Zbori fără aripi şi zâmbeşti plângând.

[Lust.]

Ok, o să-ncerc să pun câteva lucrări de-ale mele. Acum nu ştiu, sper că o să vă lase o impresie bună *smile*. În orice caz, lectură plăcuta !

Un titlu nu ar avea rost

Cum spuneam, un titlu nu ar avea rost, nu ar cuprinde nimic din urmatoarele randuri pentru ca ele vorbesc despre nimic. Nimic… si singuratate. Dar nu singuratatea ingrozitoare la care ne gandim fiecare si nici la nimicul gol, inspaimantator ci la o singuratate si un nimic acceptabile, chiar placute.
Emilia, singura in oceanul de zapada. Emilia a carei chip nu mai exprima nimic, a carei voce se pierduse in tacere, a carei garderoba nu cuprindea decat cateva boarfe vechi, groase si mancate de molii. Emilia o umbra, Emilia singura pata vestejita de culoare in albul imens, Emilia fara ganduri, fara vorbe, fara priviri furise, fara dorinte, nazuinte, fara comentarii rautacioase la adresa nimanui, fara optimism, pesimism, fara barfe, fara intrigi. Emilia singura in nimic.
Emilia e personajul meu preferat din povestile cu zane, un personaj pe care l-am inventat odata cu povestile cu zane pe care nu le cunoaste nimeni. De ce Emilia? De ce, nu? Orice nume e la fel de potrivit pentru nimic si la fel de neinsemnat si ridicol. Ma contrazic stiu, dar nimicul da dreptate si contrazice in acelasi timp orice regula, orice lege, prin simplul fapt ca nu poti afirma ca exista dar nici ca nu exista.
Emilia e tanara, e frumoasa sau poate nu, nimeni nu stie pentru ca nimeni nu a mai vazut-o de cand a plecat din orasul ei natal sau, mai bine zis, a disparut pentru ca nimeni nu a banuit nimic despre plecarea ei, planuita cu multa grija si minutiozitate. Unii spun ca ar fi din cauza Lui. Un neadevar aberant, intr-adevar il iubise si crezuse ca nu o sa-l poata uita niciodata, ca lumea ei se va sfarsi odata cu despartirea de El. Ei bine s-a inselat amarnic, acum, de fapt si atunci, dupa ce a ascultat de nenumarate ori melodia Rejazz a Reginei Spektor a uitat de el, asa cum si-a uitat si lumea. Traieste intr-o cocioaba paraginita de lemn, in Siberia, intr-o pustietate totala, apasatoare, innabusitoare... Dar nu si pentru ea. Ea s-a obisnuit si chiar a ajuns sa-i placa aceasta supravietuire. Sta ghemuita langa, reproducerea jalnica a unui semineu pe care o are in locuinta. Ii clantanesc dintii si nu isi mai simte degetele. Sute de ace ii inteapta obrajii rosii care incep sa se dezghete. Nimeni nu o vede, nimeni nu ii aduce o cana cu ceai, nimeni nu o intreaba ce mai face? E liniste si e bine. Fara ipocrizie, fara griji pe care ti le faci doar pentru ca da bine. Poate sa isi toarne si singura ceaiul fierbinte din ceainic in ceasca, isi da seama cum se simte si fara sa fie intrebata si nimeni nu ii judeca fiecare fir de par, nimeni nu spune ca rochia asta e din sezonul trecut sau ca geanta e din imitatie de piele si cumparata la reduceri. E liniste, e cald, e singura, e bine.
Si nu se teme… nu se mai teme ca intr-o zi cabana asta mica de lemn se va prabusi peste ea si o va strivi sau ca va lua foc si se va sufoca sau ca ninsoarea atat de puternica o va bloca inauntru si nimeni nu ii va gasi cadavrul desfigurat, asfixiat sau criogenizat. Nu o sperie sa moara singura asa cum nu o sperie nici sa traiasca singura. Nu se teme ca isi va uita mama sau limba pentru ca mama si limba au uitat-o deja. Nu o sperie nici faptul ca in fiecare dimineata trebuie sa plece in cautarea hranei, ca trebuie sa mearga cativa kilometric pana la lac, ca trebuie sa taie gheata mai groasa decat un perete, ca trebuie sa stea cateva ore nemiscata, in frig, in liniste, in singuratate, in alb ca sa isi pescuiasca pranzul, pentru ca deja e de mult trecut de micul de jun.
E fericita, e fericita sa se ghemuiasca singura in patul prea mare, sa se acopere in blanuri groase mirosind a mucigai fara sa fie nimeni langa ea care sa o impinga, sa sforaie sa o ia in brate, caz in care ar trebui sa stea nemiscata ore intregi ca sa nu isi deranjeze colegul de pat. E fericita ca trebuie sa se trezeasca dimineata dar nu ca sa hraneasca pe altcineva. Nu rade, nu zambeste, nu vorbeste dar e fericita, ii place sa se plimbe singura prin nimicul rece si alb, ii place sa stea singura in fata focului care danseaza in semineu, ii place linistea, ii place ca nu trebuie sa isi poarte de grija decat ei si se poate neglija de cate ori vrea, ii place mai mult convietuirea cu frigul, cu zapada decat cu oamenii.
Ii place sa fie singura in nimic decat singura printre oameni.

