Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Multumesc mult pentru comentarii :* Am incercat sa corectez capitolul pentru a mai adauga niste descrieri de sentimente. Si am mai incercat sa dau cateva detalii despre personalitatea fetei.
Sper sa va placa.

Capitolul 7

Următoarea dimineaţă totul a decurs cât se poate de normal. M-am pregătit pentru şcoală fără nici un fel de incidente. Fusesem atât de prinsă cu toată povestea de ieri încât nici măcar nu observasem că acel sentiment îngrozitor dispăruse. Dispăruse la fel de brusc cum apăruse. În mod normal m-aş fi simţit uşurată, dar nu aveam cum. Asta deoarece acum ştiam ce însemnase. Probleme. Numai probleme. Îmi doream ca totul să se sfârşească cât mai repede.
Cred că cel mai rău mă deranja faptul că nu ştiam mai nimic, nici despre acel Andrews, nici despre puştiul cel nou. Iar privirea pe care mi-o aruncase ieri... Oare ce-o fi vrut să însemne? Oare a vrut să-mi transmită vreun mesaj sau era doar îngrijorat din cauza situaţiei create?
Mă durea capul de la atâtea întrebări şi incertitudini. Cel mai tare mă speria gândul că noi două ne-am putea pierde puterile din cauza acestei neînţelegeri. Nu că aş fi fost foarte încântată de ideea de a fi vrăjitoare. Aş fi dat orice, mai ales în acest moment, pentru a fi o persoană normală, lipsită de asemenea griji. Dar nici nu-mi convenea ideea de a le pierde pe nedrept. Dacă ar fi fost vreodată să le pierd aş prefera să se întâmple deoarece chiar aş fi vinovată. Nu din cauza cuiva care nu avea nimic mai bun de făcut decât să învinovăţescă alte persoane pentru ceea ce făcuse.
O nouă zi de şcoală nu mă încânta prea tare. Încă nu eram sigură dacă puteam să dau ochii cu acel profesor fără să-i zic vreo două pentru gestul lui miunat. Ştiam că nu era o idee bună, mai ales în faţa colegilor, dar eram destul de furioasă pe el. Adică, mai încercase şi să mă omoare. Asta pe lângă faptul că ne complicase vieţile. Exact ce-mi lipsea. De parcă nu aveam destule probleme din cauza şcolii şi a notelor, acum mai trebuia să mă ocup şi de acest aspect. Îmi venea să-l transform într-o broască râioasă, să-l pun într-un acvariu şi să-l vând sau să-l arunc într-o mlaştină sau orice altceva asemănător.
Am coborât scările blocului mult mai încet decât de obicei. Pur şi simplu nu voiam să cred că tot ceea ce se întâmplase fusese real. Îmi doream ca totul să nu fi fost decât un vis urât. Desigur, nu aveam eu genul ăsta de noroc.
În momentul în care am păşit afară, în aerul răcoros al dimineţii am rămas ca trăsnită. Puştiu cel nou se afla acolo cu faţa spre noi.
Ce caută aici?
Chiar nu puteam sa înţeleg. Şi mai îmi era şi somn pe deasupra. Spre norocul meu Chris a rostit întrebarea din capul meu.
- M-am gândit să vă însoţesc până la şcoală, a fost răspunsul lui.
- De ce? Am întrebat.
- Pentru orice eventualitate, a spus pe un ton indiferent.
Cred că acestul puşti îi plăcea să facă pe misteriosul. Până acum tot ce făcuse era să ne spună despre ceea ce pusese Andrews la cale. În schimb nu ne spusese niciodată nimic despre el. În afară de faptul că e fiul celui care conduce consiliul. Poate era doar impresia mea, dar parcă făcea asta tocmai pentru că voia să ascundă ceva de noi.
- Nu te vom convinge să renunţi la idee, nu-i aşa? A întrebat Chris.
- Nu prea.
- În cazul ăsta să mergem.
