26-08-2011, 05:46 PM
Leontina, merci inca o data ca citesti si comentezi si ficul asta desi uneori lasa de dorit :*
de data asta m-a lovit inspiratia rau de tot, deja am tot ficul in cap desi ieri nu stiam ce sa scriu intr-un capitol macar :))
oricum, astept parerile celor care citesc ficul ;;)
Charlotte pov.
Nu-l iubesc si nu am sa o fac vreodata. Am stiut asta inca din prima clipa in care privirile noastre s-au intalnit. Dar imi place atat de mult sa-i vad reactile atat de evidente atunci cand din intamplare primeste ceva mai mult de la mine. Chipul lui care prinsese o nuanta de rosu atat de copilaroasa atunci cand trupurile noastre s-au unit pentru cateva secunde. Ii simteam atat de clar dorinta desi poate ca nici el nu-i realize adevarata amploare. Si zambetul de pe fata lui, ma simteam atat de bine sa stiu ca din cauza mea acesta va ramane prezent pe buzele lui macar cateva clipe.
Vreau sa-l vad fericit, desi inca nu inteleg motivul acestei nevoi atat de ciudate. As prefer apoate sa-l vad alaturi de altcineva, sa-l vad zambind la mana cu alta fata care sa stiu ca-l va face fericit in fiecare zi a vieti sale.
Nu pot sa le dau nici o noima acestor ganduri. Pentru ca nu stiu cum poti simti asa ceva pentru o persoana pe care abia ai vazut-o pentru o seara. De ce mi-as dori atat de mult sa-l vad fericit? Poate ca nici nu merita…
Sau poate ca Adam, care s-a dovedit a fi prieten bun cu el, mi-a transmis acest lucru. Pentru ca el cu siguranta il cunoaste mult mai bine decat mine si gesturile lui par ca au un rost destul de intemeiat in ochii lui.
Dar ce as putea eu sa fac? Cand simt ca singura mea putere asupra lui ii sa-l ranesc, simt ca-l pot distruge si totusi sunt la o distanta mult prea mare de a-l face fericit.
Pentru o clipa m-am gandit sa renunt la tot acest pariu. Dar asta ar insemna sa nu mai am dreptul sa stau in preajma lui, sa dispar pur si simplu din peisaj si poate ca Adam va gasi pe altcineva cu care sa faca acest pariu atat de absurd, o ‘ea’ care nu va da inapoi atat de usor ca si mine. Dar nu vreau asta, nu pot, desi inca nu inteleg ‘de ce?’.
Atunci ar trebui sa las totul in voia sorti. Pentru ca am avut intodeauna incredere in ea, astfel viata mea a fost mereu asa cum mi-am dorit. Dar daca nici macar eu nu stiu ce vreau, daca am ajuns in momentul incare totul e doar confuzie, aberatie…
Atunci nu are rost sa astept nimic, pot doar sa-i ofer lui elixirul fericiri? Dar nu, eu nu insemn fericirea lui. Inca am impresia ca nu am ce cauta in viata lui, inca sunt prea departe de el.
Imi las parul sa-mi acopere umeri peste materialul subtire al tricoului bleo marin si ies pe usa apartamentului atunci cand ii vad masina ajungand in fata blocului meu. Cobor scarile grabita, de parca m-ar astepta un dar mult asteptat la capatul lor si aproape dam ‘nas in nas’ cand ies in viteza pe usa blocului.
Nu-mi cer scuze si nici nu-l salut, doar ii zambesc lasandu-l de data asta sa-mi ghiceasca singur gandurile si intentile. Pentru ca simt ca poate vedea dincolo de mine, ca nu are nevoie de mai mult de o privire din partea mea ca sa inteleaga ce simt chiar mai mult decat mine, de parca ne-am cunoaste de ani ntregi. In urmatoarul moment el imi deschide portiere si pentru doua secunde sau poate mai mult, privirile noastre se intalnesc. Imi retrag privirea instantaneu si intru pe locul din dreapta soferului in scurt timp pornind cu masina din loc.
Amandoi stam tacuti, parca uitand pentru cateva minute de prezenta celuilalt. Probabil este prima data cand nu gasesc linistea apasatoare, cand nu simt ca tacerea ma va distruge. Cand sunt pur si simplu eu, pentru ca pentru un timp am avut impresia ca m-am indepartat atat de mult de mine insami. Riscand uneori sa ma pierd, uitand sa-mi ascult gandurile si sa le accept ca fiind ale mele.
Alte clipe s-au pierdut in continuare intr-o tacere care imi zbiera in fiecare molecula si uneori mi-am dorit sa-mi vorbeasca, apoi am realizat cat de placut e sa ascult linistea langa el. Pentru ca in scurt timp gandurile mele s-au calmat si au lasat doar un sentiment ciudat de melacolie sa puna stapanire pe mine.
