Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Anamneza iubirii

#11
stii ca o sa te bat, daaaaaaa?
capitolu` e tare...dar descrierea ta inca imi lasa de dorit...pana nu te inveti sa nu mai pui fiecare detaliu si sa faci comparari filosofice(mi se pare mie sau nici maryx n`a inteles?) nu ma las...
auzi la tine ceva cu azurul nu siu care`i bolte...bla..bla..bla...puteai sa spui albastru ca cerul senin...sau nu stiu..cum vroiai tu..dar nu o asemenea comaparatie 8-|
sii..mi`ai promis ceva si n`am primit nimic..:-w
siiii...imi esti datoare cu o pastila pentru durelile de cap pentru ca ai zis ca primesc un mini dictionar al ficului pe mess si eu m`am chinuit si l`am citit asa si acum ma doare capu`...deci astept...:-w

#12
maryx-> Thanks for understanding me >:D< …+ cand incepe scoala sau cand ne mai intalnim la plaja sau la city, tomis sau orice altceva, promit ca iti voi aduce o intreaga cutie cu paracetamol (pentru toata acea descriere ;)) )… but till then I’m sorry for your headache ^^
Roxxi-> I’m going to hide under my desk so you won’t be able to find me and beat me >:) Deci: cand descrierea lasa de dorit, inseamna ca nu e buna, nu ca este prea multa :)) deci data viitoare sa ma certi pentru ca am tendinta de a o folosi in exces… nu pentru ca “lasa de dorit” :P + [i]auzi la tine ceva cu azurul nu siu care`i bolte[/b]. Chestia cu “albastru ca cerul senin” este atat de des folosita(nu numai in ficuri), incat a devenit o expresie oarecum banala :|, de aceea am scris altfel… si am folosit multa descriere deoarece “compunerile(chiar daca asta este un fic:D) fara descriere sunt complet banale”(acum am citat-o pe diriginta din clasa a 5-a)… even so, thanks for your opinion:* si nu ma supar(nici nu am de ce) pentru ca tu ai spus asta ‘cause you are my friend >:D<, de fapt… chiar am ras cand am citit commul ;))(nu facem eu si mary asta de fiecare data cand ne certi=))? )
doar atatea commuri? :cry: mary, oano, pick up ur phones and answer :-w ‘cause I need you to cheer me up :( (just kidding ;)) )