Cu un oftat lung am luat-o din loc. El şi Chris mergeau aproape umăr lângă umăr. Eu preferasem să rămân puţin mai în spate, nu cu mult. Eram destul de aproape de ei. Am fost surprinsă să constat că din când în când el îmi mai arunca câte o privire pe furiş. Şi mai uimită am fost de faptul că de câte ori îl surprindeam îşi întorcea repede privirea devenind dintr-o dată foarte serios.
Care o fi problema lui?
Adică, de ce mă privea nu mai pe mine aşa? Mă simţeam ca şi cum se uita să vadă dacă mai sunt acolo sau nu. Devenea enervant. Doar nu ceadea că o să dispar pur şi simplu de acolo? Mi se părea cam nepoliticos holbatul ăsta al lui. Ca să nu mai spun că nu-i vedeam rostul. Nu eram chiar atât de zăpăcită încât să păţesc ceva în mijlocul străzii. Şi nici măcar nu eram atât de departe de ei. Mă cam călca pe nervi tipul ăsta.
Atunci mi-am dat seama de un lucru destul de important: deşi îmi salvase viaţa şi mai ne şi conducea la şcoală şi tot restul, nu ne zisese niciodată numele lui. Iar Andy nu a reuşit să mi-l spună din cauza directorului.
Eu sunt destul de curioasă din fire, aşa că nu m-am putut abţine:
- Aş mai avea o întrebare, am zis grăbind un pic pasul pentru a ajunge lângă el.
- Ce anume ai dori să ştii? A întrebat pe un ton care mie una mi s-a parut mult prea serios.
- Deşi faci toate aceste lucruri pentru a ne ajuta, nu ne-ai spus niciodată numele tău.
- Serios? A spus pe un ton ce se voia a fi surprins. Cred că în toată învălmăşeala am uitat. Numele meu este Ryan.
- Drăguţ nume, am spus.
- Mulţumesc.
La sfârşitul acestui schimb de replici am văzut-o pe Chris dându-şi ochii peste cap.
Care-i problema?Am întrebat uitându-mă la ea nedumerită.
Fraternizezi cu duÅŸmanul...
Nu e duÅŸmanul nostru.
Poate nu încă, dar nu ai de unde să ştii.
Trebuia să recunosc că avea dreptate. Cum am mai spus, nici eu nu aveam completă încredere în el, dar până la urmă el fusese cel care mă salvase atunci când Andrews încercase să mă omoare. Şi trebuia să recunosc că îi eram datoare pentru asta. Chiar dacă nu era complet de partea noastră şi, în cele din urmă, ne-ar fi trădat, nu puteam să trec pur şi simplu cu vederea ceea ce făcuse. Adică, cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acolo.
Peste treizeci de minute ne aflam deja în clădirea şcolii şi ne îndreptam spre sala de clasă. Ziua a decurs cât se poate de normal, chiar monoton de normal. Mă aşteptam ca în orice clipă să se întâmple vreo ciudăţenie, însă nimic.
În cea mai mare parte a timpului nu eram atentă la ce spuneau profesorii. Am încercat la început, dar la un moment dat am renuţat. Nu aveam dispoziţia necesară. Nici măcar nu mă interesa faptul că m-aş putea alege cu încă o notă mică dacă aş fi prinsă.
La sfârşitul zilei Ryan s-a oferit să ne conducă acasă sub acelaşi pretext ca azi dimineaţă. Era destul de evident că nu prea aveam de ales aşa că nu ne-am opus. Nu că am fi avut şi de ce.
După vreo zece minute am auzit pe cineva strigându-ne să aşteptăm. Când m-am uitat în urmă l-am văzut pe Andy care alerga încercând să ne ajungă. Când a ajuns în sfârşit în faţa nostră cam gâfâia.
- V-aţi gândit cumva să mă înlocuiţi sau ce? A spus după ce şi-a mai revenit.
- De ce ai acestă impresie? A întrebat Chris.
- Ştiu şi eu? De când umblaţi voi două cu tipul cel nou?
