Înainte de mine am fost eu

Capitolul I: Zeii


Atunci când eram întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare răspundeam cu sclipire în ochi și claritate în glas că vreau să fiu artistă. De amorul artei am făcut sacrificii și curând pasiunea mea avea să ajungă muncă și în cele din urmă obsesie.

Am început de jos în ciuda averii familiei. Mi-am folosit o mică sumă din ceea ce mama spunea în repetate rânduri „să foloseşti cu înţelepciune” şi mi-am cumpărat un apartament în New York la intersecția dintre 3rd Ave și E 95st la etajul trei deasupra pizzeriei lui Zesty. Nu era extraordinar localul, dar în miezul nopți salva vieți. Nu făceau doar pizza ci și prânzuri consistente care nu se bazau doar pe bucătăria italiană. De cele mai multe ori îmi aduceau surplus de porumb pe care îl modelam sub diferite aspecte pe blatul și în sosul picant al pizzei mele. Cele mai multe afaceri deschise în zona mea aparțineau fie italienilor fie japonezilor. La o stradă distanță era Isohama Japanese unde sushiul nu mă încânta dar era un local drăguț în care să-ți petreci diminețile plictisitoare iar câțiva pași mai încolo exista Tomoko Shima Hair Salon. Nu era o bucurie imensă să trăiești în New York în special când monotonia își făcea simțită prezența. Îmi decorasem apartamentul singură și după ce am reușit să sparg zidul dintre dormitor mic și sufragerie și mai mică am creeat un spațiu de șase pe șase perfect pentru mine. Un pat, un televizor, un birou și un laptop și deja camera era mai mult decât încărcată. Am instalat și niște rafturi pe unul dintre pereți pe care le-am umplut cu diferite statuiete, fotografii și cutii de bijuterii de diferite forme și mărimi. Bucătăria, pe de altă parte, nu mai exista. Nu găteam, așa că am considerat-o ca fiind pierdere de spațiu. Am transformat-o în schimb într-o cameră de lucru. Am pictat pereții în diferite moduri; în timp ce pe un perete se găsea o înfățișare a îngerilor lui Sandro Botticelli, pe peretele de lângă se găsea pur și simplu vopsea aruncată din găleată. Am agățat de tavan machete ale unor avioane, ale unor baloane cu aer cald și am modelat din lut câteva mii de păsări de doi centimetri care acopereau tavanul cu sute de combinații de diferite culori.

Ca să scap din rutină obișnuiam să mă întorc acasă, în Averon, unde eram o prințesă...la propriu. Insula Averon era o micuță bucată de pământ de dimensiuni reduse aflată la jumătatea distranței dintre Africa și Antarctica unde mama se căsătorise cu tata din interes, dar el închidea ochii pentru a o vedea pe ea fericită. Ea și-a spus că decât să trăiască o șaptezeci de ani într-un apartament sărăcăcios mai bine tot restul eternității în lux. Eu, Julieen și Louis eram moștenitorii unei averi impresionante din care făcea parte și un castel cu grădini care dădeau impresia că nu se mai termină în care creșteau numai trandafiri albaștri și fructe de Kahara, inexistente pe celelalte continente. Să fii căsătorit cu o rusoaică nu e treabă ușoară, mai ales când pasiunea pentru Siberia, blănuri, gaz, petrol, diamnate și KGB împânzește reședința. Aduse spiritul rusesc cu ea când alese Avelon plus câteva sute de vulpi albe într-un fel de grădină zoologică care îl dispera pe tata atunci când era acasă. De obicei, acesta, pleca câte trei luni în diferite părți ale lumii recuperând diverse „lucruri” să le zicem, apoi revenea acasă pentru câteva săptâmâni timp în care mama nu reușea să îl sugă pe tata de viață atât de mult pe cât acesta o făcea, dar de sânge.

Nu eram niște lipitori leșinate de foame ca vampirii și nici niște îmfumurați precum diavolii. Existam ca niște creaturi blestemate să trăiască în Univers fără posibilitatea de a ajunge în Rai sau în Iad. Preferam să nu ne numin în niciun fel. Era amuzant să trăiești cu mâncare de tipul cartofilor copți cu sare sau al înghețatei cu vișine dar mai satisfăcătoare era o porție bună de carne umană însiropată bine în sânge. Nu ne diferențiam cu nimic de oameni exceptând faptul că trupul ne era veșnic tânăr. Începuturile sunt întotdeauna dificile și asemeni oamenilor sunt entități care vor să învețe și altele care nu vor. Da, entități pare un cuvânt bun pentru a ne descrie.

Un chip perfect, un trup dorit și o minte ageră sunt elementele primordiale pentru crearea unei zeițe. Așa mă vedea Julieen și așa îmi zicea mereu. Aveam părul brunet și lung, mereu ondulat ca al unei păpuși. Obișnuiam să merg cu el la pescuit de morse unde ne distram teribil. Louis pe de altă parte, nu era la fel de comunicativ cu noi. Prefera să își trăiască viața ascunzându-se de noi și de lume și ura ceea ce era din adâncul inimii. Îl vedeam rar, cam la câteva sute de ani preț de câteva zile după care pleca din nou. Încercase nenumărate metode de a-și pune capăt existenței și am încercat să i-o termin chiar eu când am văzut că ajunsese la disperare, dar nimic nu trecea de pielea lui și nici măcar focul sau explozia a două sute de tone de dinamită nu l-a terminat.

O adevărată prințesă are nevoie de desfătare în lucruri scumpe și sclipitoare. Deși nu eram materialistă asemeni mamei, recunosc că din când în când cădeam în capcana luxului. Paris, Londra, Brusel, Tokio, Dubai, Hong Kong, Olanda, Nurnberg, erau doar câteva dintre locurile unde obișnuiam să-mi petrec timpul și să toc banii familiei când aveam momente de rătăcire. Obișnuiam să arunc banii pe distracții masculine, înalte, suple, lucrate, cu mușchi și ochi verzi. A doua zi articolele din ziare sunau în felul următor „Un tânăr în vârstă de douăzeci de ani care lucra ca rental-boy a fost găsit decedat într-o cameră de lux din hotelul...” Obișnuiam să îmi duc victimele în lux unde le ucideam repede și fără durere sau încet și cu țipete, asta depindea de norocul fiecăruia și de starea mea de spirit. Nu obișnuiam să gust din sânge feminin pentru că îl consideram murdar. Totul părea a fi perfect până când nenorocul a făcut să întâlnesc un puști de șaptesprezece ani pe care nu am mai putut să-l ucid.

Ideea e inspirată. Trebuie să recunosc, prima dată credeam că e o fată bogată şi atât. Apoi că e un vampir sau vârcolac, dar m-ai lămurit întru totul. Nu m-aş fi gândit absolut deloc că ar fi o zeiţă.
Îmi place că primul capitol a fost "introductiv". Să-l numesc aşa? Da, cred că asta e. Şi pot să-ţi spun că aşezi minunat în pagină -asta e obsesia mea *evil eyes*-
Am putut să văd foarte bine locul, prin 'denumirile' strazilor. Pot să admit că îmi place cum descrii. Chiar foarte mult.
Personajele. Revin din nou, personajul principal mă fascinează. Din toate punctele de vedere.
So, îmi pare rău dacă comentariul meu nu a fost pe placul tău, sunt un piculeţ grăbită. Promit ca la următoarele capitole să las un comentariu mai "complex"

Capitolul II: Întâlnirea

L-am întâlnit într-un bar din Germania. Avea părul până la umeri, ciufulit, iar ochii erau cenușii. L-am urmărit cam jumătate de oră și am așteptat să văd dacă urma să se întâlnească cu cineva. Nici măcar la telefon nu a vorbit ceea ce însemna că este singur. Mi-am luat porcăria de Bloody Marry și m-am mutat la masa lui. Bloody Marry nu era atât de bloody pe cât mă așteptam dar în fața mea acum nu era doar un pahar de sânge ci un bidon întreg, gata să mă mulțumească. M-a privit câteva secunde fără să înțeleagă în ce măsură vreau să-l abordez. L-am privit adânc în ochi și cu un mic gest al degetelor i-am dat o șuviță de păr de pe față la o parte. În momentul în care l-am atins s-a tras înapoi lucru care m-a făcut și pe mine să tresar. Părea că știe ce sunt și părea că mă urăște dar imediat s-a apropiat din nou de masă și am făcut cunoștință:
- Antoinette Vivien Larson.
- Alexander Herras.
Am scos din geantă un plic pe care l-am împins către viitoarea mea cină. În plic erau cinci mii de euro și adresa unui hotel.
- Cred că știi prea bine ce trebuie să faci, l-am atenționat eu.
A aprobat ușor din cap.

