Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Ok, deci după lungi aşteptări aduc şi eu în sfârşit capitolul 18 :)) Scuzaţi aşteptarea asta atât de îndelungată. Nu voi căuta scuze pentru faptul că nu am mai postat, in concluzie vă urez lectură plăcută şi sper că vă va plăcea acest capitol :D

Capitolul 18

Când m-am trezit in dimineaţa următoare pot spune că mă simţeam destul de bine. Avusesem parte de un somn destul de odihnitor. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că nu mai dormisem atât de bine de când Andrews a intrat în vieţile noastre dându-le complet peste cap.
M-am pregătit pentru o nouă zi de şcoală, după care am ieşit din cameră şi mi-am lăsat ghizodanul lângă uşa de la intrare.
L-am strigat pe Ryan şi am aşteptat un răspuns, care însă nu a venit. Asta m-a surprins şi am sfârşit prin a-l căuta în toată casa, fără niciun rezultat, din nefericire pentru mine.
La sfârşit eram destul de confuză şi puţin îngrijorată de asemenea. Ryan nu era genul care să plece pur şi simplu cine ştie unde şi să mă lase singură. Nu credeam acest lucru. Mai ales dacă luam în considerare tot comoprtamentul lui de până acum. Mergea împreună cu mine şi Chris la şcoală şi ne însoţea la sfârşitul zilei până în faţa blocului pentru a se asigura că nu păţim nimic. Adică, să fim serioşi, puştiul ăsta era prea obsedat, dacă pot să mă exprim aşa, de siguranţa noastră pentru a pleca pur şi simplu şi a ne lăsa singure. Singura concluzie la care puteam să ajung acum era că ceva serios se întâmplase. Ceva care îl obligase să plece fără să mă anunţe. Tot ce speram eu acum era să nu fie ceva prea complicat sau grav.
Singura cameră în care nu intrasem încă era bucătăria. Ştiam că nu prea mai avea niciun rost să mă duc acolo, dar nu am reuşit să mă abţin. Am intrat şi am privit de jur împrejur. Nu ştiu exact ce căutam acolo şi ce anume mă aşteptam să găsesc, dar asta nu m-a oprit. Şi cred că am făcut bine, deoarece ceva ce se afla pe masă mi-a atras atenţia. M-am apropiat şi am realizat că acel obiect era de fapt un bileţel din hârtie împăturită frumos.
Am luat-o de acolo şi am desfăcut-o cu grijă, fiind foarte curioasă de ceea ce era scris pe ea. La un moment dat m-am gândit că poate nu e o idee prea bună să umblu prin lucrurile altor persoane şi că poate pe acea bucată de hârtie era scris ceva ce eu nu ar trebui să văd, dar curiozitatea mi-a învins aceste gânduri. Primul lucru care mi-a atras atenţia după ce am despăturit-o a fost faptul că persoana care o scrisese avea un scris de mână foarte frumos şi îngrijit. Nu avea niciun titlu sau orice altceva ce ar fi putut sugera cui îi era adresată aşa că am început să citesc.

A apărut un mic inconvenient şi am fost nevoit să plec în grabă pentru a rezolva problema. Nu îţi face griji, nu e nimic serios.
Ne vedem la şcoală.

Ryan

După ce am terminat de citi am rămas câteva minute acolo, cu acel bilet în mână nefiind sigură de ceea ce ar trebui să cred acum. Un lucru era sigur. Acel bilet îmi era clar adresat mie. Deci apăruse o problemă, iar Ryan fusese nevoit să se ducă să rezolve. Nu eram eu tocmai convinsă de faptul că nu era de fapt nimic serios. Logica mea, aşa cum e ea, îmi spunea că dacă nu era într-adevăr nimic serios atunci el nu ar fi fost nevoit să plece acolo imediat pentru a rezolva.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-l înţelegeam deloc uneori. Chiar credea că după toate cele prin care am trecut nu mai puteam suporta încă o veste proastă în plus? Mă îndoiam că m-ar mai fi putut surprinde ceva în momentul de faţă.
Am împăturit biletul şi l-am pus înapoi pe masă, apoi m-am îndrepat spre uşă. Dacă nu plecam odată sigur întârziam la şcoală, nu că mi-ar mai fi păsat mie de chestia asta acum.
Mi-am pus ghiozdanul pe umăr, am ieşit din apartament şi am închuiat uşa cu cheile pe care le găsisem în apropiere.