- Nu de mult timp, am zis eu ironic. Am dat de niÅŸte belele ÅŸi...
În acel moment am fost întreruptă de Ryan care a încercat să-l aburească cu o explicaţie care nu avea nicio noimă. Ceva despre nişte probleme de sănătate parcă. Nu am fost foarte atentă pentru că mă cam bufnea râsul. Şi am observat că acelaşi lucru păţise şi Chris. De-abia ne mai puteam abţine să nu începem să râdem de-a binelea. Nici măcar nu mai conta că eram în mijlocul străzii şi că lumea s-ar putea holba la noi ca la nişte ciudate scăpate de la spitalul de nebuni. Tipul ăsta mă amuza atât de tare. De ce se stresa atât de tare? Chiar nu mi se părea că avea de ce. Nu cu Andy cel puţin. Apoi mi-a picat fisa. Desigur, nu era vina lui. Nu avea de unde să ştie că Andy e unul de-al nostru, dacă pot să zic aşa.
Toată scena era de râs. Ryan îi tot servea nişte explicaţii care mai de care mai fanteziste, gesticulând destul de mult, probabil pentru a părea mai credibil, iar el îl privea cu nişte ochi ce deveneau din ce în ce mai confuzi cu fiecare cuvând de-al lui. Eu şi Chris l-am fi oprit, dar era atât de amuzant, iar noi aveam nevoie atât de mult în momentul respectiv să ne distrăm, încât am convenit să-l lăsăm pe băiat să-şi ducă povestea până la sfârşit. Era atât de concentrat pe ceea ce spunea, iar Andy atât de absorbit de vorbele lui, că niciunul nu a observat că noi două mai avem puţin şi începeam să râdem de-a binelea.
După vreo zece minute de explicaţii, timp în care Andy nu spusese niciun cuvânt, Ryan s-a întors spre noi cu o figură serioasă pe faţă şi cu clasica întrebare Nu-i aşa fetelor?
Apoi au observat şi ei, în sfârşit, că noi nu mai puteam de atâta râs. Pe un ton nevinovat şi cu o privire cât se poate de confuză pe faţă ne-a întrebat ce este aşa de amuzant.
- Tu eşti, a zis Chris încă chicotind.
La auzul acestor vorbe băiatul nostru a devenit şi mai confuz. Iar eu, fată simpatică ce sunt, am decis să-l scot din încurcătură.
- El ştie adevărul despre noi.
- Şi, că tot veni vorba, cred că ne-ar putea şi ajuta, a spus Chris.
- Zău? Şi ce poate el să facă, iar noi nu?
După ce am reuşit să-l convingem că este mai bine ca el să zică povestea am plecat toţi patru spre blocul meu şi al lui Chris.
Pe drum am profitat, iar noi două l-am pus pe Andy la curent cu tot ceea ce ni se întâmplase până acum. Cred că a rămas destul de spurprins după ce am terminat, lucru care nu ne mira absolut deloc.
O întrebare pe care ne-a adresat-o m-a pus pe gânduri. Era un aspect la care eu nu mă gândisem prea mult şi căruia nu-i acordasem niciun fel de atenţie până acum.
Dar nu înţeleg. De ce s-ar strădui atât de mult să dea vina pe voi? Adică, dacă aţi fi avut vreo legătură cu acel, aşa numit consiliu, aş fi înţeles. Sau dacă reprezantaţi o ameninţare pentru el. Dar voi sunteţi doar două vrăjitoare cât se poate de obişnuite. Pur şi simplu nu văd legătura.
Asta mi-a amintit de propoziţia neterminată a mamei din ziua precedentă: Poate deoarece...
Oare ce vrusese să spună de fapt? Oare exista o posibilitate, cât de mică, ca ea să fi ştiut ceva şi să nu ne fi spus intenţionat? Dar de ce ar face aşa ceva?
Un lucru era clar: după ce cei doi vor pleca trebuia neapărat să o conving pe mama să-mi spună adevărul despre acea propoziţie lăsată în aer.