Seara, la ora douăzeci și două fix valetul îmi aducea cina cu liftul. Două ciocănituri s-au auzit la ușă, după care clanța a fost apăsată și ușa s-a deschis. Alexander a înaintat încet, temător, închizând ușa în urma lui. Eu îl așteptam pe pat, întinsă pe cearșaful crem de mătase, imbrăcată într-o rochiță roșie vaporoasă. M-am ridicat ușor în capul oaselor și i-am întins mâna ca o invitație la distracția ce avea să urmeze. S-a așezat pe marginea patului așteptând. Mi-am înfășurat mâinile în jurul gâtului lui pătrunzându-l adânc în suflet prin ochii care nu încetau să mă fascineze. A urmat primul sărut al morții. Buzele lui calde parcă transmiteau energie către ale mele făcându-le să vibreze. Rup filmnul și țin să menționez că diferența de căldură dintre corpul meu și cel uman este de doar două grade celsius, iar lepădăturile alea de vampiri folosesc niște ierburi și incantații pentru a-și răci trupurile și pentru a da impresie de superioritate asupra oamenilor. Revenind la Alexander, i-am dat șuvițele de pe față la o parte pentru a-i analiza mai bine chipul. Angelic, nevinovat, răvășitor dar trist. În ochii lui cenușii nu vedeam o sclipire, lucru care făcea în cazul lui ca fericirea să pară un lucru abstract.
- Ce te întristează?
- Nimic, răspunse el sec.
- Tristețea este rana sufletului. Cine te-a făcut nefericit? Spune-mi dragul meu Eros și Tanatos se va ocupa de făptaș.
În acel moment schiță un zâmbet sincer și mă luă în brațe, trântindu-mă pe pat.
- De-ai fi tu Tanatos, nu mi-ar părea rău să mor de mâna ta.
Aveam un sentiment de deja-vu. Îmi dădea din nou senzația că știe cine sau mai de grabă ce sunt. Părea a fi împăcat cu gândul că în câteva secunde ochii lui nu vor mai avea posibilitatea de a vedea lumina zilei din nou.
- Va fi o eclipsă mâine. Sper că te vei uita la ea, îmi șopti el în timp ce începu să îmi sărute gâtul.
Am încercat să îi dau jos tricoul, dar m-a oprit spunând:
- Nu-i nimic din ce ai vrea să vezi.
El într-adevăr era diferit. În majoritatea cazurilor nimeni nu-mi spunea ce să fac sau ce să nu fac și în mod clar nimeni nu mă oprea din a face ce vreau. Puțin călcată pe orgoliu l-am împins pe partea cealaltă a patului, regina fiind cea care domnea acum în încăpere. Am rupt brutal bucata de material care adăpostea sute de răni. A fost un șoc și pentru mine și pot să afirm că a fost un lucru la care nu m-aș fi așteptat niciodată. Mi-am pus mâinile pe pieptul lui ținându-l jos.
- De unde ai rănile? Să nu îndrăznești să mă minți sau să nu îmi răspunzi.
A zâmbit din nou ștrengărește, lucru pe care nu ar fi trebuit să-l facă în momentul ăsta. Deja eram enervată iar el chicotea sub mine. Dacă aș fi presat un pic mai mult pe pieptul lui cavitatea toracică s-ar fi sfărâmat instantaneu sub presiunea exercitată de mâinile mele.
- Nu mai râde, i-am tăiat-o eu înfigându-mi unghiile în carnea lui. Pe lângă ce ai tu pe corp nu te vor mai deranja încă zece zgârieturi. În momentul în care mi-am scos unghiile din el sângele a început să-și facă apariția către suprafața pielii. Mi-am plimbat degetul arătător pe buza inferioară apoi, ca într-un gest de lașitate am tras cearșaful de sub noi și l-am învelit. L-am ținut în brațe până în zori și i-am vegheat somnul. Oare nu îi era destinat să moară încă? Dumnezeu nu îl vroia sub aripa sa?
S-a trezit târziu. Părea obosit ca și cum ar fi muncit în mină o zi întragă.
- Ți-e foame?
- Ai cafea?
Am aprobat din cap. Camera noastră era la etajul opt, loc de unde puteam vedea tot Berlinul. Sunetul traficului îl asimilam în imaginația mea cu bătăile unei inimi. Ziua excesiv de multe iar noaptea aproape într-o stare de moarte. Am ieșit pe balcon și am așteptat-o pe mica prințesă somnoroasă să își facă apariția. Se repezi către ibric și scoase din buzunarul pantalonilor un pachet de țigări. Restul corpului îi era gol după ce din tricoul lui făcusem franșuri.
- De ce nu ai luat papuci? L-am întrebat grijulie ca o mamă.
- Dar tu? Îmi zâmbi el la fel de enervant ca aseară.
- Eu nu răcesc, am afirmat cu mâinile încrucișate la piept.
Ar fi vrut să spună ceva dar sunt sigură că ar fi fost o prostie care m-ar fi enervat așa că a ales să tacă. M-am dus înapoi în cameră și am luat dintr-un dulap o pereche de papuci albi pe care i-am adus maiestății sale pe balcon.
- Am datorii la cineva, spuse el.
- De obicei când cineva e drguț cu tine se spune mersi.
- Nu, nu asta...adică mersi. Eu ziceam de răni. Am niște datorii la cineva și îi place să își ia înapoi banii prin propriile lui satisfacții și fantezii.
Mă regăseam atât de mult în ceea ce zise el. Și mie îmi plăcea să chinui oameni și să îi aud zbierând de durere.
- După ce mi-ai dat tu banii aceia m-am dus la el să-i dau înapoi datoria, dar a zis că nu este suficient așa că și-a satisfăcut poftele cu mine. Te rog să nu mă mai întrebi altceva.
- Alexander, la cât ziceai că este eclipsa?
- În jur de ora patru și ceva.
- Am puțină treabă dar mă întorc până atunci. O să-ți aduc și un tricou nou.
Văzusem în mintea lui locul unde se afla individul, cum arăta și ce îi făcuse. Mai văzusem și faptul că Alexander avea o soră mică și foarte bolnavă ș pentru ea se împrumutase de bani. În asemenea momente el era un înger iar eu eram o nenorocită care se desfătă în plăceri. La un depozit de la periferie l-am găsit pe cel care îi rănise corpul dar și psihicul lui Alexander și l-am ucis; i-am smuls capul. Deși îmi era foame nu m-am înfructat din trupul acelui nenorocit. Înainte de a mă întoarce la hotel am dat o fugă printr-un magazin și am ales un tricou negru pe care scria „This is my space. Cross it and you’ll die.” Suna ca și cum ar fi fost spus de mine. Alexander mă aștepta în același loc în care îl lăsase și am realizat că nici nu lipsisem mult. Eclipsa începea și „dac-ai cinsti pe fiecare după merit, cine ar mai scăpa de bici?” – William Shakespear

Admir faptul că scrii aşa de repede un capitol -eu pentru prolog şi primul capitol am stat 2 sau 3 zile.
Greşeli- aproape inexistente. Deci n-o să le mai enumăr (te rog nu te supăra). Mi-a plăcut că n-ai alergat cu naraţiunea şi am înţeles ce s-a întâmplat. Pot să spun că Louis este foooarte drăguţ, chiar dacă a fost bătut. Mă bucur că tipa l-a ajutat -adică l-a omorât pe 'diotu care a profitat de minunatul prieten al fetei.
So, aştept nextul.

