi ce mie mi se păreau foarte drăguți.
După aceea mi-am mai privit circa cinci minute relfexia în oglinda din baie încercând să mă hotărăsc dacă ar trebui să mă machiez sau nu. Dintr-un anumit motiv, pe care nici eu nu-l înțelegeam pe deplin, îmi doream să arăt cât mai bine, asta deși știam că, până la urmă, nu urma să merg decât la un amărât de film cu sora mea, Andy si Ryan.
Și totuși, nu cred că se va supăra cineva dacă mă voi machia puțin. Așa... mai discret, mi-am spus.
Faptul că ceea ce mi-a ieșit nu a fost în conformitate cu ceea ce am gândit este cu totul altă poveste. De ce spun asta? Ei bine, am sfârșit prin a folosi un fard de pleoape de un verde mai închis, asta pe lângă mascara și tuș negru. După ce m-am privit preț de câteva minute în oglindă am realizat că exagerasem, și încă mult. În concluzie am sfârșit prin a șterge tot machiajul, iar când am vrut să încerc ceva mai puțin bătător la ochi mi-am dat seama că dacă nu plecam imediat aveam să întârzii la film așa că am renunțat.
Am ieșit din cameră și mi-am încălțat teneșii după care mi-am dat seama că nu o văzusem deloc pe Chris. M-am dus în camera ei și am strigat-o pe nume, dar am observat că nu era acolo.
Ciudat... Am gândit.
M-am dus în sufragerie și l-am întrebat pe tata dacă nu o văzuse cumva pe sora mea. Mi-a spus că plecase de dimineață cu scuza că avea ceva de rezolvat înainte de a merge la film și că urma să ne întâlnim în fața cinematografului.
Acest lucru mi s-a părut destul de ciudat din partea ei, mai ales că de obicei îmi spunea direct astfel de lucruri, chiar dacă asta însemna să mă trezească din somn. Aș mai fi contemplat la acest aspect, dar eram deja în întârziere, așa că am ieșit repede pe ușă și aproape am alergat spre metrou. Din fericire nu am întârziat decât vreo cinci minute față de ora la care stabilisem să ne întâlnim.
Când am ajuns am văzut că singurul care se afla deja acolo era Ryan. Ne-am salutat, iar după ce i-am explicat de ce Chris nu era cu mine ne-am pus pe așteptat. Am observat că nu prea a fost muțumit când a aflat că venisem până aici de una singură deoarece s-a încruntat și a spus ceva de genul că nu ar fi trebuit să vin singură și că aș fi putut să-i spun și ar fi venit să mă ia din fața blocului.
- Și cum anume aș fi putut să te anunț din moment ce nici măcar nu îți știu numărul de telefon? Am întrebat puțin sarcastic, încruntându-mă și încrucișându-mi brațele la piept.
- Corect, a zis gânditor. Îmi dai telefonul tău puțin, te rog?
Puțin confuză, i l-am dat. După vreo două minute în care l-a butonat mi l-a dat înapoi și cum se vedea pe fața mea că nu înțelegeam ce anume făcuse mi-a explicat:
- Am salvat numărul meu de mobil în telefonul tău. De acum încolo când vei avea nevoie de ajutorul meu vei putea da mai ușor de mine.
O spusese de parcă era cel mai evident lucru din lume. Dacă stăteam să mă gândesc bine cred ca așa și era, dar eram destul de zăpăcită în momentul de față. Am renunțat să mă gândesc la asta și am băgat telefonul în buzunar.
Apoi mi-am amintit ca voiam să vorbesc ceva cu Ryan, așa că i-am povestit discuția pe care o avusesem cu mătușa mea cu o zi înainte, întrebându-l dacă nu ar putea afla cumva mai multe de la tatăl lui sau de la altcineva din consiliu, dar elanul mi-a fost repede redus la zero:
- Și eu vreau sa aflu la fel de mult ca tine ce se întâmplă de fapt aici, dar ce-ar fi dacă măcar pentru câteva ore am renunța să ne mai gândim la asta și să ne distrăm un pic? A spus serios, iar mie mi se părea de asemenea și puțin obosit. Chiar cred că toți avem nevoie de o mică pauză.
Am vrut să protestez, dar bineînțeles că nu mi s-a permis acest lucru și am fost neovită să renunț pe moment. Dar aveam eu să reiau discuția asta.
Am început să privesc într-o parte și alta sperând ca Andy și Chris să apară curând. Dar alte cinci minute au trecut fără ca vreunul din ei să ajungă.