Capitolul IV: O experienta de neuitat: pedeapsa
Partea I

M-am intins pe pat si am incercat sa-mi fac ordine in ganduri: in primul rand, nu era prima oara cand aveam astfel de vise, deci devenise ceva oarecum obisnuit pentru mine; in al doilea rand, era ceva total anormal sa ma visez pe mine insami si totul sa-mi apara atat de clar. Somnul presupune o stare de inconstienta, insa dupa parerea mea, eu am fost cat se poate de constienta de tot ceea ce se intampla in “vis”. Era de parca o alta “eu” din trecut si care totusi traia intr-un univers paralel cu al meu, incerca sa ia legatura cu mine. Am inceput sa rad: cum puteam sa fiu chiar atat de naiva?! Chrissie obisnuia sa zica ca naivitatea mea era una din consecintele faptului ca eram exagerat de visatoare, iar Chloe adauga “si complet neindemanatica”. “O alta eu”… suna pe cat de bine, pe cat de sinistru. Daca ar fi existat cu adevarat asa ceva, atunci m-as fi intrebat pe “mine” ce parere “am” despre mine insami… desi asa ceva era destul de bizar, nu asta le trece prin minte fiecaruia si anume sa afle ceea ce cred despre sine cat mai sincer? Am privit inspre ceas si un nou val de ras m-a cuprins, acesta fiind oprit de multe alte ganduri negre ce m-ar fi tarat cu usurinta in abisul intunecat al propriului meu suflet: tristetea. Era de-abia ora 06:15. Oare cand devenisem ridicol de matinala?
Simteam nevoia sa-mi ocup timpul cu ceva, asa ca m-am dus catre birou si am deschis sertarul in care se afla jurnalul meu. Am ramas uimita cand am vazut ca acesta nu mai era acolo… ceea ce era de necrezut deoarece in fiecare zi aveam obiceiul de a scrie in el si de fiecare data il puneam la locul sau, acesta fiind al doilea sertar al biroului. Desi nu avea nici-un rost sa ma apuc sa-l caut prin camera, am facut asta.
-La naiba! am spus aproape tipand, dupa vre-o jumatate de ora de rascolit intreaga camera, inclusiv baia. Mi-am incalcat obiceiul si m-am schimbat in uniforma de la scoala si am facut inca o abatere de la ceea ce obisnuiam sa fac, punandu-mi in loc de camasa, tricoul pe care ramasese scris “Imi urasc tutorele”, avand scrisul reinnoit dupa bataia cu apa din pauza mare. Am coborat grabita scarile, nici eu nu stiam de ce si m-am oprit exact la ultima treapta, simtind dulcele miros ce venea din bucatarie. Am mers acolo si am ramas placut surprinsa cand am vazut pe masa felul meu preferat de mancare pentru micul-dejun si anume omleta cu cascaval si branza in interiorul sau si bucati de rosii aranjate intr-un mod haios in farfurie, impreuna cu omleta dand impresia unei fete destul de amuzante. Pentru un moment, am crezut ca tot ceea ce traisem in ultimele cateva zile a fost doar un cosmar si tatal meu nu murise, ci era acolo, in bucatarie, mandru de faptul ca mi-a pregatit mancarea de dimineata favorita… macar de-ar fi fost asa. Insa autorul acelei “surprize” a facut din acea zi, una ingrozitoare prin simpla sa prezenta si atentul sau gest care devenise ceva complet deranjant. M-am uitat mai bine si am vazut ca erau doua farfurii, amandoua fiind puse in dreptul unor scaune alaturate, singura diferenta era ca numai una dintre ele semana cu un chip, in timp ce cealalta era simplu decorata. L-am privit nedumerita pe Raiden si inainte sa-l intreb taios ce vroia, acesta mi-a spus dur:
-Noaptea trecuta ai facut baie si nici macar nu ti-ai uscat parul, ai adormit cu el ud. Esti atat de inconstienta si de copilaroasa, nici macar nu stii sa ai grija de tine insati! Ai vre-o idee cat de repede poti raci toamna din cauza unei astfel de prostii?! De-asemenea, in utima vreme nu te-ai hranit destul de bine, parca ai fi anemica… de fapt, te joci cu sanatatea ta si nici macar nu-ti pasa. Acum stai jos si mananca-ti micul-dejun!
Am ramas complet uimita: persoana mai tot timpul calma si linistita care pana acum cateva ore nu facea nimic atlceva decat sa ma tachineze… si totusi sa imi vorbeasac pe un ton enervant de cald, statea in fata mea si ma certa de parca as fi fost un copil prostut care nu stia decat sa se puna pe sine insasi in pericol. Eram sigura ca atitudinea sa mi s-ar fi parut complet ridicola daca expresia de pe chipul sau nu ar fi fost atat de serioasa si de lipsita de orice farama de parere de rau pentru faptul ca mi-a vorbit astfel. Daca as fi fost de cel mult sase-sapte ani, probabil ca as fi inceput sa plang, speriata de felul in care imi spusese toate acele lucruri. Furia clocotea in mine si m-am oprit brusc din gandit, iar gura m-a luat pe dinainte… desi n-am avut nici-un regret in aceasta privinta:
-“In ultima vreme”? Esti aici de nici macar trei zile si doar din cauza unei hartii prostesti semnata de tatal meu te crezi mare-si-tare si ai impresia ca ai autoritate asupra mea… esti atat de idiot incat sa crezi ca imi pasa ceea ce zici sau sa te ascult?!
A inceput sa paseasca usor si gratios catre mine, iar cand chipul sau era la doar cativa centimetri de al meu, mi-a spus incet si cat se poate de calm, un suras invaluindu-i fata atipic de frumoasa:
-Acea “hartie prosteasca” imi da multe drepturi asupra ta.
Dupa care s-a asezat la masa si m-a asteptat si pe mine sa ma asez langa el si sa mananc. Nu a luat nici-o imbucatura pana cand eu nu am gustat din omleta mea.
-Cum este? m-a intrebat cald, de parca nici nu ar fi fost atat de dur cu mine ceva mai inainte.
Atunci m-am inecat cu bucata pe care o aveam in gura: mancarea era oribila, a pus atat de multa sare incat aveam impresia ca gura mea a devenit o intreaga salina si asta doar de la o singura imbucatura. L-am injurat in gand… si pe el si mancarea si am luat repede un pahar cu apa pe care l-am dat pe gat indata. M-am uitat suparata la el si m-a uimit dezamagirea care i se citea cat de cat pe chip.
-Incerci sa ma otravesti? l-am intrebat in timp ce-l priveam incruntata.
-Nu, insa asta a fost prima oara cand am gatit ceva… mi-a raspuns sincer, evitandu-mi privirea.
-Data viitoare lasa pe cineva mai experimentat sa pregateasca mancarea. Spre exemplu, “inconstienta” de mine.
In acea clipa mi-a venit in minte unul dintre multele lucruri care ma framantau de cand acesta a venit la mine in casa sau ma bine zis, in casa care a devenit a lui si anume: alocatia mea saptamanala. Imediat, am schimbat tonul rece pe care ii vorbisem mai inainte intr-unul foarte cald, dulce si calm:
-Ma gandeam sa facem un fel de intelegere… adica eu sa gatesc, iar tu doar sa-mi dai alocatia saptamanala. Este o idee cat se poate de buna, nu? i-am spus zambindu-i angelic.
S-a ridicat de la masa si atunci am observat ca nici macar nu s-a atins de portia sa de mancare. A venit catre mine si mi-a zis indiferent:
-Daca mai stam mult, o sa ajungem tarziu la liceu… asa ca grabeste-te!
Am ramas surprinsa si in loc sa fac ceea ce spunea ca o fetita “cuminte” ce eram, i-am spus cat de cat sarcastica:
-Deci daca ideea mea nu este “buna”, asta inseamna ca este brilianta… nu?
Era deja in drum catre usa, asa ca brusc s-a intors catre mine, privindu-ma cat se poate de rece, de parca s-ar fi asteptat ca sa inghet de frica numai uitandu-ma in ochii sai, insa in loc sa imi ocup postul de “domnisoara tremurand de frica”, i-am scos limba si am iesit inaintea sa pe usa, plecand direct catre scoala. Desi m-am uitat in spate dupa ce am iesit din casa, acesta nu era in urma mea. Din fericire, autobuzul tocmai ce sosise in statie, asa ca m-am urcat grabita in el pentru a ajunga inaintea sa la scoala.
Dupa un sfert de ora, eram deja in clasa, iar el nici macar nu ajunsese. Myra, ca de-obicei, venea mai tarziu, iar Chloe si Crissie erau in bancile lor, copiandu-si tema la fizica. Le-am salutat si ele la randul lor pe mine, pe urma m-am asezat in banca mea, fiind extrem de suparata deoarece ieri, Raiden a vorbit cu diriginta sa-l mute langa mine, iar pe Myra a mutat-o in banca libera din spatele meu. Am tresarit cand am auzit un tipat:
-Fetelor, ghiciti ce s-a intamplat! tipase Myrabelle indeajuns de tare pentru ca vocea ei sa strabata intregul liceu.
Imediat, eu, Christinne si Chloe am trecut la posturi: Chrissie i-a facut semn Myrei sa taca si sa vina catre noi, bruneta grupului a scos un marker negru din penar si mi l-a dat mie, dupa care prietena noastra a venit catre noi.
-Acum spune! i-a zis blonda pe un ton indiferent.
-M-am indragostit! a excmamat aceasta exuberanta, in timp ce Chrissie o filma spunand magicele si obisnuitele cuvinte. Eu am barat o alta serie de linii verticale, aflate pe partea de perete de sub geamul din dreptul meu.
-Douazeci si trei, am spus cascand… eram destul de obosita.
Mai in fiecare dimineata era asa sau chiar de doua ori pe zi: cum vedea un baiat ceva mai dragut, Myra venea topaind catre noi si toate trei hotarasem sa tinem evidenta tuturor datilor cand spunea din nou ca este “indragostita”. Eu notam pe perete asemenea unui puscarias care tinea evidenta zilelor de cand era inchis, Chloe intotdeauna era pregatita si avea marker-ul negru la ea, iar Chrissie o filma cand afirma ca iar avea “fluturasi in stomac”. Am incercat de foarte multe ori sa-i spuneam ca va veni si ziua in care ii va place un baiat cu-adevarat si bineinteles ca atunci cand avea sa vina acea zi, noi aveam sa ii aratam toate filmarile cu ea spuanand acelasi lucru… si toate astea doar pentru a tine minte cat de prostute, copilaroase si partial nebune eram toate patru. Myra si-a pus ghiozdanul pe scaunul din spatele meu si imediat dupa, tiranul meu tutore si-a facut aparitia in clasa. Prima ora a fost extrem de plictisitoare, insa pauza asemenea unei binecuvantari ceresti a venit in cele din urma. Ciudat era ca indata ce a fost anuntat sfarsitul orei, Raiden a iesit grabit din clasa, lasandu-si sacoul de la uniforma pe spatarul scaunului sau. Ca sa nu atrag atentia prin faptul ca ii umblam in haina, i-am daramat “din greseala” scaunul pe jos si cand sa-l ridic, am inceput sa-i umblu prin buzunarele de la sacou… trebuia sa fie acolo deoarece nu avea cum sa lase ceva atat de important acasa.
-L-am gasit! am exclamat multumita si atunci mi-am dat seama ca gandisem cu voce tare, insa bine ca singurele care m-au auzit au fost prietenele mele care isi repetau la matematica, aceasta fiind ora ce avea sa urmeze.
-Ce-ai gasit? m-a intrebat plictisita Chloe.
-Biletul meu catre libertate… atata tot, i-am raspuns zambind.
-Nu iti inveti? m-a certat Myra, ea fiind singura si cea mai mare fana a matematicii din clasa.
-Ora asta vreau sa-mi sarbatoresc eliberarea de tirania acelui ticalos, asa ca o sa chiulesc! i-am raspuns facandu-le cu ochiul.
-Perfect, venim si noi!a spus Chrissie incantata.
-Dar mai intai trebuie sa fac ceva, le-am zis incercand sa par cat mai serioasa, desi simteam bucuria cum imi invada trupul, de parca as fi avut mai multa fericire in mine decat sange… si asta doar pentru ca aveam in mana foaia care dovedea ca Raiden era tutorele meu si odata ce as fi scapat de ea, el nu ar ai fi avut nici-un drept asupra mea si asupra bunurilor tatalui meu… sau cel putin asa credeam eu.
Deoarece stateam langa geam, l-am deschis repede si am privit afara, adulmecand edenicul parfum al florilor de toamna, mireasma ce parca se contopea cu bucuria pe care o simteam. Am intins mana in care aveam foaia pe geam si ma uitam la vantul care parca ar fi vrut sa mi-o smulga din mana… i-am dat drumul.
Exact in acea clipa am simtit o mana in jurul taliei mele si am privit alarmata in spatele meu, dupa care catre documentul ce se presupunea ca a zburat, insa nu era asa deoarece cand i-am dat drumul, intr-o fractiune de secunda, Raiden il prinsese.
-Esti pedepsita, mi-a soptit, dupa care mi-a dat drumul si tocmai atunci intra in clasa profesoara de matematica.
Prietenele mele erau deja la locurile lor si pe chipuri li se citea cumplitul regret pentru faptul ca nu mai aveam timp sa scapam de acea ora ingrozitor de plictisitoare. Mi-am luat inima in dinti si i-am smuls tutorelui meu documentul din mana, din pacate fara a-l rupe pentru ca nu il tinea strans deloc si sarind peste scaunul lui indeajus de repede incat sa nu aiba timp sa reactioneze… cred ca mai mult pentru ca nu se astepta sa fiu chiar atat de nesabuita si am luat-o la fuga din clasa fara macar a inchide usa in urma mea… bineinteles. Tot ceea ce am putut sa aud au fost numeroasele aplauze ce veneau din interioul clasei, acestea fiind cu siguranta potolite in cele din urma de tipetele profesoarei. Am ras in sinea mea si am fugit si mai repede, destinatia fiind parcul de langa liceu, care era si locul preferat al chiulangiilor precum eu. Am tresarit cand mi-am dat seama ca auzeam o pereche de pasi in urma mea, aproape m-am impiedicat, insa se parea ca neindemanarea mea avea de gand sa fie mai indulgenta cu mine in acea zi. Daca as fi stiut ca totul avea sa se termine dezastruos de rau pentru mine, probabil ca nu as fi fugit si m-as fi multumit numai sa ma stramb la el in timpul orelor, dar soarta s-a aratat a-mi fi mult mai dura in acea zi decat neindemanarea… totusi, am continuat sa alerg cat de repede am putut, Raiden fiind in urma mea.