Capitolul III: Louis

„Întreg ținutul a fost speriat de un nor negru ca un balaur. Oamenii fugea către casele lor, iar regele, pentru prima dată temător se ascundea în castelul lui. Din înaltul cerurilor coborî o vrăjitoare amețitor de frumoasă a cărei vorbă te îmbăta pe loc ca un vin vechi și gustos. Aceasta aduse blestemul a o mie de ani de întuneric asupra regatului fără niciun motiv. Declară război. Război care oricum era câștigat de ea. Toți aveau să i se supună iar regele avea să renunțte la coroană, astfel vrăjitoarea domnea atât în lumea demonilor cât și pe pământ. Când regele îngenunchie în fața ei și îi întinse coroana, un bărbat cu pelerină și cu capul acoperit de un văl întrerupse ceremonia. Era un om simplu, fără puteri, dar care credea cu toată inima, cu tot spiritul și cu toată tăria în regatul lui. Își dorea pentru copii să fie liberi așa cum fusese și el și să poată trăi în fiecare zi bucurându-se de soare. Scoase sabia și înaintă către vrăjitoare fără să-i pese de consecințe. Alese să își dea viața fără nici cea mai mică ezitare. Dorea libertatea. În momentul în care sabia străpunse corpul vrăjitoarei, bărbatul se miră de izbânda lui cea mult prea ușoară. Vrăjitoarea se așeză pe tron, sângerând și spuse că știa că cineva va veni să o oprească și că o va ucide. Bărbatul eliberă regatul de blestemul vrăjitoarei, dar eliberă și vrăjitoarea de blestem. Cuvintele de mulțumire ale vrăjitoarei fură ultimele pe care le auziră cei din sala tronului după care aceasta se transformă în cenușă. Acea sabie care o ucise se afla și acum ascunsă undeva prin lume și mulți sunt cei care o caută pentru a provoca rău. Se mai spune despre sabia făurită din suflarea îngerilor că nu poate fi folosită de ființe magice, ci doar de oameni.”

Asta era povestea pe care tata mi-o repeta la fiecare „Aniversare a Luminii”. Mă prefăceam indiferentă în fața tatei, dar în mine zăcea un sentiment de teamă, pentru că de-a lungul vieții mi-am făcut mulți dușmani și nu doar eu ci toată familia mea, în special cel mai pașnic dintre noi, Julieen. Louis, pe de altă parte aștepta cu nerăbdare să fie descoperită sabia pentru a-și pune capăt vieții. Poate că ar trebui să iau o pauză de la mine și să vă povestesc de dorințele suicidale ale lui Louis. În anul 84 înainte de Hristos s-a îndrăgostit. Până atunci el conducea războaie contra vampirilor, ucidea fără milă și sfârteca tot ce apuca, dar inimia lui s-a topit brusc când a cunoscut o ființă umană. Era a treia noapte din an, iar zeii, demonii și vampirii au decis să lase armele jos pentru o clipă și să organizeze „Balul Vânătoarei” în cinstea zeiței Diana care fusese creată dintr-un zeu și un demon. Legenda ei era singura legătură care ne făcea să ne aducem aminte că ne înrudim cu acele bestii. În pădurile Italiei erau zeci de creaturi înfometate care au distrus sat după sat și au luat viață după viață, dar Louis a avut nenorocul să se îndrăgostească mai întâi de fizicul apoi de psihicul uneia dintre servitoarele împăratului Caesar. Pe lângă faptul că și Caesar a fost la un milimetru de moarte, asta nu mai contează. A fost bine o perioadă. Cornelia era orfană și a acceptat rapid statutul pe care i l-a dat Louis. A devenit una dintre cele mai importate figuri umane în societatea noastră și a câștigat, spre surprinderea tuturor, simpatia zeilor și a demonilor. Într-o zi Louis a plecat la un nou război ... mai mult un fel de joacă între animale: se sfâșie un pic și pleacă acasă cu codița între picioare. Cum spuneam, acesta a plecat la o mică bătaie iar Cornelia a fost ucisă de un vampir. Când Louis s-a întors a fost prea târziu să mai poată face ceva. Cornelia nu avea să accepte imortalitatea decât după ce ar fi dat naștere unui copil. Când a fost ucisă ea era însărcinată. Louis s-a învinovățit tot restul vieții lui pentru moartea ei și a devenit aproape uman în ceea ce privește sentimentele. Nu a putut găsi o înlocuitoare pentru Cornelia, dar mai degrabă nu a vrut. Demonii și zeii au plecat în căutarea vampirului și au numit scurta lor prietenie „Aliantum Perpetuum” - un fel de act făcut la un notar în care se specifica o alință și o bună înțelegere pe perioada în care ucigașul va fi căutat, găsit și ucis. Când l-au prins a spus că a ucis-o din amuzament după ce a violat-o și a văzut cât de amuzantă era atunci când implora. Cel care i-a pus capăt Corneliei i-au fost arse bucățile după ce Louis l-a mutilat, sfârtecat și practic rupt cu o ură inimaginabilă. Un asemenea șcenariu a îngrozit auditorul care a rămas mut de frică. Nimeni nu și-ar fi imaginat că o creatură care vânează de distracție, se bate de dragul amintirilor și iubește aproape cu inimă umană ar fi putut să arate o astfel de față.

În 1804, Louis a întâlnit o ducesă, cu care am crezut că ar putea să aibă un viitor. Începuse să dea semne că își mai revine, dar a ucis-o rupându-i capul la scurt timp după ce își anunțaseră logodna. Mai târziu mi-a zis că nu vroia să o vadă cum moare de mâna altuia.

Capitolul IV: Copilul

- O altă „Aniversare a Luminii”, un alt an fără incidente. Devine chiar plictisitor de acum...
- Neinteresant, am răspuns eu plină de indiferență.
Liniștea s-a lăsat preț de câteva secunde.
- Am auzit că ești cu un om. E adevărat surioară?
Julieen nu era doar frățiorul meu mai mic ci și un Don Juan al Parisului. Nu eram frați gemeni, diferența dintre noi fiind de aproximativ șapte sute de ani. Nici măcar nu eram născuți din aceeași mamă, dar întotdeauna parcă comunicam la un nivel mental. Mereu am știut unul de celălalt și ne-am simțit prezența chiar și atunci când ne despărțeau mii de kilometri.
- Vorbește chiar domnul „aseară am petrecut sălbatic cu două franțuzoaice și o chinezoaică?” Întoarce-te la ceaiul de la ora cinci și lasă-mă.
- Ceaiul cu Regina, bună idee. Ceai din Regină sună totuși mai bine.
- Ai de gând să ne pui armata în cap din nou și eu nu știu?
- Pregătește-te de revoluție, surioară.
În același timp, Alexander ieșea din baie:
- Mă gândeam la… ah scuze, zise el rapid când observă că eram deja implicată într-o altă conversație.
- Micuțul umanoid e acolo? Atunci te las, mă duc să iau masa.
- Cotlet în sânge?
- Cotlet brazilian în sânge, se auzi de la celălalt capăt al telefonului.
- Sună copios, frățioare, iar conversația se termină.
M-am întors către Alexander și i-am admirat trupul pentru câteva clipe.
- La ce te gândeai?
M-am ridicat de pe scaun îndreptându-mă către pat cu mișcări ușoare, grațioase. M-am așezat pe un picior, pe celălalt lăsându-l să atârne până la întâlnirea cu marmura albă. Am deschis televizorul pe canalul local de știri unde noutatea principală făcea referire la un recuperator important al zonei, găsit fără cap.