Am găsit repede gura de metrou şi nu mi-a fost prea greu să-mi dau seama încotro trebuia să o iau pentru a ajunge la liceu.
Am luat loc pe primul loc liber pe care l-am zărit, punând ghiozdanul pe genunchi. Priveam ţintă geamurile din partea opusă, fără să le văd cu adevărat. Mă tot gândeam la ceea ce se întâmplase până acum. Uneori nu-mi venea să cred cât de mult se putuse schimba totul în doar câteva momente. Încă nu puteam să înţeleg de ce cineva ar face aşa ceva. Adică, de ce ar vrea cineva să fure ceva atât de preţios pentru ca mai apoi să facă în aşa fel încât să pară că altcineva o făcuse? Plus că nu reuşeam să înţeleg ce voia el să obţină prin asta. Dacă tot voia putere sau să pună stăpânire pe Lumea Vrăjitorilor de ce s-ar mai chinui să învinovăţească pe altcineva? Se presupunea că acea piatră avea puteri inimaginabile. Dacă acela era planul lui, atunci mă îndoiam că ar fi fost necesar prea mult efort din partea lui pentru a-şi atinge scopul. Nu credeam că ceilalţi membri ai consiliului ar fi putut rezista prea mult contra unei asemenea puteri, chiar şi dacă şi-ar fi unit forţele. Şi atunci? Ce alt scop ar fi putut avea? Şi de ce tocmai noi? Nu ştiam dacă voi afla răspunsurile tuturor acestor întrebări ce mi se învârteau în minte. Şi, mai ales, nu aveam nici cea mai vagă idee dacă toată această poveste va avea, în cele din urmă, un final fericit. Eram conştientă de faptul că nu ar trebui să gândesc aşa, dar în acest moment nu mă puteam abţine. Totul o luase razna, iar eu nu voiam decât ca totul să revină la normal. Sau cel puţin la modul în care vedeam eu acea, aşa numită, „normalitate”.
Când am ajuns în sfârşit la liceu mă simţeam destul de deznădăjduită. În mod normal aş fi încercat să mă înveselesc, dar nu şi azi. Am urcat cu paşi lenţi scările până la clasă, apoi am luat loc în bancă.
În secunda următoare i-am auzit glasul lui Chris în minte.
Ce ai păţit? Pari destul de tristă, a spus pe un ton îngrijorat.
Mi-am întors privirea spre ea si am observat că se uita la mine cu nişte ochi destul de îngrijoraţi.
Nu sunt tristă. Doar deznădăjduită,am zis, apoi i-am povestit tot ceea ce mă frământa.
Linişteşte-te. Totul va fi bine, sunt sigură, a spus afişând un zâmbet încurajator.
Am zâmbit la rândul meu, încercând să scap de toate acele gânduri negative. Nu avea niciun rost să intru în panică acum. Dar un lucru tot nu îmi dădea pace.
Am privit spre banca în care stăte de obicei Ryan şi am observat că era goală. Acest lucru m-a întristat puţin. Zisese în acel bilet că ne vom vedea la şcoală, iar el nu era aici. Era ridicol, până şi eu realizam acest lucru, dar nu aveam ce-i face.
Şi... s-a întâmplat ceva între tine şi Ryan ieri? A întrebat Chris pe un ton amuzat, iar când m-am uitat la ea am observat că avea oprivire amuzată plină de subînţeles în ochi.
De ce ai crede aşa ceva? Am întrebat pe un ton cât se poate de nevinovat privind îcurcată în altă direcţie.
Te uiţi atât de lung la banca lui... Hai, scuipă tot, a spus pe acelaşi ton.
Am oftat ştiind că nu aveam să scap de ea până când nu recunosc absolut tot. Aşa că, i-am povestit tot ceea ce se întâmplase în ziua precedentă după ce scăpasem de Andrews şi de consiliu.
Nu m-am uitat să-i văd reacţia, deşi puteam să bănuiesc care era, iar tonul vesel cu care mi-a răspuns mi-a dat de înţeles că aveam dreptate.
Drăguţ.
Discuţia noastră s-a oprit aici pentru că în momentul următor profesorul a intrat în clasă.