Hope you like it and I’m waiting for your opinions^^

#13
Capitolul 4.

"...in primul rand, nu era prima oara cand aveam astfel de vise,..."

Cam suna a repetitie puteai insa folosi un inlocuitor, de genul 'nu era intaia oara'

Era de parca o alta “eu” din trecut si care totusi traia

Era de parca o alta eu din trecut, care totusi traia intr-un univers paralel....o persoana din trecut, sa traiasca intr-un univers paralel....Hmm, nu stiu de ce, dar nu-mi place felul in care te-ai exprimat. Suna destul de bizar.

Am inceput sa rad PUNCT. CU LITERA MARE Cum puteam sa fiu chiar atat de naiva?!

Tu nu stii cand se foloseste semnul « : » , corect ?

Iote aici :

Doua puncte
-anunta vorbirea directa sau o enumerare, o explicatie, o concluzie si marcheaza totodata o pauza, in genere mai mica decat pauza indicata de punct. Ele se pun atat la sfarsitul unei fraze, cat si in interiorul ei

"...Chrissie obisnuia sa zica ca naivitatea mea..."

Acestea fiind spuse, cacofonie. 'Chrissie obisnuia sa spuna...' ar fi fost o varianta extrem de convenabila si nu trebuia gandit prea mult pentru a o gasi, dar evident, verificarea lasa de dorit.

“O alta eu”… suna pe cat de bine, pe cat de sinistru.

‘pe cat de bine, pe atat de sinistru’ – suna mai bine.

Daca ar fi existat cu adevarat asa ceva, atunci m-as fi intrebat pe “mine” ce parere “am” despre mine insami

. Lasand la o parte conjunctura albsolut normala in care o fiinta intreaba o alta fiinta care ;defapt e chiar aceeasi fiinta ; ce parere are despre ea, si astfel rezulta ca fiinta intrebata, care sa spunem asa, este clona primei fiinte, ar trebui sa-si dea cu parerea despre fiinta care a intrebat, in definitoriu ar trebui sa-si dea cu parerea despre ea, caci ai spus ca sunt una si aceeasi...Ai inteles ceva ? Nu. Sincer nici eu.


"...desi asa ceva era destul de bizar, nu asta le trece prin minte fiecaruia si anume sa afle..."

Avand in vedere ca se face acordul cu 'fiecaruia', evident ca nu este "le", si este "ii". Asta ii trece prin minte fiecaruia. In cazul in care era "le", acordul se facea cu "fiecarora".

nu asta le trece prin minte fiecaruia si anume sa afle ceea ce cred despre sine cat mai sincer?

N-ar fi fost mai simplu sa se duca la o oglinda sa intrebe persoana din spatele oglinzii ce parere are despre ea ?

Acum ca am ajuns aici, presupun ca iti dai seama cat de aiurea suna partea cu 'alter ego'-ul acela. Rade, se opreste, se uita la ceas, rade. Dar in fine, sa spunem ca asta e psihologia personajului.

"...dupa vre-o jumatate de ora de rascolit..."

"vreo", nu "vre-o"

"Mi-am incalcat obiceiul si m-am schimbat in uniforma de la scoala si am facut inca o abatere de la ceea ce obisnuiam sa fac, punandu-mi in loc de camasa, tricoul pe care ramasese scris “Imi urasc tutorele”, avand scrisul reinnoit dupa bataia cu apa din pauza mare."

Mda, amuzant, dar te-ai cam contrazis. Din moment ce tricoul ala nu face parte din uniforma, deja se anuleaza partea cu schimbatul in aceasta. Nu..?

"...omleta cu cascaval si branza in interiorul sau si bucati de rosii aranjate intr-un mod haios in farfurie, impreuna cu omleta dand impresia unei fete destul de amuzante..."

In primul rand te-ai repetat, si in al doilea nu prea are sens. Probabil datorita repetitiei.

Tine insati- tine insuti....si am mai zis, e pleonasm, se intelege la cine e referi din moment ce zici « tine »

"...esti atat de idiot incat sa crezi ca imi pasa ceea ce zici sau sa te ascult?!"

Daca elimin unul din motivele pentru care e idiot, iese " Esti atat de idiot incat sa crezi sa te ascult?!" Minunat, dar ar merge mai bine "sa crezi ca te ascult" totusi.

"...i-am spus cat de cat sarcastica:.."

'cat de cat sarcastica' ? Nu, nu suna bine.

Per total este ok, desi intr-o lumina generala, e cam pueril. Mai munceste, dezvolta actiunea, concentreaza-te pe firul narativ.

[Comanda onorata]

#14
]Imi place la nebunie ficul!
Ma intreb cand o sa-i spuna Raiden adevarul?
Niciodata nu as fi crezut ce el ar putea fi logodnicul ei si pe deasupra sa mai fie si vampir.;;)
Iubesc vampirii, presimt ca ficul asta va fi din ce in ce mai captivant.
Cu toate ca Raiden o iubeste, se poarta urat si autoritar cu Ayame. Abea astept sa vina clipa in care ii va spune adevarul.
Oare cum va reactiona? Sper ca ii va spune el inainte de a-si aminti ea pt ca asa ar fi mai rau.
Presupun ca Raiden i-a luat jurnalul.
Uh...uneori poate fi asa nesuferit si alteori atat de adorabil:)
Oare cum va fi pedepsita Ay?
Abea astept sa citesc urmatorul capitol.
Nu pot sa cred cat de fraiera a fost Ay!
Eu in locul ei rupeam in mii si mii de bucatele documentul ala nenorocit, nu ii dadeam ca proasta drumul pe geam!
Cred ca asta a fost cea mai proasta idee pe care a avut-o in ultimiul timp!
Abea astept urmatorul capitol si sper sa-l pui cat de curand pentru ca m-ai lasat cu adevarat in suspans!
Psihologu' mi'a zis ca's nebuna, da' vocile din cap imi spun ca nu e adevarat
Nu te deranja...sa ma deranjezi...!
[Imagine: chibi_2903.gif]
, chibi-ul lui Tasha

