Ask The dust[Intreaba praful]

[Lucifer]

Capitolul II




I walk alone
Think of home
Memories of long ago
No one knows I lost my soul long ago


Mergand usor pe drumul ce avea sa ma duca spre o posibila speranta, spre o posibila farama de fericire, patrund intr-o lume ce desi ma doare in suflet sa recunosc este lumea mea o lume a copiilor uitati de soarta, copii ce si-au parasit parintii, preferand sa stea pe strazi, preferand compania delicventilor, hotilor, si drogatilor decat cea a parintilor.

Ce trist! Durerea imi strapunge inima cand imi amintesc ca nu in urma cu un an si eu eram ca ei...si eu stateam pe strazi, mancam ce gaseam, uneori treceau chiar zile in care flamanzeam. Putinii bani pe care ii castigam cersind ii cheltuiam pe praful ce imi dandea halucinati ce ma faceau sa ma simt ca si cum as fi deasupra lumii, ca si cum nimeni nu ar mai fi ca mine. Era praful ce ma tinea in viata, atunci cand nu gaseam mijloace sa imi procur doza...hmm nici nu vreau sa im amintesc cum era, tot corpul imi ingheta simteam ca deveneam o statuie de piatra batuta de viscolul iernii, oasele stateau sa imi pocneasca, simteam ca daca misc o mana ma voi dezintegra, durerea era cumplita, capul imi plesnea, creierul meu deja intoxicat deja dependent de acel praf, cerea tot mai mult...cu greu am trecut peste acele clipe.

Oh, Mushiro daca nu erai tu oare ce s-ar fi ales de mine, poate ca cineva m-ar fi gasit intr-o dugheana mort, putrezit, cu carne sfasiata de soareci si caini maidanezi. Imi esti ca un tata, dar mi-e greu sa recunosc asta. Offf, cat am putut sa decad.

Continui sa merg prin acest oras al tehnologiei, seara se lasa pana ajung la mama, caci bani de metrou nu am sunt doar o epava salvata de un pirat si curatata de alge...dar rugina ramane.
Ajungand in fata casei ce a fost o data am mea vad in camera mea lumina aprinsa si undeva in coltul geamului zaream un tort cu saptesprezece lumanari aprinse in el, devenise un obicei pentru mama ca in fiecare an sa faca un tort si sa il puna in camera mea...

Privind spre usa de la intrare ma cuprinde un sentiment de ura si de ranchiuna fata de mine, caci imi aduc aminte cat de bine era cand eram cu ai mei, cat de frumos era. Lacrimile incep sa curga pe obraz ca la ele acasa facandu-ma sa par ca un nou nascut ce plange atunci cand e singur. Genunchii mi se inmoaie, cad pe cimentul rece din fata casei, iar inima incepe sa imi bata puternic in piept atunci cand incerc sa ma ridic, bate ca si cum ar sta sa explodeze, teama de dezamagire ma cuprinde, dar egoul meu imi zice sa fiu puternic sa nu ma dau batut. Bat in usa de metal rece ca gheata si indiferenta ca un demon venit din infern, caci ea nu simte durere, nici tristete, nici teama, o invidiez. Imi zic in gand Doamne am ajuns sa compatimesc o usa... ce poate face singuratatea din om.

Bataile mele rasuna inauntrul casei, iar la geamul din drapta mea apare o umbra, ce se asemana cu a mamei. O femeie de patruzeci si doi de ani cu parul lung si blond, imi aduc aminte cand inca eram acasa, cand inca eram baiatul mamei...cum stateam in bratele ei si atingeam paru-i fin ca de fligram, cum ma mangaia cu mainilei gingase, cum ma alita ea Galy puiu mamei...si cum imi spunea ca ma iubeste, of, ce vremuri.

Vazand ca sunt eu un tipat de disperare se aude:
- Pleaca, dute de unde ai venit ne-ai provocat prea mult rau, nu ai vrut sa te lasi ajutat, tu singur ne-ai alungat.
- Dar...mama...
- Pleaca am spus de ce vi acum inapoi? Ca sa ne distrugi si mai rau?
- Dar...
- Nici un dar..pleaca nu esti bine venit

Auzind acestea plansul ma cuprinde din nou o forta din interior imi da puterea sa continui, las florile pe pragul usii si ma indrept spre blocul in care traia Mushiro. Oh, batrane cand o sa afli tu ca nici anul asta nu am avut noroc...


________________________

u know the story leave comments and stuff like that