Cred că speram foarte tare ca Ryan să apară în cele din urmă la şcoală. Dar orele au trecut, iar el nu a venit. La sfârşitul orelor înainte de a ieşi împreună cu sora mea din sala de clasă am mai privit o dată spre banca lui întrebându-mă dacă păţise ceva. Şi, acum, voiam să ştiu tot mai mult la ce problemă se referise în acel bilet. De asemenea începeam să cred din ce în ce mai mult că acea problemă era mai complicată decât îmi spusese el. Altfel ce motiv ar fi putut avea să lipsească toată ziua când îmi spusese că va veni?
Vocea lui Chris mi-a întrerupt şirul gândurilor.
Hai, să mergem acasă. Sunt sigură că puştiul e bine. Tatăl lui e şeful consiliului până la urmă, nu-i aşa? Sigur ştie să-şi poarte de grijă.
Zisese toate acestea pe un ton încurajator. Asta nu m-a determinat să fiu mai puţin îngrijorată, dar m-a ajutat puţin. Am urmat-o şi am ieşit din liceu.
Mergeam cam de cinci minute când telefonul ei a început să sune. A răspuns, iar după ce a vorbit câteva minute şi-a pus telefonul înapoi în buzunar şi mi-a spus că trebuie să meargă la profesoara ei de karate pentru a face câteva demonstraţii în faţa câtorva elevi nou veniţi. Ne-am salutat, iar ea a luat-o în direcţia opusă.
Am luat-o din loc gândindu-mă în continuare la Ryan. Oare ce naiba reuşise să facă de nu venise azi la şcoală?
Ajunsesem la statia de metrou şi tocmai voiam să cobor scările când am simţit o mână pusă pe umărul meu. Cum eram destul de concentrată pe altceva, asta m-a luat prin surprindere şi m-am întors atât de repede că era să-l şi pocnesc pe cel din spatele meu. Abia apoi am observat că cel care îmi atinsese umărul era nimeni altul decât Ryan. Cred că în acel moment m-am relaxat şi mai aveam un pic şi începeam să zâmbesc cu toată gura. Dar am reuşit să mă abţin. Până la urmă nu voiam ca el să-şi dea seama că fusesem îngrijorată din cauza lui.
- Dar ştiu că ai reflexe, nu glumă, a spus amuzat, zâmbindu-mi.
- Nu îmi place să fiu luată prin surprindere. Şi apropo, parcă nu era nimic serios. Şi atunci de ce ai lipsit toată ziua? Am zis încercând să par supărată, încrucişându-mi mâinile la piept.
- Poveste lungă. Îţi povestesc în timp ce te conduc acasă.
Am oftat din greu, după care amândoi am intrat în metrou. Ne-am aşezat la marginea peronului, iar eu aşteptam în continuare mult dorita explicaţie. În loc de asta m-a întrebat unde e Chris. Am oftat din nou şi i-am spus. Apoi i-am ţipat, aproape, în minte să-mi spună explicaţia.
Bine, bine. A fost din cauza lui Abygail. S-a strecurat în apartament pe la miezul nopţii cu scopul, vezi Doamne, să caute acea piatră prin buzunarele tale. Apropo de asta, sa ştii că ai un somn foarte profund.
L-am privit nedumerită câteva momente neînţelegând ce vrea să spună de fapt cu acea afirmaţie.
A fost un scandal monstru în casă. Am fugărit-o un timp înainte să o conving să termine cu prostiile, plus că am reuşit să spargem o vază. Cu toate astea tu nu ai schiţat niciun gest din care să reiasă că ai fi auzit ceva.
Chiar nu am auzit nimic, am zis pe un ton de copil nevinovat.
Mă gândeam eu, a spus amuzat. Aşa că, după ce am convins-o să termine cu toate astea a trebuit să o duc înapoi acasă. Tata i-a ţinut o morală zdravănă în timp ce eu aşteptam să văd ce anume se va mai întâmpla. Iar între timp am adormit. Se pare că nimeni nu a vrut să mă trezească şi uite aşa am sfârşit prin a nu mai ajunge la scoală.
Sora ta e cam enervantă, fără supărare.
Ştiu, crede-mă, dar nu am cum să o conving că Andrews e adevăratul vinovat. Tipul are un talent de a inspira încredere atunci când vrea. Apropo de Andrews, l-ai văzut azi la şcoală?
Din câte îmi amintesc, nu. De ce? Am întrebat confuză.
Am auzit nişte zvonuri conform cărora cineva, nu se ştie cine, l-ar fi luat puţin la şuturi. Se pare că l-ar fi învineţit un pic.