“- Cel mai ciudat nu este faptul că o persoană cu atât de mulți dușmani a fost ucis, ci fel în care acesta a pierit. Se pare că cineva i-ar fi smuls practic capul cu o forță incredibilă. Cel mai probabil vinovatul pare a fi …”

Îl priveam pe Alexander și îl vedeam cum pur și simplu paralizase de frică. A rămas incremenit cu ochii ațintiți asupra televizorului urmărind imaginile.
- Alexander, ce părere ai tu despre mine? Așa, ca o scurtă caracterizare după ce am stat împreună două nopți și o zi.
- Nu știu ce să zic…sunt șocat.
- Răspunde-mi la întrebare.
- Nu știu în momentul ăsta. Tu realizezi că cel care mi-a nenorocit viața a fost ucis?
În ochii lui nu vedeam fericire ci mai mult ură și supărare.
- Nu-mi zice că aveai intenția să îl ucizi tu, dragul meu, am adăugat pe un ton ironic.
- Crezi că nu aș fi fost în stare? Mă crezi chiar așa slab?
Cuvintele acestea mi-au fost practic aruncate pe cel mai tare ton posibil, mai mult ca o acuzație. Nu eram genul de fetiță cuminte care să accepte de la un muritor să zbiere la mine ca la un animal de pe stradă. Nu. Cu siguranță nu secolul ăsta și nici următorul. M-am năpustit asupra lui din poziția mea relaxată de pe pat izbindu-l de perete într-o clipă:
- Ți-am făcut un bine și tu urli la mine ca la un nimic. Nu ai fi fost în stare nici să te apropii de el, ce să mai vorbim de a-l ucide. Ești un credul și un prost. Am văzut în tine un bărbat puternic, de care aveam nevoie să mă sprijine, dar văd că m-am înșelat. Oricât de uman ai fi fost, am crezut… am vrut să cred și să sper că vei reuși să îți depășești condiția. Toți sunteți la fel. Slabi, muritori. Nu meritați să vă trăiți viața. Ar fi trebuit să te sfâșii aseară și să te servesc la cină, dar numai naiba știe de ce m-am oprit. Regret, sincer regret. Ești slab. Ești inutil.
Presupun că mi se înroșiseră irișii și îi simțeam frica din bătăile rapide ale inimii. Asta era frica umană, frica în fața sfârșitului. I-am dat drumul din strânsoarea în care fu prins și în mai puțin de două secunde mi-am revenit la vechea natură. Domoală și pașnică.
- Să te caracterizez, zici?
- Ai grijă când deschizi gura, l-am avertizat eu.
- Până acum două minute păreai o persoană caldă și afectuoasă…
- Și acum par un monstru.
- Nu… nu e așa… nu mai înțeleg nimic. Ce ești?
M-am îndreptat către geanta mea din care mi-am scos un tricou gri larg și o fustă neagră conică până sub genunchi. M-am schimbat imediat, noul meu aspect având o aură vintage. Pantofii cu toc îmi susțineau personalitatea și rangul pe care îl aveam, iar rujul mă făcea să arăt culoarea vieților care curgeau prin mine. Roșu, delicious, irezistibil, rafinat…pur. Am aruncat un alt plic pe noptieră în care se afla o sumă frumușică.
- Ai grijă de sora ta. Imaginea ei din mintea ta m-a făcut să nu îți rup gâtul.
În tot timpul în care eu îl țintuisem de perete am văzut în mintea lui aceeași imagine, a fetiței blonde, cu ochii gri, a făpturii pure și încă fără păcate, a creaturii singure, captivă într-un pat de spital și înconjurată doar de ziduri fără cale de acces, a copilului născut bolnav de inimă.
- Sunt zeul în fața căruia ar trebui să te închini, nu în fața căruia ar trebui să zbieri. Nu mai fi prost, pentru că pierzi. O viață fericită în continuare.
Mi-am luat geanta pe umăr și am trântit ușa în urma mea dar am auzit-o cum s-a deschis la doar câteva secunde. Alexander a privit coridorul de-a lungul în stânga și în dreapta dar eu plecasem de mult.

Hmm, foarte interesant. Am citit acum ceva vreme primul capitol. Anywho, sa revenim.
Ideea e originala daca nu foarte. Totusi, cand il citesc parca nu inteleg nici sentimentul ei nici al lui.
Ea imi pare o regina, cineva care e superior tuturor si de obicei personajele astea nu sfarsesc prea bine. El pare genul baiatuui/barbatului naiv, nu am putut sa imi dau seama ce era dupa descrierea ta. Pare ca se potrivesc, intrebarea e daca el ii va face fata. Acum sa revenim la text.
Nu am gasit multe greseli, scrii cu atentie si probabil corectezi textul inainte sa il postezi. Daca nu, inseamna ca nu te grabesti. Foarte bine. Doar cateva virgule rebele.
Sfarsitul ultimului capitol m-a facut sa inteleg ca el ii stie adevarata fata si totusi nu are de gand sa se dea la o parte sau sa plece.
Dialogul si naratiunea sunt foarte bine echilibrate. Un singur lucru, poti sa incerci sa iti imaginezi si mai bine ceea ce povestesti pe cum scrii. Asta o sa te ajute.
Astept urmatorul capitol. Buh Bye !!!

Am zis sa trec pe la ficul tau, are un titlu interesant.
Aaaa, da, ms mult ca mi-ai citit ficul, ma bucur ca esti cu ochii pe mn, sunt incepatoare deci vreau sa ma perfectionez:))
Revenind, pare ''cultivat'' sau faptul ca tu te documentezi face ficul grozav, exact pe gustul meu.
Ma bucur ca te-ai hotarat sa scrii intr-un final, mai ales ca esti cam noua pe aici, mie mi-a luat ceva timp... Sper sa ne incanti ca eu sunt nerabdatoare si curioasa in ceea ce priveste lucrarea ta:D Byeeee, my dear:*

Multumiri cititorilor:

@ Ady-chanBS2: nu sunt chiar asa de noua pe cat ai crede, dar sunt uituca si nu imi mai stiu parola la vechiul cont.
@ DeDal Notorius: intr-un final printesa perfecta roz s-ar putea sa o pateasca, sau s-ar putea sa se cuminteasca si sa se aseze la casa ei. depinde care va fi starea mea de spirit si ce soarta voi vrea sa ii aleg cand voi scrie ultimul capitol.
@ Devil Kid.: ma bucur ca imi citesti creatia sa-i zic asa.
@ Buzzy: mersi ca treci pe aici.

Initial Louis era baiatul german si Alexander era fratele Antoinettei, dar dupa le-am schimbat numele, asta pentru cei carora li s-a parut ca nu se mai intelege nimic din ce am scris. Va multumesc celor care imi cititi ideile.