Unde-or fi? M-am întrebat confuză. De obicei niciunul din ei nu întârzia atât de mult. Oare ce treabă avusese Chris azi de dimineață? La un moment dat mi-a trecut prin cap că poate pățise ceva, dar apoi mi-am amintit că sora mea nu era genul care să dea de necazuri, iar dacă așa ceva s-ar fi întâmplat mă îndoiam că ar fi durat prea mult până să scape. Spre deosebire de mine, ea știa întotdeauna ce să facă în situații mai... deosebite, ca să le spun așa.
Am fost trezită la realitate de telefonul meu care bipăia anunțându-mă că tocmai am primit un mesaj. M-am uitat la telefon și am observat că acesta era de la sora mea.

Scuze surioară, dar din păcate nu voi reuși să ajung la film. Am niște treburi urgente de rezolvat. Distracție plăcută!
PS: Andy m-a sunat și mi-a spus că se simte rău și că nu va reuși să vină.

Chris

Ia stai așa... Treabă? Mda, sigur, cum să nu? Ca să nu mai spun că nu credeam nici în ruptul capului că lui Andy i se făcuse brusc rău. Băiatului ăluia nu i se făcea aproape niciodată rău, mai ales când știa că urmează să mergem la film.
Ăia doi o să plătească pentru asta! Am gândit plină de nervi.
- Ce s-a întâmplat? A întrebat Ryan confuz, probabil observându-mi figura.
I-am arătat mesajul primit de la sora mea ceea ce l-a făcut să fie și mai confuz.
- Au făcut-o special, am încercat eu să-l lămuresc. Nu au venit dinadins.
- Aha, a făcut el. Și ce facem acum?
- O să le arăt eu lor, am spus supărată.
În acel moment l-a bufnit râsul. L-am privit confuză neînțelegând ce era atât de amuzant.
- Nu la asta mă referam, a zis încă chicotind. Ci la film. Vrei să-l mai vezi sau nu?
Asta m-a luat prin surprindere și neștiind ce să fac mi-am lăsat ochii în pământ. Mă simțeam atât de stânjenită în momentul de față! Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce anume ar trebui să fac acum. Așa ceva nu mi se mai întâmplase până acum, iar faptul că sora mea se gândise să-mi facă una ca asta, pentru că eram convinsă că asta fusese în totalitate ideea ei, mă enerva la culme. Adică, de ce a trebuit să se bage? Chiar avea impresia că eu nu aș fi putut să mă descurc de una singură? Adică, puteam să-mi dau și singură seama de ce anume simțeam pentru Ryan, fără ca ea să-mi însceneze o întâlnire cu el. Ok, poate că mi-ar fi luat ceva mai mult până să-mi dau seama, dar totuși... Chiar nu era cazul ca ea să-mi facă una ca asta!
- Deci? Vocea lui Ryan m-a adus înapoi cu picioarele pe pământ.
- Ok... Presupun că putem merge să vedem filmul, am spus privind în altă direcție încercând din greu să rezist tentației de a-mi răsuci părul.
El a cumpărat biletele și curând ne alfam în sala de cinema așteptând ca filmul să înceapă. Nici măcar nu știam despre ce era vorba în acest film, ca să nu mai spun că nici măcar titlul nu i-l cunoșteam.
Și, de parcă nu ar fi fost suficient faptul că sora mea îmi făcuse una ca asta, inima îmi bătea într-un ritm destul de alert. L-am privit pe Ryan cu coada ochiului, dar el privea ecranul. Mi-am lăsat ochii în poală nemaiînțelegându-mă pe mine însămi.
Pe cine păcăleam? Undeva în adâncul minții mele știam mult prea bine faptul că sora mea avusese dreptate. Nu aș fi reușit niciodată să mă descurc singură în această situație. Probabil că ideea ei fusese una bună, dar tot nu îmi convenea. Nu din cauza faptului că mă păcălise, ci pentru că niciodată nu reușisem să mă descurc de una singură în foarte multe situații. Întotdeauna fusese cineva acolo care să mă scoată din încurcături. Iar asta nu îmi plăcea.
De ce nu mă pot descurca niciodată singură?
- Ai pățit ceva? M-a întrebat Ryan părând îngrijorat.
- N-nu, am spus repede ridicând ochii spre el și forțând un zâmbet. De ce întrebi?
- Pari puțin tristă, a spus pe același ton.
- Sunt bine, am zis încercând să fiu convingătoare, deși eram convinsă că nu-mi ieșea.