Imi trebuie bombonele ca sa cresc... Imi dai si tu una?888

#15
Merci mult de commuri si Toxic, iti multumesc pentru sfaturi^^



Capitolul IV: O experienta de neuitat: pedeapsa
Partea a II-a

Fiecare pas ma motiva sa mai fac un altul si tot asa, insa oboseala parea a nu ma cruta… dar nu puteam sa incetinesc pentru ca atunci, intregul meu plan ar fi devenit doar un vis indepartat, o iluzie pe muchia de cutit a razbunarii. Ce nu face o fiinta umana pentru libertate?
M-am calmat putin cand am vazut ca mai aveam de traversat o singura strada si pe urma ajungeam imediat in parc si de-asemenea la tinta mea principala.
-La naiba! am spus incet, insa in mare parte furioasa deoarece semaforul arata rosu, iar eu tocmai ce trecusem si eram nevoita sa inghit toate injuraturile soferilor care au oprit brusc… dar nu le dadeam atentie, asa ca am continuat sa alerg. Am aruncat o scurta privire in spate si l-am vazut pe Raiden sarind surprinzator de repede din fata unei masini care ar fi putut foarte usor sa-l loveasca. Avea un noroc care ma enerva la culme, insa nu mai tare decat propria-i persoana. I-am scos limba si a ramas uimit de gestul meu, dupa care am continuat sa alerg razand. Mai aveam decat vreo cincisprezece metri pana la “tinta mea” si anume: fantana. Ce mod mai bun de a scapa de un document “important” exista in afara de a-l uda complet, astfel incat cerneala va disparea si nu va ramane nimic mai mult decat o trista foaie fara nici-un sens… si inutila? Imediat ce am ajuns la fantana, am facut o scurta saritura si am ajuns pe marginea oarecum groasa a acesteia si putin inalta, dar, din pacate Raiden m-a ajuns indata din urma.
-Daca mai faci un singur pas, o sa arunc acest pretios document in apa si voi avea grija sa se duca la fund cu putin ajutor! i-am raspuns incercand sa par cat mai serioasa, desi intreaga situatie ma amuza nespus de mult.
M-a privit sfidator si in urmatoarea clipa a sarit langa mine, pe marginea fantanii si a incercat sa-mi ia din mana foaia, insa m-am lasat pe spate, prinzandu-l de camasa uniformei si astfel am cazut amandoi inauntru. Nu mi-a adresat nici un cuvant, insa ma privea nervos, dupa care a zambit, spunandu-mi cu o oarecare seriozitate indulcita de surasul sau:
-Acea foaie era doar o copie dintre multe altele, iar originanul este intr-un loc complet sigur.
Eram uimita, insa nu datorita cuvintelor sale, ci a reactiei pe care am avut-o in urma lor deoarece nu imi pasa deloc! Eram calma, linistita… ma simteam bine pentru ca planul meu reusise si nu regretam deloc. Eram multumita de ceea ce am facut deoarece ar fi fost atat de simplu si de banal sa rup acea hartie. Totul ar fi devenit un fel de drama: fata care cu un zambet misel pe chip ar fi rupt brutal documentul ce ii luase libertatea. Eu nu eram asa… Vroiam distractie si o cautam incercand sa ma amuz pe seama tanarului turore care in ultima vreme parea sa cedeze propriilor nervi. Speram ca incapatanarea sa de a reactiona mereu linistit sa tina mai mult si sa nu-si fi schimbat felul sau calm de a fi, desi gaseam haioasa fata sa cand tipa la mine sau era suparat. Mi-a fost usor sa-mi dau seama ca pur si simplu rupand foaia, probabil ca s-ar fi prefacut ca nu s-a intamplat nimic, insa chiulind de la una dintre cele mai “importante” ore, aratandu-i profesoarei “respectul” meu si scapand de acel document intr-un mod haios si total copilaresc, pe care el cu siguranta il considera exasperant… ei bine, asta l-ar fi enervat foarte mult. Am incercat sa ma pun in locul lui, ceea ce nu a fost tocmai usor, dar m-a ajutat sa realizez ca nu era o persoana prea rabdatoare… cel putin asta credeam atunci, dar curand aveam sa-mi dau seama ca ma inselasem.
Am privit in dreapta mea si am ramas inlemnita la vederea unuia dintre turnurile bisericii, ce se inalta falnic printre caldiri. Mi-am muscat buza inferioara, iar doua picaturi de sange de-un rosu aprins mi s-au prelins pe barbie. Am auzit un sunet asemenea unui clinchet sur, insa nu i-am dat atentie, desi era “zgomotul” facut de un strop din lichidul vital si rosu ce cazuse in apa fantanii. Inca priveam inspre biserica, amintindu-mi de cimitirul care era langa ea si de trista inmormantare a dragului meu bunic care mi-a fost ca un tata. Ma intrebam cum am putut sa trec de aceste cateva zile fara sa vars macar o singura lacrima. Eram scarbita se insensibilitatea de care am dat dovada in ultimul timp… de parca as fi uitat sa-mi ascult propriile sentimente. Atunci am realizat ca nu imi mai puteam retine lacrimile, asa ca m-am ridicat brusc in picioare si am iesit din imensa fantana, luand-o la fuga. Cand am ajuns acasa, am mers direct in camera mea si m-am aruncat in pat, plangand incontinuu. Atunci am auzit cheia invartindu-se in incuietoare si m-am ridicat, pasind incet pana la usa. Am apasat pe clanta si am realizat ca am fost incuiata in propriul dormitor. Dandu-mi seama de situatie, am inceput sa dau cu pumnii si picioarele in bucata mare din lemn alb, desi eram constienta ca asa nu rezolvam nimic.
-Mai bine ai inceta, Ay… nu faci decat sa te ranesti! am auzit vocea joasa de la celalalt capat al usii.
-Da-mi drumul, idiotule! am tipat, aruncand cu primul obiect ce imi cazuse in mana. Abia dupa am constatat ca era doar o perna, asa ca am oftat si m-am asezat jos, rezemandu-ma cu spatele de peretele rece.
***************************************************************
Ceea ce mi se intampla era complet enervant! Speram ca macar soarta sa fie mai milostiva cu mine, fata de tiranul din camera de-alaturi. Dupa aproximativ un sfert de ora in care dadusem cu pumnii si cu picioarele in usa si in care tipam pe-alocuri, facandu-l pe Raiden in toate felurile, mi-am dat seama ca nu avea de gand sa-mi dea drumul. Mainile ma dureau, de-asemenea si picioarele, iar singura mea alinare era ca nu aveam nici-un cutit la indemana, pentru ca daca as fi avut, cu siguranta ca furia si instinctual de a ucide m-ar fi indreptat catre fapte necugete si as fi fost chiar in stare sa daram usa si sa ma arunc asupra lui cu obiectul ascutit. Am inceput sa rad de propriile mele ganduri malefice, o jumatate din mine le aproba fara retinere, chiar cu indifirenta, in timp ce cealalta imi striga cat de mandra era de ele. Totusi, eram complet plictisita. N-aveam nici-un chef sa ma prefac ca nimic nu se intamplase si ca stateam inchisa in camera mea pentru ca asa vroiam eu, asa ca m-am decis in final sa renunt la noul meu rol de printesa la ananghie, inlocuindu-l cu cel al unei eroine care era gata sa iasa din orice situatie, oricat de grea ar fi fost. Stateam intinsa pe covor, langa dulapurile cu haine si priveam in gol, simtind gustul amar al monotoniei ce ma invaluise. Mi-am intors capul catre stanga si atunci am ramas complet uimita: sub dulap, era ceva alb ce semana cu un telefon. Atunci mi-am dat seama ca tocmai ce gasisem mobilul pe care il pierdusem in urma cu o luna, astfel fiind nevoita sa-mi iau unul nou. Singurul motiv pentru care nu-l gasisem atunci cand l-am pierdut, era ca il tineam mai mereu inchis, la fel cum era in ziua in care il ratacisem. Mi-am intins mana sub dulap, incercand sa ajung la el, iar cand l-am atins am simtit o foarte placuta caldura, ce se impletea cu dulcele miros al victoriei ce avea sa urmeze. Am tastat PIN-ul si telefonul s-a deschis imediat, insa nu avea prea multa baterie, asa ca am format primul numar care imi venise in minte si am asteptat cu nerabdare ca persoana de la celalalt capat sa raspunda.
-Alo! Cine e? am auzit vocea lui Chrissie.
-Sunt eu, blondo! i-am raspuns vorbind incet.
-Ayame?! De unde ma suni? m-a intrebat surprinsa.
-De pe fostul meu celular, am avut marele noroc de a-l gasi si de a putea chema ajutoare. Te rog sa nu ma intrerupi pana nu termin de spus tot! i-am spus incercand sa-mi ascund disperarea, dupa care am continuat:
-Raiden m-a incuiat in camera mea si nu am cum sa ies. Nu stiu ce sa fac, de fapt am cateva idei machiavelice pentru a-l tortura, insa asta abia dupa ce reusesc sa evadez. Am nevoie de ajutor! i-am marturisit panicata, dar abia dupa ce i-am zis asta mi-am dat seama ca ii cerusem imposibilul.
Dupa cateva momente de tacere, aceasta mi-a spus hotarata, trezindu-mi si ultima farama de speranta:
-Pregateste-ti pijamalele si periuta de dinti pentru ca asta-seara dormi la mine acasa! O sa le invit si pe Myra si Chloe deoarece avem nevoie de ele ca sa te scoatem din casa fara sa observe “domnul tiranie”. Imbraca-te complet in negru si incearca sa legi mai multe cearceafuri sau orice altceva ca sa faci un fel de funie sa poti iesi pe geam! Si in ultimul rand, pune-ti mobilul pe silentios pentru ca o sa te sun cand ajungem in dreptul ferestrei tale, ok?
-In regula, i-am spus nedumerita, dupa care am incheiat convorbirea.
Am legat repede mai multe cearceafuri pe care le aveam in dulap, iar un capat l-am innodat strans de unul din picioarele patului. M-am imbracat cu un tricou negru si o pereche de pantaloni de aceeasi culoare, iar intr-o geanta destul de mare mi-am pus ceea ce mi-a spus Chrissie. Dupa aproximativ treizeci de minute, a sunat telefonul:
-Ce faci? a intrebat vesela Myra.
-Cred ca se simte minunat, doar a fost incuiata in propria camera, nu? a spus Chloe sarcastica.
-Saluuuuut! a exclamat Christinne.
-Ce naiba se intampla acolo? am intrebat uimita.
-Telefonul e pe speaker, a zis Mirabelle.
-Merci mult ca ati venit! Nu stiu ce m-as face fara voi, le-am spus cu lacrimi in ochi.
-Esti gata? m-a intrebat Chrissie.
-Da, am raspuns hotarata, tinand in mana celalalt capat al lungului sir de cearceafuri.
I-am dat drumul pe fereastra, dupa care m-am asezat pe marginea acesteia, fiind pregatita sa cobor. Am apucat cu grija materialul ce speram sa ma tina si am iesit cu precautie pe geam, strangand in maini sfoara improvizata. Nu trecusera nici macar cinci secunde de cand atarnam si cearceaful a inceput sa cedeze, in final rupandu-se. Deoarece eram aproape de marginea ferestrei, am reusit sa ma prind de ea. Incercand sa ma ridic ca sa intru inapoi in dormitorul meu, mi-a alunecat mana stanga. Ma panicasem foarte tare, in primul rand, aveam sa cad, iar in al doilea, asta s-ar fi intamplat de fata cu prietenele mele. Singura mea sansa era ca cineva din interiorul camerei sa ma ajute. Am inceput sa tip:
-Raiden! Ajutoooor! Raiden!
Auzeam batai disperate in usa de la intrarea in casa, dupa care Chloe a strigat catre mine:
-Nu cred ca este acasa. Christinne a si sunat, insa nimeni nu raspunde!
Imi simteam muschii parca arzand, iar mainile ma dureau cumplit. Lacrimi mi se prelingeau repede pe chip si pentru prima data aveam senzatia ca traisem mult prea putin ca totul sa se sfarseasca astfel. Niciodata nu mi-am imaginat ca aveam sa alatur numele lui Raiden cu “te rog”. Il imploram in gand sa vina, dar am constatat ca sunt momente in viata in care sperantele pur si simplu sunt mult mai indepartate decat insasi stelele.
Am auzit un zgomot puternic venind din apropiere si o pereche grabita de pasi ce se apropia uimitor de repede de mine, dar deja era prea tarziu… eram in cadere.
Totul se intamplase uimitor de repede: in timp ce cadeam, cineva m-a prins de mana si atunci am auzit un “buf” puternic. Impactul nu a fost deloc dureros pentru mine, insa eram foarte ingrijorata pentru cel ce ma salvase si care era sub mine.
-Chemati o ambulanta! am tipat disperata catre prietenele mele.
Raiden zacea pe jos, zambindu-mi. Mi-a luat mana intr-a lui si mi-a spus:
-Ma bucur ca esti bine.
Pe urma s-a ridicat si si-a aranjat putin camasa, dupa care a mers catre usa casei de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Toate patru il priveam uimite. Desi hainele ii erau sifonate, nu parea deloc sa arate ca il durea ceva. Acesta s-a intors catre Myra, Chloe si Chrissie si le-a zis:
-Cred ca ar trebui sa mergeti acasa acum. Nu va ingrijorati pentru Ayame, va fi bine.
Le-am privit, dand din cap in semn de “da”. Au plecat fara macar sa ne luam la revedere. Pe urma l-am urmat pe Raiden in casa, fara nici cea mai vaga idee despre ceea ce avea sa se intample.