Capitolul V: Tristețe

Micul dejun nu este la fel de gustos ca cel pe care îl mânânci în compania cuiva. Nu o să mai calc în viața mea în Bulgaria. Țara asta m-a dezamăgit complet. Sângele nu este la fel de bun ca cel fierbinte al dansatorilor din Janeiro sau ca cel al unui talentat dansator de tango din Argentina. În curând avea să vină luna iulie. Cea mai nenorocită perioadă a anului din punctual meu de vedere. Conform unei tradiții mai mult decât idioate în luna iulie plecam la vânătoare de capre negre în niște munți din România, unde trăiau cele mai vechi specii de căprioare care datează din perioada tracică și alte mituri de tipul. Dezgustător. Papilele mele de regină nu pot fi satisfăcute de gustul amar al animalelor. Nici carnea fragedă a caprelor-pui nu mă satisface. Oricum ce e bine în perioada asta este că îl văd pe Louis. Oricât de sinucigaș ar fi e bine de știut că respect tradiția.
Pe Alexander nu l-am mai văzut din ianuarie și de multe ori stau să mă gândesc oare ce face și tot de atâtea ori aș da o fugă până în Germania să îl văd, dar statutul de nemuritor nu îmi dă voie să mă cobor la sentimente umane. Încep să îl înțeleg pe Louis, dar e normal să te îndrăgostești la prima vedere, dar mai ales de un muritor?
Soția tatei, Anastasia, ne face zile fripte de câte ori are ocazia, dar o iubim și îi suntem pe veci îndatorați. Deși este zeu de mai puțin de un secol este un vânător mai iscusit decât noi. Cum se aleg partenerii în tradițiile noastre? Se zice că dacă un om și un zeu dau naștere unui copil acesta va fi un monstru, iar rasa noastră iși poate continua existența doar din sânge pur. Aberații. Dar într-adevăr, cei născuți din sângele contaminat nu au o viață prea lungă. Noi, cei originari, putem alege vârsta la care să ne oprim trupul din maturizare. Eu am ales un aspect de douăzeci și șapte de ani umani, Julieen a ales douăzeci și unu iar Louis treizeci și doi, însă cei “murdari” îmbătrânesc pe parcursul a câtorva secole și într-un final se transform în cenușă. Anastasia va trăi preț de câteva milenii, dar încet încet va dispărea și ea. Când mă gândesc la Louis, cred că este cel mai bine așa pentru el. Cornelia ar fi îmbătrânit și ea la rândul ei și ar fi murit într-un final și ea, dar pentru Louis cel mai dureros a fost timpul, care pentru iubirea lor a fost prea scurt și neiertător. Zeii sunt blestemați să trăiască fără să moară și să îi piardă pe cei dragi, pe cei prea mulți dragi. Mă contrazic de multe ori, uneori mă simt superioară umanității, alteori sunt doar o creatură fără scop. Sunt și eu blestemată la rândul meu să fiu umană, să mă îndrăgostesc și să sufăr de nenumărate ori?

România. Din ce în ce mai slab în fiecare an. În curând va trebui să ne găsim alte tradiții pentru că am omorât cam mult de pe aici. Ce noi distrugem în iulie repară paznicii rezervației restul anului. Cam încălcăm proprietăți, dar e amuzant. Și mulți vulturi au fost uciși din cazuă că mintea omului e limitată. S-au gândit că trei vulturi au ucis patru sute de căprioare. Ăsta e omul. Previzibil. Idiot. Credul. Anul acesta eu deschideam sezonul. Mi-am luat o rochiță foarte drăguță, roșie până peste genunchi și ca de obicei pantofii mei cu tocuri. Eram o fată de modă veche. Aveam niște rochii superbe din perioada Primului Război Mondial la care nu aș fi renunțat nici în ruptul capului. Am ridicat paharul de aur ce conținea vin, l-am ridicat până a eclipsat soarele și l-am întorsc cu gura în jos, hrănind astfel pământul cu sângele zeilor. Când soarele avea să să ajungă la linia orizontului, noi aveam să începem măcelul. L-am privit pe tata, pe Julieen și pe Louis care stătea mai retras, apoi mi-am îndreptat privirea la Anastasia. M-am întors la nouăzeci de grade și am văzut alți șase zei dintr-o familie anglicană. În spatele lor alți trei indivizi, patronatori ai Greciei din antichitate și până azi. Undeva printre copaci mai erau alți douăzeci, din diferite părți ale lumii. Ăștia era armata zeilor. Din sute de creaturi superioare, multe dintre ele s-au dovedit în timp a fi creați ca rod al iubirii cu oamenii. Toți s-au strins încet, încet. Nu cred că am fost singura cuprinsă de melancolie. Priveam vinul de la picioarele mele. A fost o tristețe de câteva secunde. Am ridicat capul și i-am privit. Toți ochii erau ațintiți asupra mea.
- Doamnelor, puteți începe, m-am adresat eu atât femeilor cât și bărbaților.
Un scurt râs apoi masacru. Soarele apusese demult dar noi încă mai vânam. Ne jucam cu animalele și le ofeream un sfârșit rapid, mai puțin Anastasia care ar fi sculat și morții cu sunetele pe care le scoteau prăzile ei de la atâta durere.
- Ne face de râs. Să-i ducă cineva un cuțit și o furculiță, vă rog, spuse Louis.
L-am privit zâmbind. Părea mai vesel ca niciodată.
- Vivi, de câteva săptămâni tot visez o fată.
Niciodată nu îmi spunea Antoinette. Pentru el eram întotdeauna micuța Vivi.
- E frumoasă? am întrebat eu prompt.
- Foarte, dar pare tristă. Mai tristă decât mine.
- Cum arată? Haide, dă-mi detalii.
- Nu știu sigur. Parcă totuși nu e un vis. De multe ori când mă uit la tin o văd pe ea. E ciudat. Nu pare a fi o femeie, ci mai mult o fetiță. E blondină, cu ochi gri și e mereu îmbrăcată într-o rochiță albă, dreaptă.
În acel moment am știut la ce se referea. Vorbea despre amintirile mele pe care le aveam de la Alexander.
- Nu e într-o rochiță, e într-un halat de spital și este tristă. E pe moarte. Mai bine nu te complica, Louis, nu din nou. Gândește-te că e om. Odată și odată tot va muri. Nu-i alina suferința, nu o salva. Abia ai ieșit din mormânt. Nu-ți săpa iar groapa. E mai bine așa.
- De ce ți-e frică, Viviene? Ți-e frică să nu ajungi ca mine? Ești mai dură decât mine din toate punctele de vedere. Nu contează că ai trupul unei femei. Tu ești într-adevăr puternică aici. Tu nu plângi după oameni. Tu nu ești slabă.
- Încetează să te mai ascunzi după scuze, Louis! Asta faci de mii de ani. Gata. Cornelia s-a dus. O să o jelești până la sfârșitul timpului? Nu ești slab, ești doar laș. Ți-e frică să nu ți se năruie planurile din nou. Pe cât timp ți-ai planificat viața alături de Cornelia? O mie? Două mii? Plănuiai ca în anul 1493 să vă urcați pe bărcuța iubirii a lui Columb și să descoperiți primii America? Frățioare, nu ți-am zis-o niciodată, dar ești o rușine.
Am gândit fiecare cuvânt astfel încât să nu îl afectez din nou, dar trebuia să îi spună cineva adevărul. Nimeni nu a avut curaj, iar cei două mii de ani de jelire trebuiau să se încheie.

Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii . [ Scuză-mă sunt nebună -.-', dar ai ales o poză cu Ian pe care îl ador : - " ].
Îmi place că ai pus diacritice, minunat. Se citeşte mult mai bine cu ele ^^. Greşeli de tastare/exprimare/ortografie nu am văzut deloc şi nici nu am stat să le caut, doar nu sunt detectiv, defapt am fost absorbită de poveste, care îmi place . Titlul ficului e chiar drăguţ, prima dată când l-am citit mi s-a părut ciudat : )). Văd că eşti foarte harnică, ai scris deja destul de mult, asta înseamnă că ai inspiraţie multă, nu ? Dă-mi şi mie din ea, rămân în până de idei la ambele ficuri, dar asta e altă poveste să nu ne abatem de la subiect. Ai un fel de a descrie superb, acţiunea e drăguţă, iar dialogul deloc sec.
Am văzut că ai postat capitolul patru imediat după trei, lasă pe cineva, chiar şi o singură persoană, să-ţi comenteze capitolul şi apoi poţi posta, altfel se consideră dublu-post.
Câte capitole ai de gând să faci ? ;; ).
În fine spor la scris în continuare, m-am cam lungit pe aici cu comentariul.

@ Snowy♥CoPiL iNoCeNt♥: mersi de sfat
@ K.OG: într-adevăr îmi dau silința să scot ceva original din căpușorul meu frumos.

În următorul capitol mă regăsesc cu totul, mai ales pentru că de câteva zile cam fac nopți albe și se vede asupra mea că nu îmi prinde bine. Mă doare capul, mă dor ochii, nu mă mai satur de 30stm, dar citiți voi mai jos și vedeți.



