Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Multumesc pentru comentariu :x
Uitati capitolul sase, sper sa va placa si astept in continuare critici si pareri ;)

Capitolul 6

Eram epuizată. Puştiul ăsta stătea destul de departe de zona unde locuiam eu. A trebuit să schimb vreo trei metrouri până să ajung cât de cât pe aproape. Apoi am fost nevoită să merg pe jos circa patruzeci de minute. În acest moment nu-mi doream decât să mă întind în pat şi să dorm vreo două zile.
Mai aveam cam două sute de metri până să ajung în faţa blocului unde locuiam când am rămas de-a dreptul şocată. Puştiul brunet se afla deja acolo aşteptându-mă probabil. Neştiind ce să fac m-am ascuns după colţ sperând că nu m-a văzut. Am tras cu ochiul să văd dacă se mişcase. Din fericire părea că nu m-a zărit. Stătea acolo cu mâinile pe lângă corp uitându-se de zor dintr-o parte în alta. Am răsuflat uşurată. Nu aveam niciun chef de el, nu acum.
De unde ÅŸtie unde locuiesc, pentru numele Lui Dumnezeu!?
Şi, cel mai important, cum ajunsese aici înaintea mea? Doar încuiasem uşa, nu-i aşa? Nu a durat mult până să-mi pice fisa. Fiind fiul celui care se află în fruntea consiliului probabil că ştia mult mai multe vrăji decât mine şi Chris.
Situaţia asta nu-mi plăcea deloc. Cum ar trebui să scap de el? Nu am avut prea mult timp să mă gândesc la asta deoarece peste câteva minute am văzut-o pe Chris care se întorcea de la şcoală. Avea ambele ghiozdane, câte unul pe fiecare umăr. Nu-mi putea da seama ce simte după faţa ei, dar o cunoşteam destul de bine şi puteam bănui că unul din sentimentele pe care le avea în acest moment era furia. Mă tot rugam ca acest băiat să nu ne încurce, dar bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa.
Când a văzut-o s-a întors spre ea pronunţând următoarele:
- Ştii, nu a fost prea drăguţ din partea ta să mă încui în casă, Alex.
Chris s-a uitat la el cu privire ce voia să fie surprinsă înainte de a vorbi.
- Pardon? Tocmai mi-ai spus Alex?
- Ups. Cred că am greşit persoana.
În acel moment Chris a lăsat ghiozdanele să cadă pe jos şi a luat poziţia de atac. În acel moment cred că puştiul nostru a înţeles cu cine are de-a face. Nu prea multă lume putea să se pună cu sora mea. A început să atace şi am fost surprinsă de cât de bine se descurca brunetul. Reuşise să evite destul de multe din atacurile lui Chris. Folosea nişte mişcări destul de precise. Aproape că am rămas impresionată. Dar până la urmă a făcut un pas greşit, iar Chris a reuşit să-l pună la pământ şi să-l imobilizeze.
- Acum, ce i-ai făcut surorii mele?
- Să ma gândesc. A da, am salvat-o când Andrews a încercat să o omoare, a zis pe un ton ironic.
Nu-mi venea să cred. Fusese bătut de sora mea şi, cu toate astea, folosea un asemenea ton. Nu părea să se sperie atât de uşor. Trebuie să recunosc, îl respectam pentru curajul de care dădea dovadă.
- De ce te-aÅŸ crede?
- Pentru că are dreptate, am spus ieşind de după colţ.
- Eşti bine? M-a întrebat Chris pe un ton îngrijorat.
- Da, sunt ok. N-ai vrea totuşi să-l laşi să se ridice? Am zis uitându-mă la el.
- A, da. Scuze.
După ce l-a ajutat să se ridice, iar el şi-a scuturat hainele de praf, i-am povestit lui Chris prin intermediul gândurilor tot ceea ce se întâmplase. După ce s-a uitat la el încruntată câteva minute a ridicat detaşat din umeri ca şi când această nouă informaţie nu o impresiona deloc.
Dar acum era neapărat nevoie să-i spunem mamei ce se petrece. Totul luase o întorsătură mult prea ciudată, iar eu presupuneam că lucrurile vor deveni din ce în ce mai serioase. Nu puteam lăsa lucrurile aşa. Nu-l puteam lăsa se ne învinovăţească aşa, fără să facem nimic. Trebuia cumva să demonstrăm că noi eram nevinovate, însă nu aveam nnicio idee cum. Adică ştiam. Aşa cum zisese şi el trebuia să recuperăm piatra şi să o dăm înapoi consiliului. Cum aveam să facem acest lucru, ei bine, asta era o cu totul altă discuţie. Îmi dădeam seama că nu va fi uşor. Până la urmă făcea parte din consiliu ceea ce însemna că probabil ştia câteva vrăji destul de complicate şi puternice. De un singur lucru eram, însă, absolut sigură: aveam un drum lung de parcurs.
Însă acum trebuia să mergem acasă şi să vorbim cu mama. După o discuţie destul de lungă în contradictoriu l-am convins să vină cu noi. Am urcat cele două etaje şi am intrat în apartament trântind ghiozdanele pe jos. Mama a venit să ne întâmpine din sufragerie. A rămas destul de surprinsă când a dat cu ochii de noul nostru coleg.
Nu ştiu exact ce slujbă are mama pentru că mai mult stă pe acasă. Foarte rar e chemată şi atunci deoarece are loc vreo urgenţă. Poate dacă m-ar fi interesat mai tare aş fi aflat, dar nu ţineam neapărat să ştiu. Tata nu venea niciodată mai devreme de ora şase seara deci aveam destul timp pentru a discuta în voie.
