Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Multumesc pentru sfaturi. Stiu ca in numite locuri seamana cu Wizards of Waverly place, dar pe parcurs devine mai original, sper.
Incerc sa tin cont de sfaturile voastre si sper sa reusesc.
Uitati capitolul patru si sper sa va placa ;) Scuze ca e asa scurt.

Capitolul 4

Dimineaţa de luni nu m-a gasit mai puţin confuză decât fusesem în ultimile zile. Nu reuşisem să vorbim cu mama despre cele întâmplate. În mare parte deoarece nu existase niciun moment în care să fim singure cu ea. Sigur, am fi putut să-i spunem prin intermediul gândurilor chiar dacă tata era de faţă. Dar de fiecare dată când ne aflam toţi la un loc purtam diverse conversaţii, iar în momentele când nu am făcut-o a fost pentru că eu şi Chris a trebuit să ne facem temele. Şi uite aşa a trecut şi ziua de duminică, iar mama nu are nici cea mai vagă idee despre ceea ce se petrece. Cu un pic de noroc poate tata va veni mai târziu azi de la servici şi vom putea discuta. Speram din tot sufletul să se întâmple aşa.
La şcoală totul decurgea cât se poate de normal. Profesorii îşi ţineau orele, elevii îi vorbeau pe unii urât pe la spate, iar în momentul în care suna clopoţelul toţi erau fericiţi că în sfârşit îşi puteau continua discuţiile începute înainte de venirea profesorului.
După ora de geografie, pe care eu o uram, mi-am sprijinit capul în mâna dreaptă uitându-mă la cei din jurul meu. Toată lumea părea atât de bine dispusă astăzi. Toţi discutau şi îşi făceau planuri pentru weekend sau alte chestii asemănătoare.
La un moment dat obişnuiam să cred că pot să fac abstracţie de faptul că sunt vrăjitoare şi să mă comport exact ca o persoană normală. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Întotdeauna apărea câte ceva. Iar acum toată chestia cu acest profesor. Sentimentul acela parcă nu mă mai deranja chiar atât de mult. Nu mai era ceva apăsător ce nu putea fi ignorat indiferent de cât de mult m-aş fi străduit. Acum devenise mai mult ca o înţepătură, ca acelea pe care le simţi când ţi se administreză vreun vaccin. Doar că, spre deosebire de acele tipuri de înţepături, care dispar în câteva secunde, aceasta nu voia de niciun fel să cedeze.
Un zânbet amar mi-a răsărit pe buze. Deabia acum realizam anumite lucruri. Eu nu voi putea niciodată să fiu ca ei. Nu voi putea niciodată să privesc lucrurile precum ei. Întotdeauna va exista acestă barieră ce mă va împiedica să fac acest lucru.
Acum, mai mult ca oricând, aveam impresia că toată această, presupusă, viaţă obişnuită a mea nu este decât o piesă de teatru în care actorii încearcă să-şi joace cât mai bine rolul, să intre în pielea personajului pe care trebuie să-l interpreteze. Dar orice piesă are şi un final. Şi ştiam că finalul acestei piese ar putea veni oricând. Mai ales acum. Şi că oricât de mult mi-aş fi dorit ca ea să dureze o veşnicie, acest lucru nu era posibil.
Ce trist... Am ajuns să mă compar cu o piesă de teatru...
Uneori mă întreb cum ar fi fost viaţa mea fără toate aceste complicaţii. Dar, desigur, la această întrebare nu voi afla niciodată răspunsul.
Am stat aşa până când am văzut un profesor intrând în sala de clasă. M-am gândit că pauza se sfârşise, însă am fost surprinsă să observ că cel care intrase era domnul profesor Andrews. O clipă am rămas cu ochii aţintiţi la el neştiind ce să cred. Ce căuta el aici? Din câte îmi puteam aminti noi aveam o singură oră cu el vinerea.
Ceva îmi spunea că nimic bun nu se poate întâmpla cu el în preajmă. Aşa cum zisese şi Chris tipul ăsta inspira neîncredere, poate chiar mai mult de atât. Însă nimeni altcineva nu părea deranjat de prezenţa lui. Mai degrabă erau uimiţi şi curioşi să afle de ce se afla aici.
- Bună ziua. Aş dori ca Alex să vină cu mine în sala de sport.
- De ce? Am întrebat confuză.
- Nimic grav. Doar că ora trecută ai uitat ceva în vestiarul fetelor.
- Mă îndoiesc, am zis încruntându-mă puţin. De obicei nu uit lucruri în vestiar. Poate că aparţine altcuiva.
- Eu sunt convins că respectivul obiect îţi aparţine. Are numele tău inscripţionat pe el.
Văzând că nu am de ales şi nevrând să par o ciudată în faţa celorlalţi m-am ridicat din bancă şi l-am urmat.
Ai grijă, am auzit glasul surorii mele. Părea destul de îngrijorată.
Acea înţepătută de care vorbeam mai devreme parcă devenise mai puternică. Şi cu toate acestea eu tot mai încercam sa ma liniştesc singură spunându-mi că nimic rău nu se va întâmpla. Că totul nu era decât o neînţelegere care avea să fie clarificată curând.
După ce am mers o vreme pe holuri, cred că de fapt doar câteva minute, deşi mie mi s-a părut mai mult, am ajuns în sală. Nu se afla nimeni în ea acum. Într-un fel acest detaliu mă speria. Am încercat să alung acest gând.
Până la urmă el nu e decât un simplu profesor, nu-i aşa? Ce ar putea să se întâmple?
Am intrat în vestiar şi m-am uitat de jur împrejur, însă, spre surprinderea mea, acolo nu se afla nimic.
Ce ciudat.
Am ieşit din încăpere total confuză.
- Nu este nimic acolo, am zis, dar cum nu eram atentă am observat prea târziu că se afla chiar în faţa mea şi m-am izbit de el. Mă scuzaţi. Nu eram...
Nu am apucat să termin propoziţia deoarece în momentul imediat următor am simţit o mână strângându-se în jurul gâtului meu şi ridicându-mă de pe sol.
Am încercat să scap însă strâsoare era prea puternică.
- De ce...? am reuşit să îngaim.
- Am ştiut de la bun început că eşti diferită, a zis cu un zâmbet înfricoşător pe faţă. Sora ta e ceva mai dură, dar nu-ţi face griji. Te va urma în curând.
A început să-şi strângă şi mai tare mâna în jurul gâtului meu şi devenea din ce în ce mai greu să respir.
Am încercat să mă gândesc la o vrajă care m-ar fi putut ajuta, dar nu reuşeam să mă concentrez, iar ochii au început să mi se împăiănjenească.
Nu-mi venea să cred. De ce ar face aşa ceva? Ce voia de fapt?
La un moment dat am văzut pe cineva stând în celălalt capăt al sălii, dar nu am reuşit să-mi dau seama cine era. Am auzit-o pe acea persoană strigându-mi numele, însă nu am reuşit să recunosc vocea.
Nu mai puteam să respir...
Dacă aş putea măcar să o avertizez pe Chris!