Capitolul VI: Durere

Am început să dispar treptat. Tristețea a pus stăpânire pe mine și am început să mă pierd în umbrele trecutului. Simt că nu mai sunt eu, simt că Iadul s-a deschis și toți monștrii din adâncuri s-au aruncat asupra mea, strivindu-mă cu greautatea lor. Sunt înapoi în New York. Ascult muzica traficului care parcă mă cheamă. Îmi strigă numele, îl ovaționează apoi îl aruncă în dizgrație. Louis s-a întors la ceea ce făcea cel mai bine secole în urmă. Se distrează cu alții din neamul nostru. Ultima dată am auzit vești de la el era undeva în sudul Australiei la vânătoare de canguri. I-am dat din nou speranțe și discursul meu pare că l-a schimbat câtuși de puțin. I-am promis că într-una din zile îl voi duce să o vadă pe sora lui Alexander, cât despre cel din urmă nu mai știu nimic de aproape un an. A început de câteva săptămâni să mă doară capul îngrozitor. Stau tot timpul în casă și nici de pictură nu mă mai ocup. Prietenii mei mă sună mai mereu și mă invită în diverse locuri la câte un eveniment de amploare dar nu am starea necesară ca să suport pe altcineva în afară de mine. Abia mai pot să stau cu propria mea persoană în aceeași cameră. Acum câteva zile am aruncat toate oglinzile din casă și am desființat definitiv ușa de la baie când am trântit-o de prete. Am dărâmat și jumătate din zid dar nu m-am ocupat de el. Casa mea e o paragină, la fel ca și mine. Nu mai radiază, nu mai are viață. Acum un an era gazda celor mai zgomotoase petreceri, acum este un cimitir. Am schimbat perdelele galbene cu unele albastre prin care nu mai trece soarele. Facturile s-au adunat și l-am chemat pe Julieen tocmai din Luxemburg să vină să mi le plătească. Mi-e foame, nu am mai mâncat de zile bune dar nu sunt în stare nici să mă dau jos din pat. Am auzit tot felul de mituri care spuneau că așa începe moartea unui zeu – prin decădere și durere. Simt un miros cunoscut. Se poate să fie Julieen. Nu mai pot să fac diferența și nici să etichetez nimic de ceva timp. Am simțit ieri un miros de curcan prăjit la vecina de sub mine, dar defapt erau spaghete. Ce este ciudat este faptul că parcă toți m-au uitat. Julieen care era de obicei preocupat de starea mea nici nu mă mai sună, Louis la fel, Anastasia este și ea ciudată iar tata... mai bine nu mai zic nimic. Parcă aș avea ciumă. Ochii mi s-au înroșit exesiv iar pe pielea mea au apărut pete violete. Cearcănele îm ajung până la obraji și mi se pare că am și slăbit, ceea ce ar fi cam imposibil. Unde este acea creatură cu părul lung și întunecat, cu ochii vii și sclipitori care înebunea pe toată lumea? Unde naiba a dispărut. Încep să mă scufund într-o cadă întunecată din care nu mai am cale de ieșire. Poate voi muri. Exact când să îmi las mintea să se odihnească și întunericul să mă îmbrățișeze ca să îmi fure suflteul ușa se deschide. Aud cum cheia se răsucește de două ori în butuc apoi cum pașii înaintează. Parcă ar fi Louis. Sau o fi Julieen? Acum îl aud la baie. Probabil se uită la perete, prin care privește către sufragerie. Se îndreaptă către mine. Deschide ușor ușa și privește în cameră. Ochii mă dor atât de tare încât nici nu pot să mă uit cine este. Nu sunt frații mei și cu siguranță nu este nici tata sau Anastasia. Aș vrea să pot întreba cine stă în ușă și lasă să se facă curent în cameră, dar maxilarul și mușchii feței mă dor de asemenea. Se apropie ușor de pat apoi asupra mea. Moartea miroase bine. Simt părul cum îmi mângâie fața apoi cum mă sărută pe buze.
- A trecut mult timp, spune vocea pe care nu o pot recunoaște.
Întind mâinile ca din reflex și mă agăț de gâtul lui. Își bagă mâinile pe sub mine și mă ridică ușor.
- Pentru mine un an, pentru tine o secundă, mai adaugă vocea.
Îmi bag capul la pipetul lui și îmi ascund fața sub părul neîngrijit. Deschid încet ochii, dar parcă lumina m-ar orbi instantaneu. „Nu este lumină”, îmi spun, dar corpul meu nu vrea să reacționeze.
- De când nu ai mai mâncat? continuă glasul. Acum un an aproape m-ai sfâșiat, m-ai plătit pentru a-ți fi hrană și asta voi deveni.
Am deschid ochii într-un final, am privit chipul din fața mea dar nu am putut să îmi dau seama...
- Nu te cunosc.
Era o ființă frumoasă pe care aș fi regretat dacă aș fi ucis-o, indiferent cine ar fi fost ea. M-a privit șocat.
- Alexander... Alexander sunt.
M-a luat în brațe și m-a dus până la baie. A călcat peste moloz și m-a așezat pe marginea căzii. A clătit cât a putut de repede suprafața lucioasă apoi m-a băgat în cadă. A dat drumul la apă. Nu pot să îmi dau seama dacă era rece sau caldă. Nu simțeam nimic.
- Sunt moartă, am șoptit eu.
- Nu, nu ești moartă, ești doar flămândă.
Apa începea să umple cadă. Trecuse deja de pulpa piciorului și continua să se ridice. Mi-am dat seama că arăt deplorabil. Nu vroiam să mă vadă nimeni așa. M-am ascuns din nou sub păr și am început să plâng. Lacrimi roșii se prelingeau din colțurile ochilor mei.
- Ieși... sunt hidoasă.
- Nu, nu! Ești foarte frumoasă.
- Cum poți să mă minți așa, Julieen?
- Sunt Alexander. Julieen m-a trimis. El nu este aici. În Universul vostru perfect începe un război. Trebuie să îți revii și să lupți. A căutat prin dulăpiorul de sub chiuvetă un obiect ascuțit și și-a tăiat venele mâinii stângi. A oprit apa și a întins mâna către mine.
- Ora cinei, a șoptit încruntat, nu refuza.
Mirosul îmi inunda nările. Am prins mâna lui între ale mele și am început festinul. Vedeam lumina din întunericul care îmi acaparase viața. Săream treaptele și mă grăbeam să urc cât mai repede. M-am dezlipit de mâna lui, l-am lăsat aproape secătuit.
- Alexander...
- Nu mă așteptam niciodată să o văd pe regina mea într-o astfel de situație. Ai tăi au nevoie de tine. Războiul începe.

Capitolul VII: Adevărul

În Universul nostru existau trei mari categorii de imperii: Imperiul Morților care aparținea demonilor, Imperiul Terestru în care se găseau mereu în conflict zeii cu vampirii și Imperiul Ceresc în care îngerii domneau. Îngerii căzuți au fost acele creaturi care au încercat să obțină puterea atât în Ceruri cât și pe Pământ prin alianțe cu demonii. Alințele au fost descoperite de îngeri și aceia care au trădat au fost izgoniți. Li s-au tăiat aripile, au fost trimiși în lumea materială și au primit numele de “Cei Căzuți”.

