Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Învaţă-mă să trăiesc

#1
Doresc orice fel de critici.


ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC
Cap. 1

Avuse loc o crimă.Pe orice profesor pe care l-ai întreba despre clasa aceea, ţi-ar fii răspuns că are cei mai silitori şi inteligenţi elevi din şcoală, iar acum mă întrebam care dintre acei elevi a fost ucis. Spaima se împrăştiase printre copiii din jurul meu la aflarea veştii.Directorul intră în clasa nostră şi ne povesti incidentul cu un ton aspru şi rigid. Faţa lui după care se putea citea teama era crispată , ceea ce era de înţeles. M-am ridicat prima, luând hainele din cuier ale copiilor din clasă şi ajutând pe unii din ei să se îmbrace şi să iasă din încăpere. Nu ştiam cum se întamplase, cum murise, însă din ceea ce discutau nişte adulţi pe coridoare aflasem că aceea clasă era în ora de sport, iar acea oră se desfăşoară în sala de sport. Mai aflasem că băiatul ucis se afla în sala de clasă, nu la sală. În timp ce coboram scările am călcat pe niste cioburi, multe cioburi. M-am uitat spre ceilalţi copii şi i-am ajutat să coboare scările mai repede spre ieşire.Nici nu mi-am putut îndrepta capul spre uşa clasei în care se întâmplase totul. În mai puţin de cinci minute şcoala a fost părăsită de elevii speriaţi şi curioşi, în schimbul lor venind maşini de poliţie şi ambulanţă. Inima îmi bătea ca nebuna, capul îmi zvâcnea, simţeam că totul se întamplase prea repede,eram uimită de ceea ce abuse loc.
Nu orice fel de criminal ar fii în stare de aşa ceva, într-o şcoală, decât unul profesionist. Eram curioasă, însă nu vroiam să aflu mai multe pentru că mă nelinişteau complet şi îmi furau pacea. Era trei după-amiază, însă mai era puţin şi se întuneca. Am grăbit pasul spre casă deoarece îmi era frig. Sau frică.
Din simplul fapt că doream nişte bani în plus mi-am propus cu trei luni în urmă să ajut învătătoarea din clasa a patra din şcoala nou construită cu copiii, lucrul manual, materialele necesare şi orele de muzică.Nu erau deloc mulţi bani şi nici nu mă aşteptam la asta, însă eram mulţumită.
Zi de zi veneam la şcoală şi îmi făcea mare plăcere să fiu ca un fel de învăţătoare pentru copiii cu şapte ani mai mici ca mine. Mă împrietenisem cu ei şi învăţătoarea avea încredere în mine. Până azi. Astăzi când mi-am propus să nu mai păşesc în acel loc niciodată.
Priveam oamenii de pe stradă ca şi cum ei aveau ceva să-mi ascundă, acest eveniment mă marcase şi nu ştiu de ce, avem impresia că încă nu se treminase.Mi-am strans geanta la piept.
Mai aveam de trecut o strâduţă mică pentru a ajunge în faţa blocului în care locuiam cu părinţii. În faţa mea, jos îmi puteam vedea umbra întunecată conturată de luminile puternice ale farurilor unei maşini. M-am întors speriată. Era o maşină pe trotuar! M-am îndepărtat observând că maşina se apropia cu viteză spre mine. Eram buimăcită. Terifiată, mi-am dat seama că vor să mă ucidă. Cu greu am observat că în maşină erau patru oameni. Am alergat, dar orice faceam , mă puteau călca oricum. Am gonit spre crama din apropiere agăţându-mă de stâlpul rigid şi alb din faţa ei. Maşina repetă gesturile mult mai repede, însă nu mă puteau răni doar dacă izbeau zidul, şi asta nu ar fi fost posibil fără ca cel puţin autovehiculul să sufere. Acesta se îndepărtă. Ştiam că încă nu eram în sigurană, însă până să intru în cramă, coborî cineva din maşină cu un pistol şi se apropie de mine. Eram pur şi simplu stupefiată,nu mai aveam aer şi abia dacă mai puteam realiza ce se întâmplă. Individul stătea cu puşca în mână şi mă înconjura. Ştiam că nu era timpul să fac ceva greşit, însă eram disperată.
- Ce vrei de la mine?! am ţipat spre el, din vocea mea ieşind unde de frică.
- Dă-mi geanta. spuse el cu mâna tremurâdă fără să ezite şi uitându-se spre un mic obiect pe care îl ţineam în mână.
Geanta?! Era prea uşor. Îmi vroia geanta, era un hoţ, ce prostie era şi asta. Nu, trebuia să fie altceva. Într-o secundă îi pasasem geanta, iar el se lăsă puţin pe vine şi îmi aruncă pistolul. Ce să fac? Să îl iau?Prea târziu, nu era nici urmă de el. Am lăsat acolo pistolul şi am fugit spre blocul meu cât mă ţineau picioarele. M-am oprit în faţa lui stupefiată. Pielea mi se făcuse ca-de-gaină. Ceva luminase întunericul nopţii şi faţa mea palidă. Îmiîntoarsem capul cu mişcări robotice. Nu-mi venea a crede ochilor! Crama, acel loc unde se petrecuse acea teroare şi unde rămăsese pistolul explodase, fum,miros, zgomot toate îmi bonbardaseră pe loc capul. Nu aveam cuvinte, nu mai puteam gandi, nu mă mai puteam mişca. Întrebările nu mai aveau loc.Poate doar una, una care nu îmi dădea pace. Unde era lumea? Acela nu era un incident neobservabil, zgomotul, lumina, totul nu se putea sa nu capteze atenţia oamenilor. De ce nimeni nu mă ajutase?
Apoi, ceva îmi tăie din nou respiraţia. Priveam în vitrina blocului, şi în reflecţia ei îl puteam vedea pe el, individul care vroia să mă omoare. M-am întors repede. Ce avea de gând? Când se vor sfârşi toate?
Ţinea în mână o zgardă iar în acea zgardă ţinea o pisică. De unde luase pisica, ce infractor, după ce distruge o clădire şi face atâtea ar plimba o pisică?
Aceste întrebări nu îşi aveau sensul , ştiam că totul avea să continuie şi că nu se va lăsă până nu mă va omorî.
- Ce naiba ţi-am făcut ca să îmi faci asta?! ţipam în liniştea nopţii la tipul care nu era nici la zece metrii în faţa mea. Împuşcă-mă şi gata. Oricum , nu înţeleg ce sens ar avea! Ceea ce mă mira în acel moment era putearea pe ceare o aveam ca să ţip la el. Eram prea obosită să mai fac ceva, insă puteam ţipa.
Corpul meu nu cred că mai experimentase atâtea sentimente sau trăiri vreodată ca acum. Şi mereu îmi spuneam că nu se va termina. Nu se va termina.