Din fericire, nu a mai apucat să spună nimc deoarece luminile s-au stins anunțând faptul că filmul urma să înceapă. În primele cinsprezece minute am fost destul de încordată, deoarece toată această situație mă făcea să mă simt cam nelalocul meu, dar apoi filmul a devenit amuzant, iar în curând mă simțeam mult mai bine. Când am ieșit din sala de cinema moralul meu era mult mai ridicat si mă simțeam bine.
Ryan a propus să mergem să mâncăm câte o înghețată, iar mie nu mi-a luat prea mult până să accept. Am luat loc la o masă în timp ce el s-a dus să comande, mi-am sprijinit capul în mâna stângă și am început să privesc cerul senin pe care se puteau vedea câteva păsărele. Nu mai eram deloc supărată.
Și totuși încă mă simțeam puțin ciudat. Până acum nu prea fusesem singură cu Ryan, iar atunci când asta se întâmplase ne aflam în niște situații destul de ciudate. Deci nu prea se putea pune la socoteală. De data asta era diferit. Iar eu, ei bine, nu prea eram sigură ce anume ar trebui să fac sau să spun și eram destul de convinsă că, într-un fel sau altul, voi face vreo prostie, așa cum îmi stătea în obicei. Și nu prea voiam ca acest lucru să se întâmple. Adică, îmi ajungea faptul că în ochii lui eram probabil o fată lipsită de apărare, nu voiam să mă fac și de râs.
Nu a durat mult până să vină cu înghețatele. A luat loc în fața mea, dându-mi-o pe cea de căpșiuni. Un timp a fost liniște, fiecare fiind prea ocupat să mănânce pentru a spune ceva. Liniștea a fost întreruptă în momentul în care el a început să chicotească.
- Ce e așa de amuzant? Am întrebat confuză privindu-l cu ochii mari.
- Cum să mă exprim? A spus privind pe fereastră părând că se gândește intens la asta. E legat de tine, a continuat peste câteva minute întorcându-și ochii spre mine.
Acest lucru m-a băgat și mai mult în ceață. M-am încruntat, neînțelegând la ce anume se referea.
- Ok, o să fiu ceva mai clar. E legat de sentimentele tale pentru mine, a spus calm.
La auzul acestui lucru cred că mi s-au înroșit obrajii... și urechile. Norocul meu era că părul le acoperea în totalitate. Deci sentimentele mele erau suficient de puternice încât vraja aceea să aibă efect. Asta nu era de bine, cel puțin eu nu credeam asta.
- Ce... ce-i cu ele? Am întrebat nesigură.
- Sunt foarte, foarte, foarte confuze, a spus puțin amuzat.
Ei bine, măcar unul din noi se distra, m-am gândit privind pe fereastră.
Minuant, mi-am spus sarcastic, nu numai că nu am nici cea mai vaga idee ce simt pentru el, dar acum știe asta. Oare lucrurile pot merge mai bine de atât?
De ce trebuia să fiu atât de zăpăcită? De ce nu puteam și eu odată să îmi dau seama mai repede de anumite lucruri?
- Te-am supărat? A întrebat tonul lui devenind deodată serios. Nu asta a fost intenția să știi.
- Nu e asta, am spus privind în continuare pe geam. Uneori nu mă pot suferi pe mine însămi din cauza anumitor... ei bine, nu mai contează.
- Ce-ar fi să uităm de această conversație? A propus. Doar nu vrem ca ziua asta să se termine prost, nu? A continuat vesel, iar când l-am privit am văzut că zâmbea.
Am dat din cap aprobator, după care am continuat să mănânc înghețată.
După ce amândoi am terminat, am început să ne plimbăm pe străzi fără vreo țintă anume. Eu mă uitam cam în toate direcțiile cu mintea la cai verzi pe pereți ținându-mi mâinile la spate pentru a nu începe să-mi învârt vreo șuviță de păr. După un timp am observat că pe cer se adunaseră câțiva nori negri care anunțau că urma o ploaie. Asta nu îmi convenea deloc. Adică, la meteo nu mentionaseră nimic despre așa ceva. Speram totuși că mă înșelam.
Din nefericire, avusesem dreptate pentru că peste câteva minute a început să picure și nu a durat mult până să plouă de-a binelea. Ne-am adăpostit sub un copac, iar eu speram că ploaia nu va dura mult. Voiam să iasă din nou soarele.
Dar peste zece minute nimic nu se schimbase.