__________
Nu este scris cu diacritice căci este mai vechi, şi nah, cum sunt mai leneşă, mi-ar lua ceva : )) . Dar totuşi, sper că o să vă placă *sweet smile* .

[Lust.]

*Oh, dar câte comentarii ! V-aţi înghesuit, nu glumă . *

Portret nereuÅŸit

"I do not paint a portrait to look like the subject, rather does the person grow to look like his portrait"

Salvador Dali


IÅ£i mai aduci aminte?
Iţi şoptesc la urechea-ţi insetată versuri de Voltaire schimonosite. Şoapte abia perceptibile, abia înţelese, reale şi totuşi atât de efemere, de intangibile şi de fragile. Iţi şoptesc în rime imperfecte, un setiment ce pare să te-mbete. Sunt un poet distorsionat, ratat, înteles doar de gingaşul tău auz, de zâmbetu-ţi firav si translucid.

Dar pleci...
Iţi cânt plecarea, iţi cânt ca un patefon obosit versuri de Voltaire pe-acorduri răguşite de Chopin. Iţi cânt acelaşi dor, acelaşi gând, acelasş sentiment neodihnit, nemângâiat, neîmplinit. Te strig în triluri uniforme. Îmi arcuiesc vocea eternă, dar ea nu poate atinge nici nota supremei împliniri, nici cea a-mbietoarei deznădejdi.
Şi tu... nu vrei să-ţi mai intorci nici pentr-o clipă chipul.

Te caut...
Pe-o muzică fără ritm, dansez tangouri argentiniene fără strop de pasiune, ca un robot ne-ndemânatic. Iţi caut chipul şi umerii şi braţele şi pieptul! Vreau să m-agăţ cu disperare de gâtul tău, să-mi conduci în piruete ameţitoare trupul chinuit de dor, de gând, de sentimentul de abandonare.

Continui...
Îmi joc neîncetat rolul ratat pe scena încetosata a vieţii. Cortinele nu mai cad şi-am obosit să-mi joc durerea, fericirea, uimirea, uitarea şi iubirea. Corpu-mi gesticulează scadat, ca o marionetă defectă şi replicile-mi părăsesc buzele ce-ncearcă în zadar să rămână zăvorate de ultima ta sărutare.
Mă tem că in scenariul vieţii mele tu n-ai să mai apari.

ÃŽncerc...
Încerc să-ti modelez din praf de sulf, cu degetele-mi bandajate, chipul, ochii mari, nasul perfect drept ca in statuile clasice greceşti, buzele pline pe care le ating cu nerăbdare, cu sete. Îţi mângâi fruntea înaltă aşa cum făceam odată şi tu spuneai ca-i să-mi păstrezi atingerea pentru eternitate.
Dar nu eşti tu, e doar un praf nesimţitor de sulf.

Şi în final am obosit... am obosit şi eu artistul exilat în negura singurătăţii.
Pe pânza-ngalbenită de dor, de gând, de sentimentul frânt, pictez cu sânge trupul tău cel gol. Nu seamană cu tine, dar eu nu sunt un portretist desăvarşit ci un Dali necunoscut, netalentat. Nu vreau o operă de artă, o Mona Lisa inchisă intr-un cub de sticlă ci doar sa iţi pictez părul in mii de trandafiri, mişcarea lină a degetelor tale lungi, gâtul fin, spatele exagerat de drept şi coapsele puternice.
Cu ultima-mi picatură de sânge otrăvit, termin acest portret nereuşit.

[Obsession.]