Astept comentarii.

#2
E bun,mai ales ca e primul capitol:X Imi place ca de la inceput ai luat-o cu tot misterul ala,cu crima si eu mai stiu ce:* Ma bucur ca detaliile nu le-ai dat din prima,adica cu privire la infatisare,la descrierile acelea de baza.
Ramane de vazut cn este individul de la final,cn o urmareste pe tanara fata...:-?Daca ficul tau are mister,atunci e clar,e de mn:)) astept nextul,cand doresti u my dear:*

#3
ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC
Cap. 2

Apoi începură să apară. Începură să apară singurele mele speranţe că încă mai este viaţă şi că nu sunt părăsită. Erau oamenii,mergând pe trotuar liniştiţi, traversând strada vorbind, trecând pe lângă mine fără ca să îl bage în seamă pe cel care mie îmi dădea fiori şi îmi făcuse atât de mult rău.Şi până la urmă ce ar fii atât de neobişnuit la un om care stâtea liniştit plimbându-şi pisica? Dar unde au fost până atunci? Unde au fost când explodase acea clădire sau când vroia să mă ucidă?
Mi-am luat o secundă privirea de le ei şi mi-am îndreptat-o spre individ. Stătuse ca o piatră şi acum începu să păşească spre mine. Am tresărit.
- Nu te apropia! am zis cu o voce care ceda aşa de multă frică.
Desigur că nu mă asculta.
- Nu vei câştiga nimic dacă eu pier! am spus cu mai multă tărie în glas atât cât să mă fac auzită.
Nu gestionă nimic.Apoi am adăugat:
- Dacă tot mă omori, spune-mi, ceea ce s-a întâmplat la şcoala a fost tot mâna ta,nu?
Nu zicea nimic.Liniştea lui era atât de apăsătoare.
- De ce nu raspunzi? am încercat să imit cu un gest care vroia să fie de indiferenţă şi siguranţă,însă, care era dimpotrivă,frică şi neliniştire.
Când ajunse aproape de mine , am început să ţip după ajutor, dar m-am oprit atunci când i-am văzut expresia feţei. Zâmbea ca şi cum vroia să-mi spună "degeaba", să-mi spună "nu merită, încerci degeaba".Însă am observat atenţia unor oameni îndreptată spre mine. Apoi, am văzut că defapt,eram în centrul atenţiei şi toţi se uitau la noi; unii miraţi, însă unii şi mai ciudat, amuzaţi. Însă, când urechile mele au început să perceapă vibraţiile unor râsete, mi-am ieşit din fire. "Ce naiba se întâmplă?"
El redevenise o stană de piatră, iar în jurul nostru se adună o mulţime de oameni. Am început să îi privesc pe fiecare în parte cu teamă, deoarece nu îi mai puteam auzi. În capul meu răsuna numai şi numai râsetul acela batjocoritor, apoi imaginile îngrozitoare din acea noapte îmi trecuseră prin faţa ochilor.
Se uitau atât de ciudat la mine precum eu eram cea care vroiam să ucid, precum eu eram personajul rău. Şi ştiam că ceva nu este înregulă.
Apoi am auzit undeva în depărtare ceva precum zgomotul unei maşini de poliţie, însă nu eram sigură deoarece puterile nu mă mai ajutau atât de mult nici cât să mai stau în picioare. În acel moment nu vroiam nimic altceva decât ajutor şi sprijin, însă am simţit cum puterea unor mâini ferme se concentră pe umerii mei şi mă scoase din mulţime. Atunci , toţi oamenii parcă începeau să se dizolve în aer şi să rămână doar el, acel destin nefericit care îmi vroia răul şi care , credeam eu, moartea.
Åži apoi...