Mă grăbeam către Avelon. Cu fiecare secundă pe care o petreceam în avion cu atât nervii mei se întindeau la maxim. Îmi revenisem complet din depresia mea și arătam din nou ca odinioară. Nu știam care era situația, cine declanșase războiul și cine încălcase vre-un tratat, dar știam că este timpul să lupt. După câteva ore infernale de zbor în care auzeam huruitul motorului în creier vedeam deja pe fereastră insula Avelon. Alexander mă privise tot timpul acesta. Tăcerea mă omora.
- Ți-a mai crescut părul, am spart eu gheața. Adică vreau să zic că e drăguț.
- Nu m-ai mai sunat, spuse el sec.
Îmi venea să pufnesc în râs, dar spre deosebire de el știam când să tac.
- Nici tu, am atacat eu.
- Tu ești regina. Tu ar trebui să-ți chemi supușii.
- De ce o ții sus și tare chestia asta cu regina? Nu îmi mai zice așa!
- Îmi cer scuze, maiestate, adăugă ștrengărește.
- Ai uitat ce era să se întâmple data trecută pentru că nu ai știut să taci?
Nu se schimbase deloc. Pe lângă faptul că arăta mult mai bine era la fel de prost și căuta moartea cu lumânarea. Mi-am înfipt unghiile în scaunul din piele pe care eram așezată numai ca să nu fac vreo prostie.
- Ai rămas la fel de impulsivă, observ.
- Iar tu la fel de sfidător. Nu mă supăra că s-ar putea s...
- S-ar putea să ce?
În nici măcar o secundă a fost deasupra mea. Eram țintuită de scaun de o forță mult mai puternică decât a mea. Așa ceva nu era posibil. Cum se putea ca el să fie... și dacă era, cum se face că a devenit atât de puternic în doar un an sau mai puțin.
- Cine ți-a făcut asta? Răspunde-mi!
- Nimeni nu îmi comandă mie. Vei vedea.
Începuse aterizarea. În câteva secundea avea să fiu cu picioarele pe pământ. Am coborât imediat ce trapa s-a deschis, Alexander urmându-mă. Știam cum încep războaiele. În sala de conferință a reședinței. Dacă nu se punea de acor asupra unui lucru începea bătălia. Dar de ce ar vrea vampirii să se bată cu noi? Vedeam cum aceștia împânzeau locul, dar nu erau doar vampiri, ci și demoni. Ceva nu era bine, cu siguranță nu era bine. Când am trecut pe lângă ei aceștia s-au aplecat în fața mea. Am intrat în reședință, am alergat către sala de conferințe și mi-am văzut familia acolo: Anastasia, Julieen, Louis și tata în capul mesei. În partea dreaptă erau câțiva reprezentanți ai vampirilor iar în partea stângă ai demonilor. Păreau toți foarte calmi. Se uitau la mine și mă citeau ca pe o carte deschisă. Vedeau pe fața mea nelămurire.
- Surioară, strigă Julieen, în sfârșit ai apărut.
- Ce naiba se întâmplă aici?
- Ia un loc, ordonă tata pe cel mai rece ton pe care l-am auzit de la el în atâtea milenii.
Alexander intră și el și se așeză lângă o vampă. Păreau că se cunosc și că se înțeleg foarte bine. Am mai aruncat un ochi în cameră încă o dată și am văzut lângă Louis pe cineva pe care nu observasem înainte. Era sora lui Alexander și era exact ca el. Cât timp am dormit? Mi-a fost rău o săptămână, nu trei decenii. M-am așezat pe un scaun și am așteptat. Un individ ciudat a aruncat o privire în cameră. În momentul în care m-a zărit a dat de veste că am ajuns. Zbieretele lui ar fi sculat și morții. Toți de la masă s-au ridicat. Eu nu aveam de gând. Tata a venit lângă mine și m-a tras de mână violent.
- Nu este nevoie să fi-ți dur cu ea, nu a învățat că în fața unui Creator trebuie să te ridici.
Am recunoscut imediat vocea. Era de neuitat un glas ca acela. Plind de invidie și de goană după putere. Era un nenorocit de înger căzut.
- Câtă modestie, acum vă spuneți Creatorii? am întrebat ironică.
- Nu te juca cu focul pentru că s-ar putea să te arzi prințesă.
- Un amărât ca tine convoacă atâta adunare? Acum ce vrei, Australia? Insulele Grecești?
- Vezi cum vorbești frumușico. Ar fi păcat să ți se întâmple ceva.
Eram recunoscuți pentru sarcasmul și orgoliul pe care îl aveam, atât zeii, cât și îngerii. Îmi plăceau demonii, ei nu mergeau pe atâtea amenințări. Ei tăceau și omorau.
- Nu eu am convocat nimic, ci șeful meu.
- Șeful zici? De când urmezi tu ordinele altora, Lucifer sau acum lucrezi cu jumătate de normă?
- Ar trebui să te...
- Nu vei face nimic, interveni o voce necunoscută. Pe ușa sălii intră un bărbat înalt, cu păr lung și negru. Era îmbrăcat cu un sacou foarte frumos. Toți cei din sală se aplecară în fața lui, eu fiind singura care nu se sinchisise nici măcar să se ridice de pe scaun.
- Pe cât ești de frumoasă, pe atât de inteligentă și orgolioasă. Poveștile despre tine sunt adevărate spre bucuria mea, zâmbi bărbatul.
- Cu cine am onoarea?
Era mult mai rafinat și mai manierat decât Lucifer. Timpul petrecut în inchisoarea de foc se pare că l-a lăsat cu sechele.
- Canaan. Doar Canaan.
Se apropie de masă și de mine. Știam ce avea să urmeze. M-am ridicat, iar el mi-a sărutat mâna.
- Nimeni nu l-a mai înfruntat pe Lucifer așa cum ai făcut-o tu, spuse încântat Canaan.
- Nimeni nu l-a cunoscut pe Lucifer așa cum am făcut-o eu, am adăugat în scârbă.
- Ridicați-vă, porunci Cannan.
Toți se așezară la locurile lor.
- Mă bucur că voi avea o mireasă ca tine.
Pentru câteva secunde nu am perceput bine cuvintele, dar când am realizat ce spuse am rămas înmărmurită.
- Se pare că nu ai fost anunțată. Vremea tatălui tău se apropia de sfârșit. În schimbul unui nou contract pe următoarele trei milenii mi te-a oferit pe tine.
Am aprobat din cap și mi-am mușcat buză, după care m-am uitat către tata.
- Tată, ce mi-ai zis tu când m-am născut?
Îl vedeam cum lasă capul în jos.
- Tată, te rog frumos să îmi zici.
Niciun răspuns.
- Ai zis că nu ne vindem familia, tată. Ai zis că familia este cea mai importantă și că nu o trădăm. Asta ai zis, tată! Asta ai zis în morții mă-sii de treabă, tată. De ce? Spune-mi de ce? Ce se întâmplă dacă eu nu vreau să mă căsătoresc cu tine, l-am întrebat pe Canaan.
- Contractul existrent cu tatăl tău este apropae de sfârșit. Pentru că el nu a fost un zeu născut din sânge pur a căutat diverse moduri prin care să rămână în viață. Daca nu încheiem un nou contract se va transforma în cenușă.
- Dar, tu ești un zeu pur, tată!
A urmat o liniște mormântală. Eu eram un zeu pur, la fel Julieen și Louis.
- Deci este o altă minciună de-a ta. Nici măcar nu sunt fiica ta. Cât ne-ai șters din memorie? Câte minciuni ai pus de la tine? Și cu Alexander ce ai făcut? A fost parte din planul tău? Tot ce ai făcut în ultima perioadă a fost din vina ta? Eu nu am fost bolnavă doar o săptămână, nu-i așa? Și asta din cauza ta, te hrăneai cu mine. Mă dezguști. Mi-e silă de tine și de locul ăsta.
- Antoinette, să nu judecăm prea devreme, interveni Louis.
- Îi iei apărarea? Deci și tu știai. De cât timp?
- Antoinette, te rog să înțelegi...
- Taci din gură mai bine. Văd că deja ai îmbrăcat-o cu hainele ei. Nu va ține înșelătoria asta. Nu așa cum ai vrea tu. Nu ai păcălit moartea frățioare, asta nu e Cornelia!
- Draga mea, se apropie Canaan de mine și îmi șopti, tu alegi ce vrei să faci. Te poți căsători cu mine și să îl salvezi pe cel care te-a crescut, sau îl poți lăsa să moară și dă te răzbuni. Mie îmi place orice variantă.

