Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

in aceasta parte a capitolului este ceva mai mult dialog... si oarecum, mai putina descriere intre "partile" din dialog:D
sper sa va placa ^__________^

Partea a III-a
~flasback~
(...)Atunci l-am privit din nou in ochi pe Itachi, ochii lui nu mai erau rosii ca in acea noapte inspaimantatoare, acum erau inapoi la nostalgica lor nuanta de negru. Mi-a dat drumul cand i-a vazut pe bunicii mei facandu-i semn sa vina. Desi era doar un copil, nu cu mult mai mare decat mine, acesta imi saruta fruntea si aratandu-mi-l pe baietelul ce statea in spatele lui, imi spuse:
-El este fratele meu mai mic, Sasuke... dupa care a plecat, indreptandu-se catre bunicii mei.
Nu stiam ce ar fi trebuit sa zic... baietelul parea a fi de aceeasi varsta cu mine si semana foarte mult cu Itachi... si in acelasi timp cu cel ce mi-a ucis fratiorul si parintii.
-Salut, eu sunt Sasuke Uchiha! Imi spuse acesta intinzandu-mi mana sa stanga, in care tinea ceva albastru ce parea a fi o floare. Insa era cu adevarat foarte frumoasa si cu mult mai mare decat o floare de cires. Petalele sale albastre imi sugerau cupola de-azur a cerului si aveam impresia ca privesc cea mai dulce si gingasa nestemata. Vazand felul in care ii priveam floarea, Sasuke imi spuse:
-Este pentru tine. Itachi mi-a zis inainte sa venim aici, sa iau cu mine cea mai frumoasa floare pe care o voi gasi, dar floarea mea preferata este trandafirul albastru... si ma bucur ca iti place! imi spuse acesta zambind.
Lacrimile inca imi curgeau alene pe chip si am tresarit la intrebarea lui:
-De ce plangi?
-Eu... ma numesc Sakura.
Nu parea deloc deranjat de faptul ca nu i-am aspuns la intrebare, incercand sa o ocolesc, din contra: vazand ca tot nu i-am luat roza azurie din mana, acesta veni mai aproape de mine si mi-o prinse in par.
-Ei bine, ma bucur sa te cunosc, Sakura! mi-a zis pe acelasi ton cald ca inainte.
Multa vreme ma tot intrebasem cum arata un copil, singurii pe care ii vazusem vreodata au fost: Itachi, Ikuto(fratele meu mai mic) si fratele meu vitreg, care era cam de aceeasi varsta cu Itachi. Eram foarte curioasa sa stiu daca si ceilalti copii aveau doi ochi, un nas... o gura.
Atunci am observat ca imi privea iepurasul: acea jucarie de plu? avea o foarte mare valoare sentimentala pentru mine si imi trezea atatea amintiri, amintiri pe care in ultimii ani am incercat sa le ingrop.
-Cum il cheama pe iepuras? m-a intrebat Sasuke.
-Nu... nu are un nume, am spus aproape soptind. Odata ce m-a intrebat asta, am simtit pentru prima oara ca iepurasul la care tineam atat de mult... era gol: ii lipsea un nume...
-Atunci sa-i dam acum un nume! mi-a spus acesta cu inocentul sau zambet de copil.
-Nu stiu ce nume sa-i dau... i-am zis aproape tacuta.
-Pune-i numele cuiva care iti este drag sau ceva ce iti place. De ce sa nu-l cheme "Sakura" ? mi-a sugerat Sasuke.
Am stat putin sa ma gandesc, pana cand mi-a venit o idee, pe care pe-atunci o consideram ca fiind cel mai bun nume pentru iepuras.
-Atunci o sa-l cheme: "D. Itachi Ikuto Sasuke Sakura".
Zambea, chiar credeam ca ii placea acel nume, insa brusc, pe chipul sau se citea o oarecare curiozitate:
-De la ce vine "D." ?
-... este litera cu care incepe numele fratelui meu mai mare... el mi-a dat iepurasul cand am implinit un an.
-Si el a murit? ma intreba Sasuke.
Intrebarea lui m-a surprins si m-a facut sa-mi amintesc multe. Simteam din nou lacrimile calde, ce-mi raceau sufletul si care mi se prelingeau incetisor pe chip. In cele din urma, i-am raspuns:
-Nu. El nu a murit... nu a fost acolo in ziua in care...
Si atunci a aparut Itachi in spatele lui Sasuke, zicandu-i pe un ton glacial:
-Sasuke, trebuie sa plecam!
Dupa care s-a apropiat de mine si m-a sarutat pe frunte, spunandu-mi:
-Pe curand, Sakura!
Mi-a atins trandafirul din par, mangaindu-i delicat petalele. Dupa care l-a luat de mana pe Sasuke si au plecat. Insa dupa cativa pasi facuti pe iarba umeda, Sasuke s-a intors catre mine alergand, si la fel ca fratele sau mai mare... mi-a spus sarutandu-ma pe frunte:
-Nu mai plange, Sakura! dupa care pleca.
Il vazusem pe Itachi inclestandu-si pumnii, dar indata ce vazu ca il priveam, mi-a zambit asa cum numai el stie sa-mi zambeasca. Si contempland plecarea celor doi zambareti... am zambit si eu: inca simteam caldura saruturilor lor pe fruntea mea.
~end flashback~