#16
hmm, a trecut o luna de cand nu am mai postat(sorry everybody, dar scoala si invatatul asta imi ocupa mai tot timpul:( ). Acest capitol va fi umpic mai scurt decat deobicei, dar e unul destul de interesant si in acesta Ayame afla... ceva;))

Capitolul V:Cand oamenii nu sunt… oameni
Partea I



Secundele treceau grabite, parca lovindu-se de zidul imaginar al tacerii si cu fiecare clipa dusa, stiam ca nu avea sa vina inapoi. Imi tineam ochii plecati si nu puteam sa spun nimic, dar in cele din urma am inceput a murmura un “imi pare rau”, insa Raiden m-a intrerupt:
-Imi pa…
-E vina mea… doar a mea! spunea stand pe canapeaua din salon, cu palmele incrucisate si sprijindu-si capul de ele.
Il priveam uimita si cu un adanc regret, caci abia atunci am realizat ceea ce facusem.
-Nu ar fi trebuit sa…
-Vrei sa termini!? Nu e vina ta! E a mea si sa-ti intre bine in cap! am tipat la el, satula sa se invinovateasca.
Ma intrebam neincetat unde era acea persoana mandra, gata sa-mi inchida gura cu o singura replica… sau macar sa incerce. Linistea se instalase din nou in somptuoasa incapere si vazandu-l cum se framanta, ma simteam mizerabil numai gandindu-ma cat de rea am fost. Faptul ca nu mai aveam familie nu imi dadea dreptul sa ma port astfel cu cineva care isi luase angajamentul de a avea grija de mine… ii eram recunoscatoare intr-o oarecare masura. Daca nu era el, mai mult ca sigur ca as fi fost la un orfelinat pana acum, ceea ce ar fi fost cu adevarat mult mai rau.
-Hei… i-am spus, asezandu-ma pe canapea.
Nu a venit nici un raspuns din partea sa, asa ca m-am apropiat de el. I-am pus mana pe umar si l-am intrebat:
-Esti bine?
Atunci si-a ridicat capul si m-a privit, zambindu-mi. Ochii sai verzi inspirau si expirau tristete, iar pe buzele sale era incriptata resemnarea. Brusc, chipul sau angelic imi deveni neclar, insa trasaturi precum forma sprancenelor, nuanta superba a ochilor si barbia, ii conturau fata… eram singura ca il mai vazusem candva, cu mult timp in urma.
Acela a fost momentul total nepotrivit pentru stomacul meu sa protesteze si sa isi exprime nemultumirea printr-un chiorait, dar auzindu-l, am mers grabita catre frigider si l-am deschis, constatand cu dezamagire ca trebuia neaparat sa fac cumparaturile. Neavand ce face, am comandat niste pizza, insa cand sa-l intreb pe Raiden de care vrea, mi-am dat seama ca nu mai era in sufragerie si nici macar in casa. Ma intrebam cand plecase, pentru ca nu il auzisem. Cautasem in toate incaperile din vila, exceptand fosta camera a bunicului meu, care devenise dormitorul tanarului tutore.
Stateam in fata usii masive si impunatoare din lemn brun, cu mana pe clanta si gandul departe. In cele din urma, am intrat inauntru. Camera nu prea era schimbata, totusi, reusisem sa observ micile diferente foarte usor, precum parfumul barbatesc ce plutea delicat in aer si poza mea ce din locul ei de pe dulapul din colt, ajunsese pe noptiera. M-am indreptat catre ea si asezandu-ma pe pat, am luat-o in mana. Cat de amagitor de repede trece timpul… O parte din mine o recunostea pe copila cu zambetul inramat, iar pentru cealalta jumatate era o straina, dar eu stiam prea bine ca ea nu era decat o cunostiinta devenita inevitabil… o necunoscuta.
Fiind curioasa, am inceput sa deschid sertarele si dulapurile, cu gesturi de o plictiseala si moleseala evidenta. Eram obosita si mi se facuse somn, asa ca m-am indreptat catre usa. Din neatentie, m-am impiedicat de covor si m-am prins de un dulapior ca sa nu cad, clatinandu-l putin. Atunci am auzit niste sunete asemenea unor clinchete. Am lovit din nou piesa de mobilier, de aceasta data intentionat, iar acelasi sunet bizar isi facuse din nou aparitia. M-am uitat sub el si mi-am dat seama ca acolo era ceva, asa ca am intins mana si am scos unul dintre obiectele respective. Era din sticla, ca un fel de eprubeta, dar ceva mai scurta si avea un lichid rosu in ea. M-am ridicat in picioare si am inceput a-l privi incontinuu, intorcandu-l pe toate partile. Vroiam neaparat sa stiu ce se afla inauntru, asa ca ma hotarasem sa ii scot capacul. Tocmai cand eram pe punctul de a face asta, usa s-a deschis si usorul ei scartait m-a speriat, astfel reusind sa scap obiectul din sticla. Acesta s-a preschimbat in nenumarate cioburi cristaline, in timp ce lichidul rosiatic devenise o pata ce se tot extindea pe parchetul inchis la culoare. In dreptul usii era Raiden, privindu-ma uimit. M-am aplecat si mi-am atins degetul de lichid, dupa care l-am mirosit, reusind sa-i simt aroma metalica. Nu stiu de ce, aveam impresia ca era sange, insa cand am gustat putin, m-am convins ca aveam dreptate. M-am intors catre baiat, uitandu-ma intrebatoare la el. Era mult prea ciudat…
Asteptam sa imi dea o explicatie, insa era in zadar, asa ca l-am intrebat normal, incercand sa-mi ascund suspiciunile:
-E sange, nu?
A dat din cap, incercand sa evite a privi vizibila pata rosie.
-Ce cauta aici?
Atunci si-a ridicat capul pe care il tinuse plecat in tot acest timp si mi-a zambit trist… pe urma si-a expus coltii. Am tresarit la vederea acestora si instinctiv, am facut un pas in spate, punandu-mi mainile la gura… eram complet suprinsa. El nici nu s-a miscat. Statea incremenit in dreptul usii, parca nici nu respira.
-Nu mi-ai raspuns la intrebare… i-am spus soptit.
-Cred ca este evident, veni si raspunsul sau incet, cuvintele fiind aproape silabisite.
Atunci mi-am dat seama. Dar cum se putea asa ceva? Mai mult decat atat, avea intr-adevar dreptate… era foarte evident.
-Da. zise cu amaraciune, acel simplu cuvant avand o greutate mult prea mare.
Din felul in care l-a rostit, realizasem ca il durea si cu siguranta foarte tare daca tocmai lui, fiintei mandre, i se citea in priviri si pe chip cumplita urma a suferintei. Imi parea rau pentru el, imi era chiar si mila pentru ca nu era om… ma intrebam daca gandeste ca noi, daca simte… ca noi.
Mi-am luat inima in dinti si am inceput sa merg incet catre el, cu bagare de seama. Eram fata in fata, nu stiam ce sa spun sau ce sa fac, asa ca pentru a ma convinge de faptul ca totul era adevarat, mi-am intins mana catre coltii lui. I-am atins si eram sigura de faptul ca totul era real. Degetele mele simtisera ascutisul coltilor sai, iar fiori ma treceau la atingerea lor. Raiden mi-a luat mana intr-a lui, ceea ce m-a speriat putin, si mi-a pus palma pe obrazul sau, dupa care bratele sale mi-au cuprins trupul firav intr-o imbratisare. Inima imi batea din ce in ce mai repede si incercam sa ascund ca ma temeam de el…
-Nu trebuie sa-ti fie frica de mine, mi-a spus bland si trist, soptindu-mi in ureche. As fi bucuros chiar si daca te-ai purta la fel ca inainte, a continuat pe acelasi ton incet.
Ma simteam foarte prost pentru ca ajunsesem sa-l ranesc astfel, purtandu-ma cu el de parca n-ar fi fost o fiinta umana, asa cum pretinsese pana atunci ca era… ci un vampir.
-Nu imi e… l-am mintit, punandu-mi mainile pe spatele sau si raspunzandu-i cu atentie la imbratisare.
Atunci mi-a dat drumul si l-am privit zambindu-i, caci om sau nu, ramanea aceeasi persoana ingamfata si mandra, uneori prea serioasa, insa care avea grija de mine. Pe urma a facut ceva ce m-a socat cu adevarat, cuprinzandu-mi buzele intr-un sarut scurt, dar dulce, si i-am simtit din nou mainile in jurul meu… dupa care am inchis ochii si totul a devenit negru.


ca indiciu pentru urmatorul capitol, va spun doar ca o persoana din trecutul lui Ay isi va face aparitia... iar lucrurile vor lua o intorsatura ciudata, dar si amuzanta^^

#17
Hi hi hi..de cand asteptam eu un nou capitol..Adevarul e ca abia am descoperit acest fic si..plus ca mi-a fost cam lene sa postez..rusinica..><"..
Imi place foarte mult ideea ficului tau,personajele si personalitatile lor,precum si actiunea si intamplarile deosebit de amuzante si interesante.
Nu am observat greseli majore in fic-ul tau si mi-a atras atentia modul tau de a scrie.Actiunea nu este grabita si nu faci exces de figuri de stil si dialog.Toate modurile de expunere sunt folosite in egala masura ceea ce apreciez la fic-ul tau.
Te descurci excelent si sper ca urmatorul capitol sa vina cat mai repede!
Ja ne!:D

#18
merci mult de comm ~Anna~ si rusinica sunt eu, nu tu=)) pentru ca nu am mai postat de aproape doua luni:-"(scoala m-a cam lasat cu o teribila lipsa de inspiratie pt acest fic... dar a venit miss imaginatie impreuna cu sora inspiratie cu putin inaintea Craciunului si m-am decis sa acord mai multa atentie acestei povesti si sa incerc sa o imbunatatesc+sa o fac mai interesanta^^)
astept parerile, sfaturile si criticile voastre(toate sunt bine venite) :pls:

Capitolul VI: Trecutul te prinde din urma


Era atata liniste in acea camera decorata cu tot felul de lucruri in diferite nuante de roz, mov, alb si multe alte culori vii, dar care se imbinau perfect, creand o deosebita armonie cromatica. Intunericul domnea peste frumoasa incapere, insa chipul ei angelic lumina spatiul intunecat de abisul noptii. Pleoapele de un sidef trandafiriu, buzele dulci, capul culcat pe perna moale si parul lung, presarat cu vapai brune si aurii… totul ma tenta. Stateam sprijinit de peretele rece, dar am pornit inspre ea si m-am asezat pe marginea patului, pierdut in gingasia si frumusetea chipului ei. I-am atins buzele, conturandu-le cu degetul, deja le simteam gustul aromat, iar in minte mi-a aparut imaginea sarutului pe care i l-am furat mai devreme, care a aprofundat efectul hipnotic al ochiilor mei, adormind-o. Si-a miscat usor capul, asa ca m-am retras. A dormit multe ore, pana dupa-amiaza, probabil datorita socului din ziua precedenta si bineinteles din vina mea…
S-a trezit deschizand alene ochii, parca zambind luminii ce se prelingea delicat pe pereti. Si-a intins mainile, alintandu-se in asternuturile moi. Cand mi-a observat prezenta, a schitat un suras timid, dupa care s-a ridicat neindemanatica din pat, pasind inspre mine… inca parea a fi somnoroasa. S-a dezechilibrat exact in fata mea, dar am prins-o in brate si profitand de imprejurari, am apropiat-o de mine. Aceasta m-a contemplat oarecum uimita.
-‘Neata! a murmurat cascand.
A aruncat o privire scurta ceasului, iar in urmatoarea clipa aproape mi-a tipat in ureche:
-La naiba!
Brusc, toata starea de somnolenta intiparita pe chipul ei a disparut si fiecare gest al ei si-a recapatat obisnuita gratie si nelipsita usoara neindemanare.
***********************************
-Ce s-a intamplat? m-a intrebat Raiden calm, ca intotdeauna.
-Am repetitii! am spus tare, in timp ce cautam grabita prin unul dintre dulapuri ceva de imbracat. Enervata de dezordinea cauzata de lipsa mea de grija, am luat fiecare haina in parte, aruncand-o in spatele meu.
-Victorie! am exclamat cu exuberanta dupa ce am gasit tot ce-mi trebuia, exceptand partea de sus a lenjeriei intime. M-am intors cu fata catre tanarul tutore si m-am imbujorat vazandu-mi sutienul atarnand pe umarul sau. L-am luat in fuga inspre baie. In zece minute eram gata, incaltata si cu un mic ghiozdan in spate, in care aveam costumul pentru antrenamente. Stateam in fata usii de la iesirea din casa, incercand sa-mi amintesc numarul de telefon pentru a chema un taxi, insa m-am decis sa merg pana in strada. Brusc, in fata mea a aparut un “Mercedes McLaren” negru. Geamul soferului era deschis si fara a ma uita atent cine era, i-am spus nervoasa:
-Puteai sa ma calci, idiotule!
Dar cand sa plec, vocea care imi era atat de cunoscuta mi-a spus:
-Urca!
Era Raiden. Il priveam uimita, pe el si masina sa “de fite”. M-am asezat pe scaunul alaturat soferului si mi-am pus centura, intrebandu-ma daca era indeajuns de intreg la minte, incat sa conduca cu grija.
-Cum se face ca ai carnet? Adica ai doar…
Atunci mi-am amintit ca putea sa aiba si sute de ani, iar eu sa nu stiu…
-Simplu, mi-a raspuns calm, dupa care a continuat:
-In ziua de azi e de ajuns sa dai mita ca sa obtii aproape tot ce vrei.
-Deci si sentimentele oamenilor pot fi cumparate cu bani… foarte inteligent, domnule insensibil!
-Bineinteles ca sunt si exceptii, Ay. Cum ar fi temperamental tau, din pacate, nu e de vanzare… sau inimioara aia atat de sensibila care vrea sa para atat de dura.
I-am aratat limba in semn de protest. O vreme a fost liniste, nici unul dintre noi nu a mai comentat. Priveam pe geamul din dreapta mea, gandindu-ma ca sunt la nici macar un metru departare de un vampir care stia prea multe despre mine, iar eu nimic despre el. M-am uitat la el inca o data si am observat ca ma privea destul de ciudat.
-Fii atent la drum! am tipat speriata.
-Pot sa conduc si cu ochii inchisi, mi-a raspuns ranjind.
-Mai bine te-ai abtine, i-am spus incercand sa-mi pastrez calmul.
-Te grabesti? m-a intrebat facandu-mi pe plac si fiind atent la drum.
-Singurul motiv pentru care sunt aici e ca sa ajung la timp la antrenamente, i-am zis punand accent pe fiecare cuvant.
In urmatoarea clipa a accelerat si gonea pe strada ca un maniac. M-am panicat si i-am spus de zeci de ori sa incetineasca sau doar ma rugam in gand, sperand prosteste ca o sa ma auda. Am simtit o atingere blanda pe mana stanga, care se afla in a lui si glasul sau imi rostea dulce:
-Calmeaza-te… nu o sa permit sa patesti nimic rau.
Oare era constient ca tocmai isi semnase condamnarea la moarte? Cum putea sa spuna lucruri atat de stanjenitoare in astfel de momente?!
Deodata, masina s-a oprit cu un sunet prelung si deranjant. Nici macar sa puna frana nu stia?! Am coborat exclamand sarcastica si trantind usa:
-Sunt in viata!
Alergam pe coridoarele cladirii in care era sala de spectacole si in cele din urma am ajuns la vestiare. M-am schimbat repede, iar cand am iesit am observat ca Raiden ma astepta pe hol, stand sprijinit de perete. Felul in care privea hotarat inainte, cu o expresie ganditoare aproape nevazuta, ii conferea chipului sau un aer solemn. Ma uitam uimita la el si mi-a spus ceva ce deja stiam mult prea bine:
-Ai intarziat!
Au fost de ajuns acele doua cuvinte ca sa alerg din nou. Am avut intentia de a deschide usa incet si de a trece neobservata, dar m-am impiedicat in propriile picioare si am cazut cu mainile pe usa, impingand-o. S-a auzit un scartait deloc placut si toti din imensa sala s-au intors curiosi catre mine. Purtam o pereche neagra de colanti ce trecea putin de genunchi si o fusta nici scurta, nici lunga, alba si usor transparenta si un tricou oarecum larg de-o nuanta deschisa de gri, pe care era reprezentat un roi de fluturi in cele doua nonculori. Parul imi era prins intr-un coc simplu, iar in picioare aveam o pereche de balerini foarte comozi. Am afisat un zambet inocent si am pasit timida pana la profesoara. Ca intotdeauna, era imbracaata in aproape toate culorile posibile si avea un machiaj strident. Era destul de ciudat, avand in vedere cat de bine se pricepea sa puna in scena orice spectacol si bunul gust cu care ne alegea costumele. Ma apropiam de ea incet, gandindu-ma la o scuza perfecta pentru ca am lipsit atatea zile si am intarziat.
Odata aflata fata in fata, am deschis gura pentru a-i explica, dar aceasta m-a imbratisat si mi-a spus gesticuland fara oprire:
-Sincerele mele condoleante! Vai, micuta de tine! Cu totii ti-am dus dorul, a spus cu o voce grava, intorcandu-se catre ceilalti.
Am urcat treptele pana pe scena, iar restul dansatorilor m-au imbratisat, ne-am salutat si am continuat sa dau acelasi raspuns la aceeasi intrebare,“esti bine?”… nu puteam sa spun decat “da”.
-Incepem? am intrebat.
Restul grupului a dat afirmativ din cap si inainte de a-mi ocupa pozitia, am privit inspre Raiden care se parea ca vorbea cu instructoarea noastra, domnisoara Loix. Aceasta s-a intors catre noi si a spus:
-Ayame draga, incepe cu piruetele! Dupa ce termini doua siruri dintr-un capat in altul al scenei, iei pamblicile si continui la fel. Martin, Mimi si Hellen, mai exersati ultimele miscari, iar restul va puteti apuca de munca!