I-am explicat repede situaţia, apoi am mers cu toţii în sufragerie. Eu şi Chris ne-am aşezat pe una din canapele, colegul nostru pe cealaltă, iar mama pe fotoliu. După câteva minute mama a rupt tăcerea.
- Deci, să văd dacă am înţeles corect. Tu eşti fiul celui care conduce consiliul, iar Andrews, care face, de asemenea, parte din acesta, a furat acea piatră, mai apoi făcând în aşa fel încât fetele mele să fie găsite vinovate.
- Exact, a răspuns el.
- Dar de ce ar face asta?
- Asta încerc şi eu să înţeleg. Dar nu reuşesc. Nu pare că se leagă. Adică ele nu au niciun fel de legătură cu consiliul.
- Poate deoarece... a zis pe un ton jos încruntându-se.
- Poate ce? Am întrebat. Orice fel de presupunere poate ajuta în acest moment.
- Nu era nimic. Uitaţi ce-am spus.
Asta m-a pus pe gânduri. Oare ştia ceva care nouă ne scăpase? Sau într-adevăr nu era nimic interesant? Părea destul de încurcată. Nu o văzusem niciodată aşa, nu faţă de noi cel puţin. De obicei asta se întâmpla când eram mici şi foloseam vrăji aiurea, iar ea încerca să găsească scuze astfel încât tata să nu afle adevărul.
Aoleu, tata! Aproape uitasem de el. Dacă înainte era destul de complicat să ascundem faptul că suntem vrăjitoare acum cu siguranţă va fi şi mai greu. Of, ca şi cum nu aveam deja suficiente probleme...
După încă câteva minute de discuţii tipul s-a scuzat zicând că trebuie neapărat să plece. Eu am fost cea care a sfârşit prin a-l conduce la uşă. Dintr-un anumit motiv nu prea aveam încredere în el. Nu mă înţelegeţi greşit, îl credeam şi îi credeam şi povestea, dar nu aveam de fapt nicio garanţie că era de partea noastră aşa cum zisese.
Mă aşteptasem să plece imediat, însă stătea pur şi simplu în uşă fixându-mă cu privirea. Asta mă făcea să mă simt puţin stingherită.
- Ce? Am întrebat într-un final.
- Cheile, a zis pe un ton sarcastic.
- A, da.
Am băgat mâna în buzunar şi i-am întins cheile. Le-a luat din mâna mea punându-le în buzunarul hanoracului.
- Îmi pare rău că te-am închuiat în casă.
- Scuze acceptate. Ne mai vedem.
Zicând acestea a plecat nu înainte de a-mi mai dărui o ultimă privire. Însă aceasta era diferită. Era o privire îngrijorată şi oarecum plină de afecţiune. Am rămas puţin îngândurată. De ce mă privise aşa? Oare ce voia să spună cu acea privire? Am închis uşa fiind mult prea obosită pentru a-mi mai bate capul şi cu asta.
Am intrat în baie şi am dat drumul apei lăsând cada să se umple. După ce am terminat cu spălatul am mai stat un timp acolo cu ochii închişi. O grămadă de gânduri mi se învârteau în cap. Speram ca această poveste să se termine repede. Poate reuşeam să-i facem o poză cu acea piatră în mână şi să o arătăm consiliului. Până şi mie îmi venea să râd de această idee prosteacă.
Mda, ca şi cum ar fi atât de simplu.
Într-un fel mi-era teamă. Teamă pentru ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu reuşeam să ne dovedim nevinovăţia. Teamă deoarece nu ştiam mai nimic despre acest Andrews sau despre motivul pentru care făcuse tot ce făcuse.
După încă vreo cinci minute am ieşit din cadă şi m-am îmbrăcat în pijamale, mai apoi uscându-mi părul cu ajutorul unui prosop.
Probabil ar fi trebuit să mă apuc de temele pentru a doua zi, însă nu aveam chef de ele. Nu aveam nici dispoziţia necesară aşa că am abandonat repede ideea.
Pe la ora şapte seara eu şi Chris am luat cina împreună cu mama. Tata încă nu venise şi bănuiam că asta va fi una din acele zile în care va veni târziu acasă. Nu se întâmpla des, dar din când în când mai apăreau probleme la locul lui de muncă care îl obligau să stea până târziu. În mod normal acest lucru m-ar fi deranjat puţin. Uneori aveam impresia că munceşte prea mult. Dar nu şi în seara asta. De ce? Pentru că eram sigură că ar fi citit ceva pe faţa mea, iar eu nu aveam chef de întrebări. Nu astăzi.
Pe la ora nouă m-am băgat în pat. Eram mult prea obosită. Aş fi vrut ca tot ceea ce se întâmplase să fi fost doar un vis sau o glumă. Desigur, ştiam mult prea bine că nu este aşa. Ştiam mult prea bine că totul fusese real.
În timp ce stăteam întinsă în pat, cu ochii închişi, aşteptând să mă fure somnul, mi-am dat seama. Piesa luase sfârşit o dată cu încercarea acelui Andrews de a mă omorâ. Cortina fusese trasă, iar acum actorii trebuiau să renunţe la rolul pe care s-au chinuit să-l interpreteze cât mai convingător posibil şi să înfrunte din nou realitatea. Să-i ţină piept. Să treacă peste greutăţile fiecărei zile.
Iar acum întrebarea era: oare după toţi aceşti ani mai aveam destulă forţă pentru a înfrunta această, aşa zisă, realitate?