Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Stiu ca momentul ales pentru a ma opri nu v-a convenit prea tare, sincer si eu as fi reactionat la fel in locul vostru. In concluzie am decis sa scriu si capitolul 16, cum deja stiam ce urma sa se intample. M-am gandit sa profit putin de weekend ca sa nu va las in aer pana saptamana viitoare sau cine stie cand mai apucam sa scriu :))
Aceleasi chestii ca data trecuta: e luuung(si din nou am trebuit sa ma opresc mai devreme decat mi-am propus) si dialogul care sper din nou ca nu este chiar in exces.
Nu a iesit exact cum mi-am inchipuit eu, dar chiar si asa sunt multumita de el.
Am aberat destul, lectura placuta si sper sa va placa acest capitol :D

Capitolul 16

Apusul soarelui! Uitasem complet de asta. Ce aveam să mă fac acum?
Cred că figura mea trăda nesiguranţa pe care o simţeam în fiecare părticică din corp deoarece Abygail mă privea cu nişte ochi confuzi.
- Ce e cu sunetul ăla?
Ar fi trebuit să mă aştept la o astfel de întrebare. Şi totuşi, nu aveam nici cea mai vagă idee ce aş putea să-i răspund. Am încercat să găsesc ceva, dar aveam un gol imens în minte. Tocmai acum mă găsisem să intru în pană de idei...
Ryan?!
Aproape că i-am ţipat numele în minte. Trebuia să mă ajute să scap cumva basma curată din toată chestia. Până la urmă era sora lui. Trebuia să ştie cum să o păcălească. Sau cel puţin eu speram acest lucru din tot sufletul.
Spune-i că ai antrenamente.
- Am antrenamente acum şi nu am vrut să uit, aşa că mi-am setat ceasul să sune, am spus deşi eram conştientă de tremurul uşor din vocea mea.
- Ba nu ai. Tata a spus că până toată această poveste cu acea piatră se termină nu vei mai avea antrenamente.
Ryan!
Mă gândesc. Dar nu prea am cum să o păcălesc cu asta. Îmi ştie programul.
Şi de ce, mă rog, îţi ştie programul?
Poveste lungă.
- Ce se întâmplă de fapt aici?
Era din ce în ce mai confuză, iar eu din ce în ce mai încordată. Oare doar atât putusem rezista în toată chestia asta?
Ryan, spune-mi, te rog, că ai o idee!
De fapt am. Nu ai decât o singură şansă în secunda asta. Fugi!
Ce?!
Ai încredere în mine. Fă-o!
Mi s-a părut ciudat, însă nu prea mai puteam folosi această vrajă pentru mult timp. Aşa că m-am ridicat repede de la masă şi am luat-o la fugă, renunţând la acea deghizare în timp ce alergam. Nu-mi venea să cred că făceam într-adevăr asta.
Ryan mă ghida, zicându-mi în ce direcţie să o iau, însă nu ştiam cât de departe aş reuşi să ajung în ritmul ăsta. Tot ce mai lipsea acum era ca Andrews să apară de nicăieri.
- Opreşte-te! Ţipa Abygail în spatele meu.
- Îmi pare rău, dar nu sunt chiar atât de proastă!
Nici măcar eu nu înţelegeam cum de puteam să-i mai răspund astfel de lucruri acum. Era pentru prima oară în ani de zile când eram cu adevărat speriată de ceea ce mi s-ar putea întâmpla. Dar nu îmi puteam permite să mă gândesc prea mult la acest lucru. Aşa cum spusese şi Ryan, trebuia să am încredere în el. În momentul ăsta era singura mea speranţă.