La asta am rămas câteva minute holbându-mă pur şi simplu la el plină de uimire. Cineva chiar îl învineţise pe Andrews? Uau! La asta nu mă aşteptam. Asta m-a făcut să fiu curioasă în legătură cu cine ar fi putut face aşa ceva. Mă îndoiam că era cineva din consiliu, mai ales că ştiam că ei mă credeau vinovată, iar pe tatăl lui Ryan nu-l credeam în stare de aşa ceva.
Åži atunci cine?
Era clar că respectivul trebuia să fie mai puternic decât el, iar dacă nu era nimeni din consiliu atunci cine ar fi putut face asta? Nu că nu ar fi meritat din plin, dar nu puteam concepe că cineva din afara consiliului ar fi putut fi mai puternic decât ei.
Eram atât de concetrată pe asta încât nu am observat când am ajuns în faţa blocului decât când l-am zărit în faţa mea.
I-am înapoiat cheile lui Ryan, iar după ce ne-am luat la revedere am urcat scările şi am intrat în apartament.
I-am salutat repede pe ai mei şi i-am informat despre Chris, după care am mers direct în camera mea. Mi-am scos toate lucrurile din ghiozdan şi le-am pus la locul lor, apoi m-am apucat să îmi pregătesc ghiozdanul pentru ziua următoare. Aproape terminasem, când am auzit o bătaie în uşă. M-am uitat şi am rămas surprinsă când l-am văzut pe tata stând în prag. De obicei el era ocupat cu treburile lui şi mai mult vorbeam în timpul cinei sau după ce ne terminam lecţiile.
- Putem vorbi? A întrebat pe un ton ce trăda îngrijorare.
- Sigur, am raspuns pe un ton nesigur. Despre ce?
A intrat în cameră şi a luat loc pe pat, invintându-mă să fac acelaşi lucru. M-am aşezat lângă el, fiind din ce în ce mai confuză. De obicei tata nu prea se îngrijora pentru noi. Ăsta era rolul mamei.
- Aş vrea să vorbim despre tine, a spus pe un ton cât se poate de serios.
- Despre mine? Am spus surprinsă. De ce? Ce s-a întâmplat?
- Asta ar trebui să te întreb eu pe tine. De la un timp încoace nu prea pari a fi tu însăţi. La fel şi în cazul surorii tale. S-a întâmplat ceva?
- Nu, bineînţeles că nu, am spus forţând un zâmbet. Doar că au fost diverse probleme la şcoală şi...
- Dacă e ceva ce vei vrea să discuţi cu cineva vreau să ştii că eu sunt întotdeauna deschis, a spus întrerupând-mă.
Apoi s-a ridicat în picioare şi a ieşit din cameră. M-am ridicat în picioare cu intenţia de a mă duce după el să-i spun că totul e în regulă, dar am sfârşit căutând-o pe mama. Am găsit-o în bucătărie stând la masă, cu mâinile sprijinite de masă şi cu ochii în podea. M-am aşezat pe scaunul din faţa ei, moment în care şi-a ridicat privirea spre mine şi am putut observa faptul că era îngrijorată.
Ai auzit discuţia, nu-i aşa?
Da, a spus pe un ton sec.
Ce facem acum?
Avem două opţiuni. Ori îi spunem adevărul şi sperăm că nu o ia razna, ori încercăm să-l convingem că totul e ok şi că el are doar impresia că voi două vă purtaţi ciudat.
Nu există o a treia variantă? Am întrebat pe un ton aproape implorator.
A dat din cap in semn că nu.
Minunat. Acum nu numai că îl aveam pe Andrews pe cap, dar mai trebuia să-l convingem şi pe tata că nimic ciudat nu se întâmplă cu noi. Nici măcar nu ştiam cum aveam să facem asta. Mama mi-a sugerat ca pentru început să ne comportăm cât se poate de normal, dar mie mi se părea cam greu în momentul de faţă. Cu toate astea nu puteam să nu încerc măcar. Şi dacă o dădeam în bară, asta e. Trebuia să recunoaştem tot. Nu prea voiam să ajung acolo, cel puţin nu acum, dar eram conştientă că îl minţisem pe tata mult prea mulţi ani şi că la un moment dat tot ar fi trebuit să-i spunem tot adevărul, luându-ne astfel riscul ca el să fie dezamăgit de noi. Dar era prea târziu să mai dăm înapoi tocmai acum...