Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii :x Ma bucur ca va place.
Uitati capitolul opt, sper sa va placa.

Capitolul 8

Am ajuns destul de repede. Mai repede decât de obicei. Am urcat scările până la etajul al doilea, iar când am vrut să intru în apartament am rămas destul de surprinsă. Nu era nimeni acasă. Am dedus că mama probabil fusese chemată pentru vreo urgenţă sau ceva de genul. Nu că ar fi fost asta o problemă. Poate că era mai bine aşa. Putem să discutăm în linişte.
Am luat toţi loc în sufragerie, iar Chris a adus răcoritoare pentru toată lumea. Apoi a luat loc lângă Andy. Ryan stătea pe cealaltă canapea, iar eu pe fotoliu.
Un timp a fost linişte. Ryan se uita insistent la Andy, aşteptând ca acesta să înceapă. Pe de altă parte Andy nu părea că s-ar grăbi să spună ceva.
Cred că în cele din urmă Ryan şi-a pierdut răbdarea, pentru că el a fost cel care a spart tăcerea.
- Deci, să auzim.
- De unde să încep? Păi, în primul rând, eu nu sunt vrăjitor şi nu pot să fac nimic din ceea ce ele două pot să facă. Deşi a fost o vreme când eram la fel ca ele. Le cunosc de când eram doar un copil şi obişnuiam să ne jucăm des împreună, iar după ce am aflat de faptul că putem să facem anumite lucruri mai speciale, dacă pot să zic aşa, obişnuiam să facem tot felul de prostii. Chestia e că eu eram cel care ieşea cu răni de obicei. Aveam eu un talent de a mă răni. Şi încă destul de rău. Nu de puţine ori mi-am pus viaţa în pericol. Într-o zi am reuşit să mă lovesc mai rău ca oricând. Atât de rău încât nimeni nu-mi mai dădea nicio şansă. Părinţii mei au fost destul de disperaţi pe atunci şi erau gata să facă orice pentru a mă salva. Din câte mi-ai spus la un moment dat au ajuns la o înţelegere cu un vrăjitor destul de puternic. Se pare că pentru a-mi salva viaţa au trebuit să ia o decizie destul de drastică. A trebuit să se renunţe la puterile mele de vrăjitor. Iar în schimb acel vrăjitor mi-a salvat viaţa. Iar pentru ca astfel de probleme să nu mai apară se pare că au fost aplicate câteva vrăji care aveau ca rezultat întărirea oaselor astfel încât ele să fie greu, aproape imposibil, de rupt. Părea destul de convenabil pentru părinţii mei. Aşa că n-au avut nimic împotrivă. Apoi, la câteva săptămâni după aceea, am constatat că pot de asemenea să imit orice voce pe care o auzeam. Era destul de amuzant.
Când a terminat de vorbit m-am uitat spre Ryan. Figura lui trăda uimirea. Multă uimire.
Nu părea prea convins de ceea ce auzise aşa că i-a cerut să demonstreze ceea ce spusese depsre imitarea vocilor. În acel moment Andy a început să zâmbească. Îl cunoşteam destul de bine şi ştiam că adora acest, aşa numit, talent al lui. Nu ştiam dacă mai există persoane care să poată face ceea ce el poate, dar dacă mai existau cu siguranţă nu erau prea multe.
După câteva minute de gândire a început să rostescă discursul lui Andrews din prima zi în care venise pentru a ne fi profesor. Eu şi Chris ne-am distrat de minune deoarece Ryam avea o faţă... Părea de-a dreptul şocat. Se uita la prietenul nostru de parcă tocmai văzuse cel mai incredibil lucru de pe pământ.
Când a vorbit până şi vocea îi trăda uimirea.
- Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător.
- Nu-i aşa că-i super? A zis Chris.
- Este... interesant. Într-adevăr ar putea să ne fie de ajutor. O ultimă întrebare: ce le vei spune părinţilor tăi?
- Găsesc eu ceva. Nu cred că le voi spune chiar tot adevărul pentru că nu m-ar mai lăsa să ajut. Dar nu-ţi face griji. Îi aburesc eu cumva, a zis cu zâmbetul pe buze.
Ryan nu părea a fi foarte bucuros de ideea de a fi implicate şi mai multe persoane. Cred că dacă ar fi fost după el ar fi făcut singur toată treaba. Dar nu aveam noi să-l lăsăm să facă asta de unul singur. Mai ales că pe mine şi pe Chris ne privea direct toată tărăşenia.
- Mai e un lucru pe care nu-l înţeleg. Am înţeles de ce ele două au insistat să se implice în toată nebunia asta. Dar tu? De ce?
- Pentru că sunt prietenele mele şi sunt singurele cu care pot împărtăşi acest secret. În afară de părinţi, bienînţeles. Şi nu mi-ar plăcea să li se întâmple ceva.