Însă nu am mai fost aşa sigură de acest lucru când am dat nas în nas cu o fundătură. M-am uitat disperată în jur, dar nu mai aveam încotro să fug. Ajunsesem la capătul drumului. M-am întors cu faţa spre Abygail, care părea foarte fericită de reuşita ei. Dar am mai sesizat ceva pe chipul ei. Nu ştiam exact ce era. Poate furie, triseţe, confuzie, parcă toate în acelaşi timp. Cred că tocmai realizase că fratele ei fusese cel care mă ajutase până acum. Probabil se simţea trădată, iar eu nu o puteam învinovăţi, deşi ştiam care era adevărul. Mă simţeam prost într-un fel, cu toate că ştiam că eu nu aveam nicio vină în toată povestea. Eu nu eram decât o victimă. Dar cel mai rău mi se părea faptul că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să fac acum. Iar Ryan nu mai dădea niciun semn. Asta m-a făcut să mă întreb de ce. Oare vraja asta pe care o făcusem noi trei avea şi alte efecte în afară de a arăta sentimentel foarte puternice, iar el omisese să ni le spună? Şi dacă era aşa, oare ce anume putea realiza Ryan în aceste momente?
- De ce?
La asta nu am ştiut ce să răspund. Dacă ar fi vorbit şi mai încet probabil că nici măcar nu aş fi auzit întrebarea. Părea sincer încurcată de toată situaţia. Stătea cam la doi metri de mine şi mă privea, fără însă să facă vreo mişcare care să sugereze că ar avea de gând să facă ceva pentru a mă imobiliza sau ceva asemănător.
Nu înţelegeam la ce se referise cu acea întrebare. Nu ştiam ce voia să afle de la mine. Şi, mai ales, nu înţelegeam de ce stătea acolo pur şi simplu, când i-ar fi fost atât de uşor să mă prindă, pentru ca mai apoi să fie răsplătită pentru fapta ei minunată şi pentru faptul că-şi îndreptase greşeala de a mă fi lăsat să scap.
- Nu înţeleg. De ce Ryan are încredere în voi două? De ce s-a întors împotriva tuturor celor de aici? Adică, până la urmă, Andrews ne-a antrenat până acum, iar el vine să spună că el este adevăratul vinovat. Eu... eu nu pot crede că acesta este adevărul. Totul a dus la concluzia că voi două sunteţi vinovate. Şi totuşi... el continuă să susţină contrariul. Ce i-aţi făcut? Trebuie să-i fi făcut ceva, altfel nu-mi explic comportamentul lui.
- Nu i-am făcut absolut nimic. Poate îţi vine greu să crezi, însă acesta este adevărul.
- Nu te cred! O să se demonstreze că minţiţi, amândouă. Veţi vedea voi atunci. Iar, până la urmă, faptul că ai fugit dovedeşte faptul că eşti vinovată. Pentru că dacă spuneai adevărul atunci nu aveai niciun motiv să faci acest lucru.
- Îmi pare rău, puştoaico. Dar eu nu am de gând să fiu judecată pentru ceva ce n-am făcut.
Ai terminat?
Da, am terminat...
În acest caz în spatele tău pe perete ar trebui să existe un buton pe care ar trebui să-l apeşi.
Mi-am lipit spatele de perete bâjbâind cu ambele mâini după acel buton de care îmi zisese. Iar când, în cele din urmă, l-am găsit, m-am trezit că alunecam pe un fel de tobogan. Iar faptul că mă aflam cu capul în direcţia opusă faţă de cum ar fi fost normal nu mă ajuta absolut deloc.
Cred că nu am mai ţipat atât de tare de foarte mult timp.

***

Nu ştiu cât timp a durat, dar când „topoganul” s-a terminat în sfârşit m-am simţit foarte uşurată. Nu fusese o experienţă tocai plăcută având în vedere tot ceea ce se întâmplase mai devreme.
Am simţit că stau cu spatele pe o suprafaţă tare şi denivelată, ceea ce nu era tocmai plăcut. M-am ridicat în picioare, iar după ce ochii mi s-au obişnuit cât de cât cu întunericul ce domnea în jurul meu am reuşit să-mi dau seama că mă aflam într-un fel de peşteră. Asta mi s-a părut ciudat. De ce ar fi o peşteră aici? La un moment dat m-am gândit că o fi vreun fel de pasaj secret. Dar apoi am alungat acest gând. Ce rost avea să fac presupuneri?