Hi!
Am citit-o mai demult dar...atotputernica lene m-a impiedicat sa las comm. Oricum, ce pot spune...Imi place. Descrii frumos, intre-un fel, pot spune, unic.
Am vazut o singura...nu stiu daca ii pot spune tocmai gresala, doar ca nu imi place mie cum suna:
"sentimentul de abandonare"- sentimentul de abandon
Cred ca e singurul lucru pe care l-am observat. Greseli de tastare...dac-or fi nu le-am vazut. Ma rog, ideea mi se pare interesanta, iar felul in care ai expus sentimentele e bine realizat.
Astept urmatorul oneshot! Kisses:*:*

[Dust.]

Helău.
E păcat că nu ţi-a comentat nimeni, în afară de tânăra de mai sus. Ce pot să spun ? Îmi place felul în care descrii, în care conturezi sentimentele şi într-un fel unic, le faci auzite prin scris. [ Nu are logică, i know ] .
Nu am văzut greşeli de tastare sau exprimare, nu cred că au fost.
Păi, cred c-o să comentez ambele lucrări aşa cum trebuie.

„Un titlu nu ar avea rost”
- Păi, i-ai dat un titlu bun. Iar conţinutul la fel de bun. Îmi place foarte mult ultima replică, sună aşa de bine. Totuşi, Emilia e un nume cam . . . comun. Dar nu contează, şi fără nume şi cu , ce-ai scris rămane la fel. Deci, din câte-am înţeles a fost vorba despre o dezamăgire în dragoste, nu ?
Well, it's good for now. Aş vrea să te văd scriind o proză fără sentimente, dacă înţelegi. Adică fără dragoste - mai bine spus - că sentimente punem în orice facem dacă ne pasă.
Per total, nu am observat vreo greşeală, iar descrierea a făcut totul. :]

„Portret nereuşit”
- Citatul, epic. L-am scris şi eu undeva, iar pictorul e de admirat. Dar, îţi place Dali, nu ? :] [ curiozitatea ]
Am observat că ai adus aminte numele unor clasici, chiar frumos. Gen Voltaire, Chopin. Hm, îi asculţi, nu ? Fiindcă am văzut că ai ştiut să îmbini descrierea cu numele lor. That's nice.
Cred că ştii cum să închei orice. Vreau să spun, că din nou, ultima replică-mi rămâne întipărită-n minte.

Cam atât am avut de spus. Nu te lăsa, fiindcă după cum văd, chiar ştii să scri, iar prozele par promiţătoare.

[Lust.]

Hey, guys. Mulţumesc pentru comentarii, măcar ştiu că cineva citeşte ce scriu ._.' . Erm, chiar dacă n-am mai postat de muult-muult timp pe-aici, revin în forţă.
@Dust, logic că-mi place Dali. Îi ador picturile ! Şi da, da, îi ascult pe Voltaire şi Chopin. Mulţumesc pentru comentariu/sfat/părerea lăsată. :]
@Obsession, mulţumesc pentru comentariu şi sper să mai treci pe-aici.

Pantofii roÅŸi.

Când o priveai, îţi venea scârbă. Avea un mers chinuit, obosit, fiind doar o siluetă fantomatică în societate, o victimă a ei. Paşii îi erau târâţi, greoi, de parcă ar fi o muncă grea să mai şi meargă în picioare cu pantofii roşi ce-i striveau degetele îmbătrânite şi chircite ca nişte prune vechi.
Contrastul dintre asfaltul prăfuit, umed, murdar şi pantofii ei roşi, dintr-o catifea parcă preţioasă într-un timp, cu tocul cui şi botul ascuţit, era acum inexistent.
Încălţările dădeau dovadă trecerea timpului prin felul în care ajunseseră să arate. Roşul intens dispăruse, transformându-se într-un maroniu mudar şi scârbos. Catifeaua se tocise cu timpul, acum având un aspect ieftin şi ponosit. Doar tocurile păreau să mai lupte cu timpul, fiind singurele care arătau ce fusese o dată vreme, acea eleganţă scumpă, acea extravaganţă şi vanitate pierdute...