Inspiră adânc şi încercă să îşi ridice încet capul, care, după toate cele petrecute, părea greu. Numai simplul fapt că îşi aducea aminte de spaima trăită o făcea pe tânăra fată să se teamă de ceea ce o înconjura şi de aceea nu mai avea atât curaj nici să privească în jur.
- Apoi ai ajuns aici. se auzi o voce caldă şi înţelegătoare.
Fata aprobă din cap încet continuând să privească în jos. Aceeaşi voce caldă scăpă un oftat adânc care lăsă îi timp de gândire şi meditare fetei. Se ridică de pe scaun şi părăsi încăperea cu paşi mărunţi, lăsând-o pe tânără singură cu gândurile ei.
Ea aşteptă câteva secunde, timp în care se asigură că nimeni nu se va mai întoarce la ea.
Îşi ridică capul spre fereastra uriaşă care lăsa lumina să invadeze nestingherită încăperea. Realiză că era o nouă zi şi că acolo se afla în siguranţă. Dar unde era? Aspectul îngrijit şi curat, atmosfera liniştită, pereţii de un alb sclipitor, mirosul de medicamente şi vocile oamenilor care se auzeau încet în depărtare o conduceau către un singur răspuns: un spital. Pereţii nu aveau o pată de culoare, decât dunga neagra care îi împărţeau în două. Geamul alb care, aproape acoperea tot peretele şi perdeaua gri până în pământ, lenjeria albă de pe pat , toate dădeau o lumină atât de albă şi de imaculată încăperii. Nu era nici o îndoială că se afla într-un spital.
Însă, ceva îi încântă ochii deja încremeniţi de atâta lumină: culorile atât de frumoase ale unor flori dintr-o vază.Tânăra reuşi să zâmbească. Erau florile ei preferate: orhidee.Erau mov, albe, roz, un curcubeu parfumat şi gingaş, pe o măsuţă mică, desigur, albă. Frumuseţea lor o atrase pe fată precum un magnet spre ele. Dori să întindă mâna, măcar să le atingă, însă ceva o împiedică. Îşi privi mâinile. Era o perfuzie. Se analiză mai atent şi observă toate acele fire care îi străbăteau trupul şi toate acele echipamante. Ceva se întamplase. Era îmbrăcată într-o cămaşă albă care îi dădu voie să îşi privească braţele. Nu şi le putea mişca.
Era conştientă că ceva se întâmplase.
Cel care vorbise cu ea era un doctor, care după ce părăsi salonul se îndreptă către mama fetei ce se afla internată acolo.
- Doamnă, am vorbit cu fiica dumneavostră. Mi-a explicat tot ceea ce s-a întâmplat şi am stat bine şi m-am gândit. Nu este decât un singur răspuns pentru aceasta. vorbi medicul cu compasiune în glas.
Acesta continuă să îi explice doamnei, însă ceva de pe coridor provocă atât de mult zgomot, încât atrase atenţia medicului şi mamei cu care vorbea. Era acea tânără. Reuşi să se ridice din pat şi să părăsească sala, deschizând uşa şi auzind vorbele specialistului. Stâtea în uşă şi îi privea:
- Deci asta credeţi! Credeţi că sunt nebună! Credeţi că toată spaima pe care am îndurat-o este doar fantezie!
Medicul se apropie de ea. Aceasta reuşi să se ridice, însă perfuzia era tot în mână.
- Vă uitaţi cum am reuşit să mă ridic,nu? Ei bine, dracia aceasta, e pe roţi şi am tras-o după mine ca săniuţa. răspunse ea ironic, însă în glasul ei se putea citi şi tristeţea.
Acest lucru provocă râsetele unor oameni care o auziseră. Mama tinerei alergă la ea cu ochii în lacrimi şi o îmbraţisă.
- Credeţi-mă. a avut loc o crimă , apoi un incident groaznic şi urmam eu. încerca din răsputeri să câştige încrederea medicului.
-Te cred. spuse el, conducând-o din nou în salonul ei. Du-te şi culcă-te. Apoi, cu ajutorul unei asistente o ajută pe tânără să se aşeze în pat şi să adoarmă.