Zisese toate acestea pe un ton cât se poate de ferm şi de serios. Nu avea de gând să fie dat la o parte atât de uşor. Pe Ryan părea totuşi că prezenţa lui îl deranjează. Nu puteam să înţeleg de ce. Nu voia decât să ne ajute. Iar după părerea mea, cu cât mai multe persoane ne ajutau, cu atât mai bine.
După încă vreo zece minute Andy a fost sunat de părinţi şi a fost nevoit să plece. Iar noi trei am rămas singuri în sufragerie. Îmi venea să-i dau palme puştiului ăstuia. Pur şi simplu nu înţelegeam ce-l deranja atât de tare. Iar chestia asta mă enerva la culme. Ca şi privirile pe care mi le tot arunca.
La un moment dat s-a ridicat pentru a pleca.
În sfârşit.
Amândouă l-am condus la uşă. Şi-a luat ghiozdanul şi tocmai dădea să plece când Chris i-a adresat o întrebare care a părut că l-a pus în încurcătură.
- De unde ai ştiut că Andrews va încerca să-i facă ceva surorii mele?
Vreo cinci minute nu a făcut altceva decât să se uite cu nişte ochi uimiţi la sora mea, care îl privea cu cei mai serioşi ochi posibili. Părea că pur şi simplu se blocase.
Mi s-a părut uimit şi contrariat deopotrivă. Parcă nu ştia ce să-i răspundă. Iar ea nu-l slăbea din ochi.
- Ce vrei să insinuezi?
- La vreo două minute după ce Alex a plecat cu acel profesor, tu ai ieşit din clasă sub pretextul că mergi până la toaletă, dar în loc de asta te-ai dus în sala de sport. Cumva ai ştiut că nu va fi bine.
Totul a fost zis pe un ton pe atât de serios pe atât de tăios. O clipă Ryan a privit-o uimit. Se vedea de la o poştă că nu se aşteptase la asta. Apoi privirea i s-a întunecat, iar când a vorbit era mai serios decât Chris.
- Nu sunt complicele lui. Dacă aş fi fost într-adevăr atunci ce motive aveam să o salvez?
Acestea fiind spuse a ieşit pe uşă fără să mai aştepte răspunsul lui Chris. Am încercat să o îmbunez, dar nu am reuşit. Era împotriva lui. Nu-l credea nici pe el, nici povestea lui. Într-o anume măsură avea dreptate, dar totuşi şi el avea. Nu reuşeam să înţeleg nimic. Nu mai voiam să am incertitudini. Voiam să am încredere în cineva. Voiam să am încredere în el, deşi nici eu nu reuşeam acest lucru în totalitate.
Nu mai ştiam ce să cred.
Peste aproximativ două ore, când a ajuns mama acasă, eu îmi terminasem deja temele. Iar eu niciodată nu-mi terminam temele atât de repede. Dar astăzi avusesem nevoie de ceva care să-mi distragă gândurile.
Dintr-un anumit motiv voiam să cred că ceea ce ne spusese era adevărat şi că era de partea noastră. Că voia într-adevăr să ne ajute.
Mama a sesizat că ceva nu e în regulă cu mine aşa că i-am povestit tot ceea ce s-a întâmplat. A chemat-o şi pe Chris şi ne-a spus că un lucru ştie sigur. Şi anume că Ryan nu ne minţise în legătură cu tatăl lui. Se pare că ştia cu siguranţă că acea parte era adevărată.
Chris s-a mai calmat după aceea cu menţiunea că, deşi acea parte era adevărată, noi nu aveamn nicio garanţie că era într-adevăr de partea noastră. Şi-a întărit afirmaţia folosindu-l drept exemplu pe Andrews care, deşi făcea parte din consiliu, făcuse ceva groaznic. Aici mama nu a putut să o mai contrazică aşa că a lăsat-o baltă.
După cină, care a fost destul de tăcută din cauza încordării noastre, m-am dus direct în camera mea. Tata a fost puţin nedumerit de comportamentul nostru, dar am dat vina, eu şi Chris, pe şcoală, iar mama pe urgenţa care apăruse astăzi la locul de muncă şi care necesitase destul de mult efort intelectual.
Mi-am tras pijamalele pe mine, după obişnuita rutină de seară, şi m-am băgat în pat. Dar, oricât aş fi încercat, nu reuşeam să adorm.
Vorbele lui Chris mi se învârteau întruna în minte. Ea a fost întotdeauna cea care era cu picioarele pe pământ. Ea a fost întotdeauna cea care lua lucrurile şi le analiza pe toate feţele. Eu, pe de altă parte, am preferat întotdeauna să iau lucrurile aşa cum sunt, fără să-mi pun prea multe întrebări. Mai existau momente când mă gândeam mai mult timp la un anumit lucru înainte de a lua o decizie, dar chiar şi atunci rămâneam, în cele din urmă, tot la prima părere pe care o avusesem.
Apoi m-am gândit la povestea pe care Andy i-o zisese lui Ryan. O parte era adevărată, însă nu-i spusese chiar tot. E adevărat că eram prieteni încă de mici, dar noi ne întâlnisem cu el după ce avusese acel accident.