Åži acum?
Am auzit paşi apropiindu-se de mine şi am văzut lumina ce provenea de la o lanternă undeva nu prea departe de mine. Am inspirat adânc pregătindu-mă pentru ce era mai rău. Din fericire pentru mine, cel care a apărut de după colţ era Ryan. În momentul în care am realizat acest lucru mi-am permis să răsuflu uşurată. Mă simţeam mult mai bine ştiind că cel puţin acum era lângă mine şi că nu mai eram singură. Probabil că dacă nu aş fi fost atât de încordată din cauza tuturor celor întâmplate i-aş fi sărit în braţe. În acel moment eram fericită peste măsură de faptul că-l vedeam.
- Te-ai distrat? A întrebat pe un ton amuzat.
Drept răspuns am afişat un zâmbet chinuit. Nu prea aveam chef de asemenea glume, nu acum cel puţin. Nu voiam decât să scap o dată din locul ăsta şi să ajung acasă.
Mi-a făcut semn să-l urmez, iar eu m-am conformat imediat.
După vreo zece minute de mers am observat că pereţii încep să se îngusteze. Asta m-a făcut să mă neliniştesc. Nu-mi plăcuseră niciodată astfel de locuri. Mă făceau să mă simt prost. Nelalocul meu, dacă pot să spun aşa.
- Ţi-e teamă de spaţiile înguste? M-a întrebat. Vraja, a adăugat când mi-a văzut privirea surprinsă de pe chip.
În acel moment lanterna a început să se stingă. Atunci chiar că mi s-a tăiat respiraţia. Nu-mi plăcea întunericul, cu atât mai mult dacă mai era şi un spaţiu strâmt. Nici nu voiam să mă gândesc la faptul că s-ar fi putut stinge definitiv înainte ca noi să ieşim din acest loc.
Apoi mi-am amintit de întrebarea lui şi i-am spus că nu-mi plăceau spaţiile înguste dacă mai erau şi întunecate pe deasupra.
Şi-a cerut scuze pentru lanternă, spunându-mi că se grăbise pentru a ajunge aici şi nu apucase să verifice bateriile. Nu am mai comentat după aceea. Nu aveam chef să discut în contradictoriu cu el, nu având în vedere tot ajutorul pe care mi-l acordase toată ziua.
Dar, când lanterna s-a stins definitiv, am simţit cum inima mi s-a oprit în gât. Exact de acest lucru mă temusem. Din instinct am început să bâjbâi cu mâinile după el, în acelaşi timp pronunţându-i numele pentru a încerca să mă orientez în acea beznă. Din fericire, el a fost mai rapid, iar când i-am simţit mâna atingând-o pe a mea m-am mai liniştit. Într-un fel ciudat, faptul că îl ştiam acolo, aproape, mă făcea să mă simt în siguranţă. Bătăile inimii mi s-au încetinit, fără însă a ajunge la ritmul normal, deoarece acum eram conştientă de faptul că încă nu scăpasem de probleme.
Nu ştiu cât timp a trecut de atunci şi până când am văzut o lumină în faţa noastră, cert e că atunci m-am simţit de-a dreptul uşurată. Aceea era, aşa cum se zice, luminiţa de la capătul tunelului. Acea lumină indica ieşirea şi faptul că eram destul de aproape de ea. Am dat drumul mâiniii lui Ryan cu intenţia de a o lua înainte până acolo, însă braţul lui, plasat în faţa corpului meu, m-a oprit. L-am privit nedumerită neînţelegând deloc reacţia lui. Avea o privire cât se poate de serioasă pe faţă şi părea de asemenea îngrijorat. L-am întrebat care era problema, dar singurul răspuns pe care l-am primit a fost:
- Doar stai în spatele meu.