Cu fiecare pas ma pierdeam in acel dans asemenea unui zbor ce imi invada fiinta cu o desavarsita libertate si o liniste sufleteasca profunda… tot ce ma inconjura disparuse. Nu mai auzeam nicio voce, niciun cuvant care sa ma deranjeze, sa ma intristeze, era ca si cum traiam in propriul univers construit numai din sentimente, vise si iluzii. Era mult prea bizar sa pierzi legatura cu toti ceilalti, cu intreaga lume... si totusi o senzatie placuta ma cuprinsese, la gandul ca numai imaginandu-mi tot ceea ce imi doream, viata perfecta la care aspiram, puteam sa-mi creez propriul microcosmos, unul in care toate fiintele dragi mie sa fie in viata, alaturi de mine pentru totdeauna. Un singur lucru ma speria, ideea de perfectiune era cu adevarat infioratoare… mai bine era sa fi luat prin surprindere de fericire, chiar si de tristete, iar fiecare zi sa fie unica si frumoasa in felul ei, desi intotdeauna vor exista acele momente mai grele, carora trebuie sa le faci fata pentru a merge mai departe. Insa cum e cand te lovesti de unul dintre ele?
Eram intinsa pe jos, peste persoana de care ma ciocnisem.
-Scuze, am murmurat, gandindu-ma la genunchiul drept care ma durea destul de tare, asteptandu-ma sa imi apara o vanataie in toata splendoarea.
Cand m-am uitat in ochii “victimei” neindemanarii mele, am recunoscut imediat acea privire patrunzatoare ce imi dadea fiori, era el… insa parea atat de schimbat. Aveam impresia ca nu il mai cunosteam deloc. Atunci am simtit o atingere rece pe umar, dar nu m-am miscat, continuam sa ma holbez la acel chip atat de apropiat de al meu. O voce cunoscuta, avand o usoara nuanta de iritare m-a trezit la realitate si am privit in spate:
-Esti bine? m-a intrebat Raiden, intinzandu-mi mana sa si ajutandu-ma sa ma ridic.
Nu i-am raspunsa la intrebare, dar auzind glasul celui ce tocmai s-a ridicat, m-am cuibarit la pieptul tanarului meu tutore in incercarea de a-mi ascunde ochii inlacrimati:
-Ay, esti ok?
-Ar trebui sa inveti sa ai grija pe unde mergi! i-a spus Raiden pe un ton taios, desi eram si eu vinovata ca am dat peste el.
-Putem sa plecam? mi-am intrebat “soferul” incet.
Acesta m-a luat de mana si am iesit din sala fara a privi inapoi, indreptandu-ne catre masina sa. Cand am ajuns in dreptul ei, mi-am recunoscut cu greu chipul avand o expresie indurerata, ce se reflecta in unul dintre geamuri. In acel moment, mi-am dat seama ca mainile noastre inca erau impreunate. Am intrat in automobil cu un gust amar de dezamagire in suflet pentru ca am permis durerii sa revina si ca dintre toate persoanele din lume, am incercat sa-mi ascund lacrimile tocmai la pieptul tutorelui meu absolut stresant. Cand am auzit usa soferului inchizandu-se, am simtit zidul din piatra aflat la granita dintre trecut si prezent mai slab ca niciodata.
Aveam impresia ca acesta conducea mai repede decat inainte, dar cea mai ciudata era prezenta unei taceri adanci, care nu stiu de ce… ma deranja.
-Stii… pana si eu am fost o fetita prostuta candva. Eram genul acela de fata care crede in basme, in Fat-Frumos si in finaluti fericite. La ce crezi ca au condus toate acestea? i-am spus in timp ce priveam pierduta in ganduri pe geamul aburit. L-am sters absent cu maneca gecii pentru a putea vedea mai clar, lasandu-mi amintirile sa strapunga fara mila intunericul… se innoptase. Raspunsul sau soptit a venit parca pasind tiptil, in incercarea de a nu-mi distruge linistea.
-Nu stiu, dar trebuie sa fi fost ceva neplacut dupa felul in care vorbesti acum.
-Sa spunem ca micuta printesa crezuse orbeste in primul venit si in cuvintele sale. Partea proasta a fost ca ,,printisorul” ei a ajuns printr-o intamplare aparent norocoasa un model destul de cunoscut… de fapt, mult prea cunoscut. La inceput eram bucuroasa ca pe mine ma alesese si aveam foare multa incredere in el, dar cu timpul a inceput sa se schimbe. In doar cateva saptamani devenise asemenea unui pustan crescut numai in puf, plin de fite si mai ales, plin de sine. De ziua lui de nastere am vrut sa-i fac o surpriza si am mers catre casa lui, cu gandul ca va fi bucuros sa ma vada si ca il voi surprinde intr-un mod placut… insa nu s-a intamplat asa. In schimb, eu am fost cea surprinsa, vazandu-l cum isi dadea limbi cu un model alaturi de care a avut o sedinta foto pentru o revista. Cand s-a intors spre mine, am vrut sa-i spun cat de tare puteam ca totul se terminase intre noi, dar m-a intrerupt, spunandu-mi calm ca nu ma cunostea. Pe urma a renuntat la teatru si a inceput sa-mi insire de fata cu fufa aia, care stia ca eram impreuna, toate defectele mele… unele adevarate, iar altele nu.
M-a uimit faptul ca am spus totul fara a ma opri, si desi incepusem sa povestesc despre nefericita intamplare a ,,unei fete”, am ajuns sa vorbesc despre mine. Intr-o secunda, eram aproape strivita in bratele lui Raiden.
-Dar ce vocabular ai, Ayame… “isi dadeau limbi”? imi spunea glumind, dupa care mi-a pus o intrebare ce m-a luat prin surprindere, iar in glasul sau ratacea o usoara umbra de teama:
-L-ai iubit pe cel care ti-a facut asta?
-Nu! Cel mai rau a fost ca pana atunci crezusem ca il placeam cu adevarat, insa tineam la el doar ca la o persoana apropiata care intotdeauna ma trata cu respect, afectiune si ma rasfata. Pentru o persoana cu personalitatea si orgoliul meu, lovitura de gratie a fost felul in care imi vorbea si toate mizeriile exagerate pe care mi le spunea de fata cu scorpia aia! i-am raspuns nervoasa, printre lacrimi.
El incepuse sa se joace in parul meu, rasucindu-mi delicat suvitele pe degetele sale. Atunci m-am smuls din bratele lui si a pornit motorul, continuand sa conduca, insa de aceasta data mai linistit. In mintea mea era un razboi aprig intre doua ganduri… avem sa cuget primul asupra celui care avea castig de cauza.
Invingatoarea era vesnica intrebare ,,de ce eu?”. De ce tocmai mie mi se intamplase sa dau peste acel idiot? De ce tocmai eu trebuia sa ma ciocnesc in timpul unei piruete stupide de tampitul care ma inselase? Era complet enervant faptul ca profesoara mea de dans ii era matusa! Nu puteau sa se intalneasca la o reuniune de familie, decat in mijlocul repetitilor?! Am incercat sa ma calmez si am inceput sa respir lung si adanc, dupa care am continuat cu reprosurile pentru ca mi-am lasat inamicul sa ma vada astfel… atat de neajutorata. Cam asta a fost si cu Alec, nu il mai vazusem de o groaza de timp si de cand ne-am despartit, oricand l-as fi vazut ma simteam slaba, absolut ridicola ca i-am permis sa ma trateze in acel fel in fata unei necunoscute fitoase, desi nu meritam asa ceva…
Brusc, masina s-a oprit si luminile din interiorul ei s-au stins, odata cu farurile. Aerul conditionat ce pana atunci ne asigurase caldura in asa o seara friguroasa de toamna, s-a dus si el. Eram in afara orasului, pe un drum mic pe care nu circula aproape niciun automobil.
-Ce s-a intamplat? mi-am intrebat ingrijorata tutorele.
-Se pare ca am ramas fara baterie, a venit si raspunsul sau mult prea calm.
Grozav! Zi mai ,,frumoasa” decat aceasta cu siguranta nu puteam sa am…