Mulţumesc mult pentru comentarii, sper să citiţi în continuare. Ştiu că acest capitol este cam în ceaţă, însă aveţi răbdare, veţi înţelege în urmatorul.
Doresc critici! :)

#4
Wow...pot să spun că nu pricep nimic, dar într-un sens bun al cuvântului. E mister și suspans, ceea ce mie îmi place enorm. Nu pot să știu la ce să mă aștept în continuare, pentru că, am mai spus și mă repet, nu înțeleg mai nimic. Din următoarele capitole mi se va forma o idee principală care să contureze tot ce ai scris. E prea devreme să mă pronunț. Ai un stil limpede, clar. Scrii incredibil de curat. Ador acest lucru. Nu știu ce să mai spun... aștept cu nerăbdare următoarele capitole. Dacă ai timp te-aș ruga să trec și pe la ficul meu. Orice sfat e de ajutor. Sper să mă poți critica obiectiv, ca și cititor. Să-mi spui ce îți place, ce nu îți place, ce așteptări ai... Mulțumesc anticipat. Voi reveni cu un alt comentariu la următorul capitol. http://animezup.com/forum/showthread.php?tid=25028

#5
Buna! Mda, din nou eu:))
Descrierea este buna, dialogul nu este deloc sec, dimpotriva, acolo unde este este bun. Imi place ca nu grabesti lucrurile, iti mentii un ''curs'' sa zic asa..:P
Pai cum ai zis si u, sunt in ceata, adica ma asteptam la altceva din partea tipului din intuneric, chiar ai imaginatie, nu eram nici pe aproape de ce gandeai tu!:*
Well done, chocolate muffin! Eu astept urmatorul capitol sa ma scoti din umbra asta:)) Byee