Minunat, am gândit dându-mi ochii peste cap nemulțumită. M-am uitat la Ryan, dar el stătea cu mâinile în buzunarele blugilor privind ploaia. Mi se părea că de fapt contempla la ceva anume. Aș fi vrut să știu la ce anume se gândește. Am deschis gura pentru a-l întreba, dar nu am apucat sa zic nimic deoarece în secunda următoare s-a auzit un tunet destul de puternic. Iar, cum eu nu pot fi considerată cea mai curajoasă persoană din lume, m-am speriat și m-am lipit de Ryan din instinct. El și-a pus mâinile în jurul meu moment în care am realizat și eu ce făcusem. M-am smuls din îmbrățișarea lui și m-am îndepărtat de el cu câțiva pași fixându-mi ochii în pământ, strângându-mi pumnii. Nu-mi venea să cred. De ce făcusem așa ceva? Mă simțeam atât de stânjenită...
L-am privit cu coada ochiului și am văzut că zâmbea. Părea destul de fericit.
- De... de ce zâmbești așa? Am întrebat și am fost surprinsă să constat că vocea îmi tremura puțin.
- Nici nu ai idee de când voiam să fac asta, a spus vesel.
Poftim? Se referea la îmbrățișare? Dar...
- Ia stai așa, am spus ridicându-mi ochii coplet spre el, încruntându-mă. Asta nu e prima oară când mă îmbrățișezi.
- Știu, dar după ce ai scăpat ca prin urechile acului de consiliu m-am gândit că erai obosită și că de aceea nu ai ripostat atunci, a spus calm. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că ar fi trebuit să mai fac și altceva în seara aceea, a spus pe un ton plic de subînțeles.
- Tu...! Doar nu ai profita atât de mult de situația în care se află o anumită persoană, nu-i așa?! Am spus nervoasă.
- ÃŽn mod normal nu aÈ™ face-o, dar fiind vorba de tine...
- Și ce am eu atât de deosebit, mai mă rog?
- Ești prea imprevizibilă și nu lași oamenii să se apropie de tine, a spus zâmbind, ceea ce m-a enervat și mai mult.
- Asta nu e adevărat! Am țipat sigură pe mine.
- Presupun că tocmai din acest motiv stai atât de aproape de mine în secunda de față, a zis sarcastic.
M-am uitat cu atenție și am constatat că aici avea dreptate. Nu stăteam tocmai aproape de el. Dar nu avea el să câștige de data asta. M-am îndreptat sigură spre el până când nu ne mai despărțeau decât câțiva centimetri.
- Acum ce mai ai de spus? Am întrebat fiind convinsă că am câștigat.
Un zâmbet i s-a întins pe toată fața, ceea ce m-a derutat și mai mult. Apoi, spre totala mea surprindere și-a pus mâinile pe umerii mei, fără să spună absolut nimic.
- Ce...?
Dar nu am apucat să-mi termin întrebarea deoarece în momentul următor buzele lui le-au atins pe ale mele. Totul se întâmplase atât de repede încât nu am putut reacționa în niciun fel. Undeva în adâncul minții mele ceva îmi spunea că ar trebui să-l împing și apoi să țip la el pentru asta. Dar nu am făcut nimic. Acea voce era îngropată prea adânc în mintea mea pentru a mă convinge să o ascult. Nu simțeam nevoia să-l îndepărtez. De fapt, nici măcar nu mai eram sigură de ce fusesem atât de supărată pe el acum câteva secunde.
Când s-a îndepărtat am avut senzația că timpul își reluase cursul după o lungă perioadă de timp în care stătuse pe loc. Eram conștientă cumva că asta nu prea era posibil, dar nu mai conta. Cel puțin nu acum.
L-am privit și am observat că se uita la mine ca și când se aștepta ca eu să spun ceva.
- Ce? Am întrebat confuză.
În momentul acela l-a bufnit râsul. Dar nu la fel ca înainte. Acum râdea din tot sufletul. Cred că era prima oară când îl vedeam râzând în acest fel, iar asta m-a făcut să zâmbesc. Apoi am revenit brusc cu picioarele pe pământ.
- Ia stai așa. Doar nu râzi de mine, nu-i așa? Am întrebat puțin supărată.
- Doar puțin, a zis încă râzând. Adică, să fim serioși. Tocmai te-am sărutat și tot ce poți spune e „ce”?
Asta m-a făcut să mă înroșesc la față. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să zic acum și am început să-mi învârt nervoasă o șuviță de păr.
Știam eu că voi face o prostie! Mi-am spus vrând să-mi dau palme.
- Ploaia s-a oprit. Hai, te voi conduce acasă, a spus zâmbind după care mi-a luat-o înainte.
Vreun minut am stat acolo privindu-l uimită. Apoi un zâmbet mi s-a întins pe față.
Ce zi ciudată... Mi-am zis, apoi l-am urmat.