sper ca v-a placut si urmatorul capitol e deja pe drum^___^

#19
Ai cateva greseli de tastare dar nu stau sa ti le enumar acum.
Prima data cand am vazut titlul m-a intrigat si de mult ma tin sa citesc acest fic al tau, iar acum am reusit si ma bucur ca nu am uitat de el. Ideea este interesanta si originala, imi place cum decurge naratiunea si in mare ai tot ce iti trebuie: dialog, naratiune, actiune, descriere. Desi sincer eu as vrea sa stiu ce este si in capul acela frumos al lui Raiden, vai ce nume frumos;))
M-ai facut curioasa si vreau sa stiu ce este atat de special in legatura cu Ayame.
Vino repede cu continuarea.

#20
Deci, iar ai dato in bara... sa-ti spun si de ce. Pai cum, in timpul mersului (masinii) sa i se termine BATERIA?:)) cea mai mare prostie pe care o puteam auzii in toata viata mea:) (injuraturile le primesti pe mess:D). Data viitoare cand postezi un capitol nou, trece mai intai pe la mine, la verificat. In rest totul e ok. Si iti si multumesc ca m-ai facut sa rad in seara asta:)) sa rad chiar cu lacrimi=)) si pentru binele tau, cred ca ar trebui sa modifici acolo, sa pui benzina/motorina in loc de baterie;) stiu ca nu-i original, dar sper sa intelegi ca e IMPOSIBIL ca BATERIA (masinii) sa se termine in timpul mersului;) asta se intampla doar cand e zapada si nu o pornesti vreo 3 zile sau cand uiti farurile pornite (stiu ca dupa ce iti iei carnetu o sa ma chemi pe mine sa-ti dau niste energie pentru baterie ca ai uitat luminile aprinse:-j)




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)