#6
ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC
Capitolul 3


Zilele treceau repede în spital, mai ales că tânăra fată dormea mai mereu, pentru a se recupera, iar când era trează privea florile din vază, singurele care îi mai alungau gândurile şi tristeţea. Nici chiar prietenii săi care îi făceau vizite pentru a afla starea ei nu o ajutau să uite toate cele întâmplate. Discuţiile pe care le avea cu medicul se rezumau mai mult la cele întâmplate şi la cum trebuia să treacă peste ele, dar mai puţin la diagnosticul pe care îl avea.
Privea florile, se uita la gingăşia lor şi frumuseţea pe care o purtau în culorile, în forma lor.Atunci doctorul întră în salon, urmat de mama fetei şi se aşezară pe scaune. Fata realiză că va urma o discuţie, însă continua să privească florile.
- Nancy, ştiu că îţi va fii greu să auzi aceste lucruri, însă te rog să asculţi ceea ce are medicul de spus. I se adresă femeia fiicei ei cu dragoste şi compasiune în glas.
- Aş vrea să înţelegi că ceea ce ţi s-a întâmplat nu a fost decât în imaginaţia ta. începu acesta privind spre tânăra care nu înceta să admire florile. - Nu trebuie să te panichezi, totul va fi bine. Vreau să îţi spun că la şcoală nu s-a întâmplat nimic, nici o explozie nu a avut loc în acea arie şi nimeni nu a vrut să te omoare. Toate acestea s-au întâmplat în capul tău. Continuă acesta să îi spună cât mai explicit.
Îi aruncă o privire fetei care stătea nemişcată, privind mai degrabă în gol, decât florile. Specialistul îşi aruncă privirea spre gean şi continuă:
- Ştiu că a părut cât se poate de real , vreau să îţi spun că aceasta este o boală mintală cronică caracterizată prin slăbirea progresivă a funcțiilor psihice și prin pierderea contactului cu realitatea. Adică nu mai poţi face diferenţa dintre realitate şi imaginaţie. Pot spune doar că mă bucur că acum nu mai ai astfel de manifestări şi că te simţi mai bine. De aceea, cred că,dacă vei administra medicamentele potrivite, nu vei mai avea de aface cu această boală. Tot ceea ce îţi cer este să ai voinţă, ca să uiţi, să treci peste acestea.
Îşi luă privirea de la fereastră şi privi fata, care nu reacţionă în nici un fel, apoi pe mama sa. Pe faţa aceasteia se putea citi tristeţea:
- Draga mea, dacă treci peste asta, vei avea o viaţa normală în continuare, şi dacă vrei te poţi întoarce la şcoală să ajuţi...
- Nu! Nu mai vreau să mă întorc în acel loc blestemat! spuse fata cu duritate în voce.
Medicul consimţi :
- Nancy are dreptate. Nu poate să se întoarcă în şcoală, chiar dacă nu s-a întâmplat, defapt nimic, acel loc îi va aduce mereu aminte de cele trăite de ea, iar starea ei se va agrava. Cel mai indicat este să să eviţi toate acele locuri, însă mai sigur, este să vă mutaţi.
Reuşind să atragă atenţia fetei şi a mamei ei , reluă:
- În această săptămână, pot spune că te-ai recuperat şi că te poţi întoarce acasă, cu condiţia să vă mutaţi.
Mama aprobă şi îşi privi fiica.
- Aş vrea să te mai odihneşti, iar eu, până mâine voi aranja totul, ca să ne putem muta.
Îi lăsară ceva timp pentru a răspunde, însă prin tăcerea ei au înţeles că ascultase totul şi că şi-a dat seama că era spre binele ei.
- Aş vrea să mă asigur că totul va fi bine, după ce ne vom muta. se adresă femeia medicului.
- Atât timp cât va urma tratamentul şi o veţi ţine departe de locul unde aţi locuit până acum, da. Însă, Nancy ar putea cădea într-o depresie puternică, atât timp cât aceste fantome o vor urmări şi nu va înţelege gravitatea problemei. Mă tem numai să nu îşi verse amarul în alte lucruri care ar putea o face să sufere. spuse specialistul.
- La ce vă referiţi? se interesă mama fetei.
- Droguri, ţigări, sex, nu-i aşa doctore? interveni Nancy neliniştită, care stătea în pat.
Medicul o privi pe mama fetei, făcând-o să înţeleagă faptul că răspunsul tinerei era corect.
- Cât de proastă mă credeţi? Doar pentru că voi credeţi că sunt dementă, nu sunt şi proastă. Ştiu să am grijă de mine, şi să nu fiu ca orice altă adolescentă de pe stradă, care odată violată,se va culca cu orice bărbat pe care îl întâlneşte, doar pentru că a trecut printr-o traumă! se răstii fata vizibil deranjată şi frustrată.
- Nu am încercat nici un moment să te jignesc, cred că eşti o fată inteligentă, însă suferinţa poate lua minţile oricui. răspunse medicul.
Mama îşi îmbrăţişă fiica şi părăsi salonul:
- Culcă-te!

* * * *

Să ieşi din spital după atât de multe zile în care ai stat între patru pereţi, este asemănător cu ieşirea din închisoare. Te simţi din nou viu, liber şi gata să îţi continui viaţa. Aşa se simţea şi Nancy. Se bucura că acum va fi în siguranţă, şi chiar dacă vorbele doctorului nu prea o consolară, măcar o lămuriră în legătură cu tot trecutul. Nu era convinsă întrutotul că era doar imaginaţia ei, însă ar fii făcut orice ca să îşi dovedească asta. Vroia să scape şi de aceea s-a hotărât să asculte medicul.
În acea zi îşi luă adio de la toţi prieteni, care o vizitară oferindu-i cadouri şi încurajări, şi în acelaş timp de la oraşul în care crescuse.

vă mulţumesc mult de comentarii , fetelor, le apreciez!
sper ca pe viitor să postez continuarea mai repede.
AÅŸtept comentarii!

#7
Scumpo, odata ce ti-am inceput ficul, sper ca nu ai de gand sa-l intrerupi vreodata...X-( Eu intotdeauna stau cu sufletu' la gura sa vad ce se mai intampla.
Acum parerea mea, ce se baga si doctorul ala? chiar nu are ce sa faca?! auzi, ca -s-a drogat si e nebuna, pff.... o prostie!
Deci ficul tau ramane ca un mister vesnic, iti zic.:))
Deci hai cu nextu'.pooooop.:*:*



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Pentru că iubesc să trăiesc. SnowFlake. 96 34.348 15-07-2011, 08:48 AM
Ultimul răspuns: Kayla.


Utilizatori care citesc acest subiect:
3 Vizitator(i)