Nu am înţeles, dar am respectat ceea ce mi-a spus el. Când am ieşit din peşteră lumina mi-a invadat ochii şi mi-au trebuit câteva momente pentru a mă obişnui. Imediat ce acest lucru s-a întâmplat am înţeles de ce Ryan fusese atât de serios cu câteva momente în urmă.
În faţa noastră se aflau patru persoane, iar primul care mi-a sărit în ochi a fost Andrews. În acel moment am făcut câţiva paşi în spate, pentru ca mai apoi să dau cu spatele de ceva tare. Mi-am întors capul pentru a observa că uşa prin care intrasem în această încăpere dispăruse pur şi simplu.
Cum...?
- Surprinsă? A întrebat Andrews pe un ton ironic.
Mi-am întors privirea spre cei care se aflau în jurul nostru. În afară de Abygail, i-am mai recunoscut vag pe cei trei bărbaţi ce se aflau în bibliotecă. De data asta i-am privit cu atenţie. Unul din ei părea destul de bătrân, deoarece părul aproape îi albise complet, iar ochii de un căprui închis ne priveau cu seriozitate. Ca şi toţi ceilalţi, de altfel. Ceilalţi doi păreau destul de apropiaţi ca vârstă, poate câţiva ani diferenţă, iar diferenţele constau în înălţime, cel brunet fiind mai înalt, iar cel şaten mai scund, primul având ochii albaştri, iar cel de-al doilea verzi.
- Ryan, te rog să te dai deoparte, a spus brunetul pe cel mai serios şi rece ton pe care l-am auzit vreodată.
Cu toate acestea Ryan nu s-a mişcat nici măcar un centimetru. Nu-i puteam vedea expresia feţei, însă puteam presupune că era aceeaşi cu a tuturor celor ce se aflau în faţa noastră. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu puteam rosti nici măcar un cuvânt. Tot ce puteam face era să stau acolo şi să privesc ce se petrece în faţa ochilor mei.
- Ryan, te previn, nu ne îngreuna situaţia, a spus Andrews.
Cât tupeu putea să aibă! El era cel din cauza căruia eram în situaţia asta şi tot el dădea sfaturi de genul „nu ne îngreuna situaţia”.
Din nou, Ryan nu s-a mişcat. În momentul imediat următor Andrews a trimis un atac în direcţia lui, totul cu ajutorul unei singure mâini. Nici nu ştiu cum de nu mi-am închis ochii. Cert e că lui Ryan nu a părut să-i fie greu să oprească acel atac, de asemenea folosind o singură mână. Nici măcar nu ştiam dacă aşa ceva e normal sau nu, dar eu una am rămas impresionată de rapiditatea mişcărilor lor. Andrews s-a pregătit pentru un nou atac, însă a fost oprit de o voce ce venea din spatele lui.
- Ce se întâmplă aici?
Toţi şi-au întors privirile în direcţia din care venise acea voce şi am putut vedea un bărbat ce părea să aibă vreo patruzeci de ani, cu părul de un şaten închis şi ochii căprui. Următorul lucru pe care l-am observat a fost că toţi cei de faţă parcă se relaxaseră.
Cel care i-a răspuns la întrebare a fost brunetul.
- Noi doar voiam să ne asigurăm că vinovata nu va scăpa.
- Şi când anume aţi decis voi că această fată este vinovată? A întrebat pe un ton detaşat îndreptându-şi mâna dreaptă spre mine.
- Toate dovezile o indică pe ea, a răspuns brunetul părând puţin încurcat.
- Zău? A întrebat ridicând din sprâncene. Ei bine, eu am venit pentru a vă comunica tuturor decizia mea cu privire la această situaţie.
Nu mai înţelegeam nimic. Cine era acest bărbat? Şi de ce erau toţi atât de respectuoşi faţă de el?