Un sentiment de melancolie a pus stăpânire pe mine în timp ce-mi aminteam circumstanţele în care ne-am întâlnit.
Era primăvară, iar noi eram în clasa a treia. Tot auzeam voci ciudate strigându-mi numele, dar când mă întorceam nu vedeam pe nimeni în spatele meu. Eram destul de fricoasă pe atunci, aşa că acest lucru m-a înspăimântat destul de rău. Îi tot povesteam lui Chris care încerca de fiecare dată să mă calmeze zicându-mi că probabil doar mi se pare. Dar eu continuam să le aud aşa că într-o zi am rugat-o pe Chris să mă ajute să identific sursa vocilor. Apoi, în timp ce vocile se tot auzeau, Chris le-a identificat ca fiind a anumitor profesori. Acest lucru ne-a nedumerit şi mai mult. Mi-a spus să stau pe loc şi cu paşi lenţi, aproape imperceptibili, s-a îndreptat încet spre locul de unde i se părea că vin acele voci. Asta se întâmpla după un colţ. Când a ajuns lângă acel colţ a tras aer adânc în piept şi i-a tras un pumn zdravăn celui care se ascundea acolo. Şi anume un băieţel şaten din clasa noastră. Părea destul de speriat sărăcuţul. Chris l-a luat la întrebări moment în care s-a panicat neştiind ce explicaţie ar putea să ne dea. Până la urmă niciun om normal nu ar fi putut să imite atât de bine atâtea voci diferite una după alta.
A sfârşit spunându-ne adevărul, moment în care eu am fost foarte încântată. De ce? Pentru că acum aveam un prieten cu care puteam împărtăşi toate lucrurile pe care nu puteam să le spun altcuiva.
Când a auzit că suntem văjitoare a răsuflat uşurat deoarece ştia că nu o dăduse în bară. Am devenit prieteni apropiaţi toţi trei. Dar el nu renunţat la obiceiul de a imita voci în spatele nostru. Iar de câte ori făcea asta se alegea cu câte o lovitură din partea lui Chris. Cu cât avansa mai mult la lecţiile de carate cu atât loviturile deveneau mai complicate. În momentul de faţă cred că el a învăţat cum să se ferească de loviturile ei. Asta când nu se apucă să execute mai multe lovituri una după alta. În astfel de momente el nu mai face faţă.
Oricum Chris nu-l mai loveşte atât de tare ca la început. Acum mai mult se preface că o să-o facă. Iar când el nu se prinde ea râde de el zicându-i că după atâta timp ar fi trebuit să se prindă că nu o va face. Săracul de el. Cred că ar avea multe probleme dacă nu ar avea oasele atât de puternice.
Mi se părea aşa de ciudat. Unde dispăruseră vremurile când îmi plăcea faptul că eram vrăjitoare? Părea atât de simplu pe atunci... Când obişnuiam să facem tot felul de prostii cu ajutorul magiei. Nu de puţine ori îl folosisem pe Andy pe post de cobai, nu că pe el l-ar fi deranjat vreun pic. Părea că îi place chiar dacă în cele din urmă nu o sfârşea prea bine. Asta deoarece noi, ca două fete cuminţi ce eram, obişnuiam să luăm cărţile cu vrăji ale mamei şi să încercăm cam toate vrăjile care ni se păreau interesante. Asta până când ne-a prins, bineînţeles. A fost vai şi amar atunci. Cred că am fost pedepsite vreo câteva săptămâni pentru asta. Nu că asta ne-ar fi afectat pe noi cine ştie cum. Ceea ce într-adevăr ne-a durut a fost că a ascuns cărţile cu vrăji. Acum, stând şi gândindu-mă la asta, cred că am meritat-o din plin. La vremea respectivă însă, nu mi se păruse deloc corect. Un zâmbet mi-a părut pe faţă.
Ce vremuri frumoase...
Am căscat. Eram atât de obosită. Cred că toată povestea asta mă epuizase.
Nu mi se părea că Ryan ar fi personajul negativ sau cel puţin nu voiam sa cred acest lucru. Adică, dacă era de aceeaşi parte cu Andrews nu ştiam cum am mai putea să o scoatem la capăt. Dar nu puteam să nu mă întreb cum de ştiuse că Andrews va încerca să-mi facă ceva. Deşi nu prea îmi păsa. Până la urmă dacă nu ar fi ştiut acest lucru poate că nici nu aş mai fi fost aici. Gândul ăsta mi-a dat fiori pe şira spinării. Cum de puteam să mă gândesc la aşa ceva?
M-am întors pe o parte încercând să dorm deoarece mâine mă aştepta o nouă zi de şcoală. Mă bucuram că azi nu-l văzusem pe Andrews nicăieri. Nu aveam chef de el.
Am adormit cu gândul la mătuşa mea, sperând că se va întoarce curând. Acum, mai mult ca oricând, aveam nevoie de ajutorul ei.