Ms ca m-ai anuntat cu privire la fic; de cand a inceput scoala, nu mai am asa mult timp liber:((
In orice caz, faci treaba buna.:bv:
Imi plac mult numele pe care le-ai folosit in fic, sunt mai rar intalnite,adica sa recapitulam: Antoinette, Louis, Alexander, Julieen, etc. Ador cum scri, ti-am mai zis:))
Si acum a intervenit misteru`:yes: Cine e tipu` ala, noul sot? oh, devine din ce in ce mai interesant....Eu am niste banuieli cu ceea ce se va intampla dar...:smart:
Sa nu ne lasi sa asteptam muuuult, ok? te pup si succes la urmatorul capitol.[posturi unite]
Ms ca m-ai anuntat cu privire la fic; de cand a inceput scoala, nu mai am asa mult timp liber:((
In orice caz, faci treaba buna.:bv:
Imi plac mult numele pe care le-ai folosit in fic, sunt mai rar intalnite,adica sa recapitulam: Antoinette, Louis, Alexander, Julieen, etc. Ador cum scri, ti-am mai zis:))
Si acum a intervenit misteru`:yes: Cine e tipu` ala, noul sot? oh, devine din ce in ce mai interesant....Eu am niste banuieli cu ceea ce se va intampla dar...:smart:
Sa nu ne lasi sa asteptam muuuult, ok? te pup si succes la urmatorul capitol.

Let's see...
Am citit toate capitolele aseara, dar eram prea obosita sa las un reply. Anw, here I am!
Fic'ul chiar imi place. Ai un mod placut de a povesti, toatal neplictisitor. Esti foarte atenta la detalii, ceea ce iti da un mare plus. Nu ma refer neaparat la descrierea de personaje sau sentimente, ci la cea a lucrurilor si intamplarilor in sine. Numele personajelor mi se par bine alese, iar caracterul Antoinettei e frumos conturat in fiecare capitol, desi la inceput mi s-a parut putin cam schimbatoare. Personajul masculin care mi-a atras cel mai mult atentia este Julieen ( nu, nu Alexander ) si habar nu am de ce. Nu ai pomenit prea des de el, dar mi se pare interesant. As vrea sa-mi explici si mie ce'i cu tot "congresul" asta din ultimul capitol pentru ca nu am inteles. Ce se intamplase cu Alexander, cu sora lui, cu Vivi ( ^^ cute name ) si care era treaba cu tatal ei? Sincer m'ai cam bagat in ceata? Iar Canaan asta era un inger cazut?
In orice caz, povestea e chiar frumusica, e placut sa o citesc. Bineinteles ca mai ai greseli. Unele propozitii nu prea au logica, trebuie sa le citesti de doua ori pentru a le intelege si mai ai si cateva greseli de tastare.
Astept continuarea si succes la scris!

Am întârziat prea mult. Şi am pierdut trei capitole. Ar trebui să-mi scriu pe frunte : "Uită-te atent la ficul X -mi-e lene să scriu tot titlul."
Lăsând sarcasmul la o parte, vreau să-ţi mărturisesc că îţi ador ficul. E uşor sadic şi îmi place asta. Dar, în ultimele două capitole ai avut mici scăpări de exprimare -presupun că nu ai coretat textul. Şi totuşi nu e o problemă.
Sincer, nu ştiu ce să mai zic. Nu am idei şi azi nu mi-am alimentat doza de "ură". Defapt, nu e chiar ură.
Anyway, ţine-o tot aşa. Spor la scris şi vreau cât mai mult sadicism xD.

Bună :]. Scuze pentru întârziere.
Ahhh, povestea ia o întorsătură sau mi se pare mie ? * smile * Canaan, ador numele ăsta şi personalitate lui, l-ai creat perfect şi ultima replică mi-a plăcut * evil *.
Decizii, decizii ... Oare ce va face, îl va lăsa să moară sau nu ? Vom afla doar în următorul capitol din " Înainte de mine am fost eu ", dragii mei, în exclusivitate pe Animezup ))) [ Nu întreba, mă apucă ].
Greşeli de tastare am văzut câteva, vreo trei, dar nu le-am dat prea mare importanţă. Dialogul, naraţiunea şi descrierea se îmbină perfect. Nextu' Fast :].
[ Apropo, treci şi pe la al meu : ) ? Şi anunţă-mă când pui next-ul. ]
:bye:

Capitolul VIII: Moartea unui Zeu

Acum doi ani eram nepăsătoare. Nimic nu mă impresiona, nimic nu mă atingea.

Acum un an m-am îndrăgostit de un bărbat care în timp a început să mă urască atât de tare încât în timp a plănuit în secret cum să scape de mine.

Acum două luni am aflat că tatăl meu nu era nici pe departe rudă cu mine, dar m-a și vândut pe de asupra unui înger căzut.

Acum două săptămâni am semnat acordul prin care îi prelungeam viața nemernicului.

Astăzi, douăzeci și doi februarie mă căsătoresc.

Port o rochie simplă care cade pe mine fără prea multă viață, parcă pregătită și ea de execuție. Soțul meu mă va târâ în iad unde voi rămâne următoarele câteva secole. Nu voi mai auzi zgomotului orașului făcut în toiul nopții, bătăile din cartierele vecine, țipetele de plăcere, agonia, extazul. Restul vieții mele va fi doar un lung șir de întâmplări monotone. Schingiuirea sufletelor în iad nu mi se mai pare la fel de amuzant ca acum câteva secole, ci doar o metodă barbară de pedeapsă eternă. Acum regret că nu pot muri.

Dumnezeule, dacă într-adevăr exiști, ia-mă la tine, sau dacă nu sunt suficient de bună pentru raiul tău, măcar fă-mă să dispar de aici pentru totdeauna. Trimite-mă unde vrei tu, numai să mă trimiți. Pedepsește-mă crunt pentru anii pe care i-am pierdut aici stând degeaba. Arată-mi dreptatea de dincolo și lasă-mă să ating lumina. Fă-mă om, acum și pentru totdeauna. Fă-mă să sufăr și să mor, să plâng de durere, ia-mi puterile și fă ce vrei cu ele, numai iartă-mă căci am fost nemiloasă, dar nu îți bate joc de mine, nu mă lăsa aici.
O căutam pe sora mea. Chiar dacă sângele nu ne era același, viața pe care am petrecut-o împreună nu era o minciună. Am zărit la marginea lacului o pată de alb. Rochia ei era superbă. Fusese făcută din cele mai fine mătăsuri și brodată cu fire de argint.

- Antoinette!

Am strigat-o, dar fără răspuns.

- Antoinette Viviene!

Mi-am încercat norocul și a doua oară. Cu cât înaintam mai mult spre ea, cu atât mi se părea că în acea imensitate de alb se zărea o pată roșie. Un sentiment nemaiîntâlnit până atunci, de frică și durere mă înlemnea. Am ajuns lângă ea și am văzut cum mâinile ei ținea o sabie albă. Corpul ei era îmbibat în miros de sânge, dar pe buze i se vedea zâmbetul. Antoinette Viviene era moartă. Cei ca noi nu au pus întrebări. Așa ceva nu era posibil.
Canaan a fost într-adevăr surprins. Într-un fel îi părea rău, dar statul lui nu îi permitea să verse lacrimi. Alexander nici nu a mai fost de găsit, la fel și sora lui. Louis a căzut din nou în întuneric și amărăciune. Tatăl nostru a decis să își trăiască viața din plin. A început o mișcare de cucerire a întregului pământ, în timp ce Anastasia se bucura de glorie și faimă. Zilele treceau din ce în ce mai greu, iar toamna ne bătea din nou la ușă. Oricum ar fi, de sub plapuma groasă a zăpezii, mereu va răsări o floare.


Sfârșit

" dar m-a și vândut pe de asupra vândut unui înger căzut. "
Nu trebuia să repeţi de două ori ^_^. Este singură greşeală pe care am văzut-o la tine în acest capitol. Nu mă aşteptam să aibă un final aşa de sadic.... S-a sinucis? În mare parte o înţeleg, dar ....
Descrierea, naraţiunea şi dialogul care a fost foarte-foarte puţin, s-au îmbinat minunat şi au făcut un întreg :].
Succes în continuare ^_^ în tot ce vrei tu.