Atunci mi-am revenit. Ma simteam foarte ciudat... nu puteam crede ca acel baietel inocent s-ar fi putut shimba atat de mult. Si el parea ca tocmai ce s-a trezit din aceeasi "transa" ca mine. Aveam impresia ca desi ma contempla, privea prin mine, ca si cum eu as fi fost prisma prin care putea sa priveasca in trecutul ce i se infatisa fara voia lui. Chiar si-asa... ii simteam privirea, care nu mai era rece, ci calda si tacuta... nostalgica. Atunci mi-am dat seama ca nu se schimbase in totalitate, eram sigura ca se ascundea in spatele unui voal de ura, de parca intreaga sa fiinta era invaluita intr-o aura sumbra si trista, incat : sufletul, inima si simtirea sa, imprumutasera o parte din acea aura intunecata. Totusi, daca ar fi zambit, mi l-as fi inchipuit ca angelica fiinta ce in urma cu cativa ani mi-a daruit o roza albastra.
-Salut... asta a fost tot ce-am reusit sa-i spun, gandurile mi se invarteau necontenit in minte si nu reuseam sa dau glas cuvintelor.
Ma privea! Nu imi mai dadeam seama daca cu dusmanie, ura sau... intelegere. Sunetul insistent al "clopotelului" ii facea privirea din ce in ce mai patrunzatoare. Pentru prima oara dupa multi ani, ma simteam vulnerabila. Atunci, intr-un gest rapid, ochii i-au devenit rosii, trezindu-mi amintiri infioratoare... si am tresarit. Acesta parea indiferent si a plecat, indreptandu-se catre cladirea principala a Academiei, pentru a vedea repartizarile pe clase, echipe si camere, anuntate de acel sunet strident.
Am ramas inlemnita cateva secunde, dupa care mi-am limpezit mintea si un nor alb, diafan, m-a invaluit. Am ajuns imediat langa "Cladirea A"(cladirea principala): in ea aveau sa se tina toate cursurile. Listele cu repartizarile pareau infinite, insa in cele din urma am ajuns si la numele meu, langa el am vazut clasa din care aveam sa fac parte: "Clasa Sarutobi". Fiecare clasa purta numele marilor eroi din ambele sate, care si-au dat viata, iar eu cautam cu disperare "Clasa Yume". Yume a fost cea care a salvat acest sat, dandsu-i viata si lasand in urma doi copii: un baietel de un an si pe Lady Tsunade. Dar nici-o clasa nu ii purta numele... eram dezamagita, acea femeie suferise foarte mult si m-as fi asteptat ca macar gloria sa-i fie eterna.
Stateam in aceeasi camera cu mai multe fete ale caror nume imi erau total straine... in afara de Temari. Nu stiam ca si ea era acolo. Am inceput imediat s-o caut cu privirile prin multime. Atunci am vazut-o, era langa Gaara... nu i-am mai vazut de vreo doi ani si nu se schimbasera aproape deloc.
-Temari! am strigat-o cat de tare am putut. Aceasta si-a indreptat privirea inspre mine si a strigat:
-Sakura! am luat-o la fuga una spre cealalta si ne-am imbratisat calduros. Indata, ajunse si Gaara langa noi si imi spuse zambind melanolic:
-Ma bucur sa te revad, Sakura! si isi intinse larg bratele catre mine... l-am imbratisa si pe el. Practic, toti am fost ca fratii de cand au murit Ikuto si parintii mei, iar bunicii din partea mamei m-au luat in grija. Inca de-atunci, obisnuiam sa primim adesea vizite de la bunicii lui Gaara si ai surorii sale... iar in timp ce bunicii discutau, noi ne jucam in gradina...