Îmi aduc aminte perfect cum intrase în acea zi călduţă de toamnâ târzie, în buticul cochet de la capătul străzii, mult vizitat de multe doamne.
Era înaltă, dreaptă, mândră, plină de eleganţă , dând acel aer de aristocrată de prima clasă. Purta pantaloni, ceva neobişnuit pentru perioada aceea, în care doar femeile puternice, mândre, care doreau să iasă în evidenţă, aveau curajul şi îndrăzneala să facă aşa ceva. Bluza largă, vaporoasă, îi cadea peste pantalonii cu talie înaltă, de un gri intens, fiind dintr-o mătase roşie, ce părea scumpă.
Mai avea şi-un pardesiu lung, de asemenea, negru, dar nu mi-am putut da seama cât de lung era, pentru că-l ţinea pe braţul stâng din cauza căldurii nefireşti de afară. La vederea acelor pantofi roşii, superbi, unicaţi şi exagerat de scumpi, orice altă perece de papuci, pentru ea, murise.

Am chicotit amuzat când am văzut-o cum îşi dezlega, cu o nerăbdare copilărească, şireturile botinelor micuţe, din piele neagră şi cum alerga desculţă până la raftul unde se aflau respectivii pantofi. I-a pus în picioare şi i s-au potrivit de minune. Piciorul ei fin, alb, cu degetele lunguieţe şi unghiile micuţe, foarte roşii au intrat în catifeaua scumpă, de parcă ar fi fost croită exact pentru ea.

Apoi a lovit-o din plin dezastrul. . . Dezastrul ei nici nu poate primi numele acesta, căci nimeni nu l-a observat. Dezastrul ei nu se potriveşte cu sensul acelui cuvânt sec, nu i-au dispărut în mod subit părinţii, nu şi-a pierdut averea la Poker, nu a înşelat-o şotul, şi nici copilul nu i s-a născut handicapat. Dezastrul ei purta numele de declin. Decăderea ei nu a fost influenţată de un 'el' . Adevărul e că nu şi-a găsit nicioadată dragostea adevărată, sufletul pereche sau fericirea asbsolută sau alte porcării de-a dreptul copilăreşti. Ea nici măcar nu credea în astfel de lucruri lipsite de sens.
Pur şi simplu, frumuseţea a costat-o, spiritul liber iar hotărârea şi îndrăzneala au împins-o spre propria distrugere.
A intrat în lume cu capul sus, mândră de ceea ce era, liberă, şi păşind încrezătoare, pantofii ei atrăgând privirile. Societatea nefastă nu a putut-o accepta. Ei, nenorociţi, au compromis-o ca femeie, au transformat-o într-o târfă prost machiată, într-un gunoi uman. Iar pentru că ea şi-a instituit titlul de curvă a oraşului, pentru că l-a făcut un rang de valoare, pentru ca multe tinere o invidiau şi doreau să fie ca ea, ei şi-au continuat planul.

Au îngropat-o de vie, i-au înnăbuşit creaţile, imaginaţia, pofta de viaţă, i-au tăiat aripile, i-au curmat ţelurile, visurile, dorinţele, i-au picurat otravă în vene în timp ce îi sfâşiau nemiloşi trupul cu o perversitate inemaginabilă.
Au pedepsit-o pentru crima pe care nu a comis-o vreodată, pentru că era liberă, pentru că nu se încadra în regulile lor învechite. Nu a fost niciodată vinovată doar pentru că avea propria personalitate, aşa cum ei nu au fost vreodată vinovaţi de soarta ei.
Legea nu i-a putut pedepsi, pentru că nimeni nu dă dreptate unei domnişioare ce duhnea a alcool, ce cânta romanţe vulgare, căruia rimelul i-a curs pe obrajii palizi şi a cărei rochie avea un stil mult prea ridicat.

Şi-a pierdut farmecul aşa cum pantofii şi-au pierdut culoarea. . . Nimeni nu a ajutat-o, nimănui nu i-a păsat de ea; nu a trezit în inimile trecătorilor decât dispreţ şi scârbă. Părinţii o dau ca un exemplu prost pentru fetiţele răsfăţate şi sclifosite, iar babele o bărfesc cu ciudă. Nu şi-o va aminti nimeni decât ca pe o greşeală a societaţii. Dar ce altceva e ea, decăt o eroină anonimă ? A luptat pentru propria libertate fără să verse sânge, fără să ţine discursuri lungi şi monotone, fără să promită mulţi bani sau hrană.

Dar societatea bolanvă, putrezită, a considerat că ea va strica ordinea, şi va încerca să iasă din mocirla plindă de gândaci infecţi. I-au luat absolut tolul, farmecul, libertatea, frumuseţea, dar nu au reuşit să-i smulgă din picioare pantofii roşii, care, deşi răniţi de vreme, încă atrag priviri.