Abygail s-a dus în dreptul lui cu un zâmbet imens pe faţă.
- Ai reuşit să iei o decizie atât de repede, tati?
Ia stai aşa. Tocmai îi spusese acelui bărbat „tati”? Deci el era şeful consiliului vrăjitorilor? În momentul în care am realizat acest lucru m-am simţit puţin cam nelalocul meu. Mi-am lăsat ochii în podea nemaifiind în stare să-l privesc. Cine ştie ce părere avea el despre mine. Şi, mai important, cine ştie ce decizie luase cu privire la mine.
Am rămas de-a dreptul surprinsă în momentul în care mi-a spus că nu era necesar să privesc podeaua şi m-a îndemnat să mă uit la el. Mi-am ridicat încet ochii până când i-am întâlnit pe ai lui. Aceştia nu exprimau ostilitate sau orice altceva asemănător. Erau calzi, chiar înţelegători aş putea spune.
- Da, am reuşit să iau o decizie. Am decis să le dau acestor fete şansa de a-şi demonstra nevinovăţia. Le dau timp până la sfârşitul acestui an şcolar, deoarece îmi închipui că vor fi ocupate şi cu şcoala şi nu aş vrea ca acest lucru să le afecteze mediile.
Aproape că am rămas cu gura căscată. Nu-mi venea să cred. Ne dădea şansa de a ne demonstra nevinovăţia? Dar de ce? Nu mă înţelegeţi greşit, acest lucru mă bucura, dar nu puteam înţelege ce îl determinase să ia această decizie. Credeam că va proceda precum ceilalţi. Şi totuşi...
- Nu accept niciun fel de plângeri. Acum, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să discut între patru ochi cu cei doi.
Toţi s-au conformat imediat, deşi am avut impresia că unii ar fi vrut să protesteze. Aşa că peste cinci minute în cameră ne mai aflam doar eu, Ryan şi tatăl lui.
Tăcerea, care părea că nu se mai sfârşeşte, a fost întreruptă de vocea lui Ryan.
- Mulţumesc.
- Nu-mi mulţumi încă. Mulţumeşte-mi în momentul în care totul se va sfârşi cu bine.
- Aş mai avea o întrebare. Special i-ai dat lui Abygail sarcina de a o păzi sau a fost o întâmplare?
- Mă cunoşti atât de bine, a spus râzând încet. Prima variantă este cea corectă, dar desigur ştiai deja acest lucru.
Ăsta a fost un alt şoc. Deci ştia că voi scăpa? Ştia că propria lui fiică nu ar fi fost în stare să mă păzească calumea? O făcuse din adins? Dar de ce?
- De ce? M-am trezit întrebând.
- Bună întrebare. Pentru că ştiu că voi două nu sunteţi vinovate. Dar, fără dovezi nu am nicio putere, iar toate indică spre voi. Deci, singura voastră şansă este să aveţi destul timp pentru a dovedi contrariul. Eu unul sper din tot sufletul să reuşiţi, pentru că dacă asta nu se va întâmpla...
Numai era nevoie să continue propoziţia. Am fi dat de mari necazuri dacă nu am fi reuşit. Şi nu îmi doream acest lucru. Tot ce voiam era ca totul să revină la normal. Să pot să-mi continui viaţa şi să mă prefac că toate acestea nu avuseseră niciodată loc.
Tatăl lui Ryan a mai spus că probabil eram extenuată după ziua de azi şi că un somn bun mi-ar fi prins foarte bine acum.
I-a indicat lui Ryan o uşă ce se afla de partea cealaltă a încăperii, iar acesta s-a întors spre mine oferindu-mi o mână. Aş fi vrut să mai adaug ceva, dar eram mult prea obosită, aşa că i-am dat mâna şi l-am urmat spre acea uşă.
Înainte de a o deschide s-a întors spre tatăl lui, iar după ce şi-au luat la revedere unul de la altul am păşit amândoi înăuntru.