Cezar pov.
Am simtit-o confuza, calma, disturbata si acum nostalgica. Un amalgam de stari pe care nu le inteleg. Sau poate ca doar eu sunt prea distrat astazi.
O privesc si ii zambesc, cred ca a zecea oara de cand ne-am intalnit desi nu cred ca ea a observat asta. Pentru ca desi toata acea dorinta pe care am simtit-o doar cu o seara in urma si-a pierdut din intensitate inca simt nevoia absurd de a zambi cand o am in preajma mea. Pentru cateva clipe m-am gandit ca seara trecuta a fost doar ceva de moment si le-am dat dreptate acelor ganduri.
Pana la urma mereu am fost asa, poate putin prea rational. Si mereu am dat vina pe ea pentru acest lucru. Desi, cu cateva ore in urma am realizat ca pe atunci ea fusese singura care m-a putut scoate din lantul acela de realitati de care ma agatasem si care ma distrugea fara mila. Si probabil ca Charlotte a devenit in ochii mei copia ei fidela. Si tot ceea ce se aprinsese in mine are o explicatie atat de clara incat ma dezgusta chiar si pe mine.
Poate chiar mi-am dorit pentru cateva clipe sa o iubesc, sa ma indragostesc nebuneste de ea. Sa uitam de noi, sa o am…
O privesc din nou ca o reactie la gandurile mele si zambesc din nou realizand cat de aberanta devenise mintea mea.
E doar o copila…
Ea are nevoie de protectie, de un parinte mai degraba. Nici macar nu ar trebui sa fie aici, langa mine…
E atat de firava iar pielea ei e mult prea fina ca sa o poti numi macar o adolescenta, e doar o copila. Cu siguranta nu a cunoscut suferinta, de aia pentru ea nu exista decat acela ‘happy end-uri’ atat in cartile cat si in gandurile ei.
Restul seri a trecut in aceiasi atmosfera. Nici unul dintre noi fiind cu adevarat prezent la aceasta intalnire. Nu ne-am dat seama cum au trecut orele, m-am dezmeticit putin doar in momentul in care ea a propus sa facem o plimbare impreuna sub pretextul ca inca nu ii e somn si se plictiseste singura acasa cum e intr-o pana de inspiratie.
Nu m-am straduit prea mult sa o inteleg dar i-am acceptat propunerea lasandu-ma convins poate prea usor. Asa am sfarsit plimbandu-ne pe ceva straduta pustie, luminata doar de lumina lunii si totusi cu un farmec aparte.
O privesc din nou. Nu stiu a cata oara, pentru ca deja am impresia ca a devenit un tic sa-mi intorc capul spre ea la perioade probabil regulate.
In suvitele ei rosi par ca se reflecta razele luni, sau poate doar visez eu. Se intoarce brusc spre mine arcuindu-si buzele intr-un zambet micut. Ochii ei par mai mari ca de obicei si intreaga ei fata pare cu mult mai expresiva in lumina obscura a unei seri tarzi de vara.
Imi scutur putin capul pentru ca iar am impresia ca incep sa o iau razna.
Aceleasi sentimente ca seara trecuta…
Simt un impuls prostesc de ai lua mana in a mea, parca incercand sa o protejez de ceva. Temandu-ma intr-un mod de-a dreptul idiot, pentru ea. Pana la urma ce ar putea sa i se intample?
Imi controlez impulsul si dupa ce mai mergem cativa pasi ii spun Charlottei ca sunt obosit. Prezenta ei ma epuizeaza intr-adevar desi nu inteleg de ce.
Ajungem in scurt timp in fata blocului ei si aceasta vrea sa iasa din masina. Simt din nou impulsul de a o lua de mana, de data asta acompaniat de o dorinta bizara de a o mai avea langa mine. Nu apuc sa ma controlez la timp si imediat mana mea puternica o prinde pe a ei nelasand-o sa se mai indeparteze de mine.
Charlotte doar se intoarce spre mine asteptand explicatia gesturilor mele.
- Miercuri, pe la sapte? Doar daca vrei, desigur.
Aceasta imi zambeste larg si aproba din cap eliberandu-si mana din a mea si iesind din masina.
- Ne vedem atunci. Noapte buna!
Ii aud vocea inceata dupa care intra in interiorul blocului in timp ce eu ii privesc fiecare miscare ca un obsedat dupa care pornesc cu viteza spre casa. Parca simt un fel de adrenalina in mine amestecata cu un pic de euforie, poate din cauza oboseli…
sper ca a fost ok :P
si scuze de greselile de tastatura, nu reusesc sa ma dezobisnuiesc de ele si nici prea multa rabdare nu am :|
de data asta m-a lovit inspiratia rau de tot, deja am tot ficul in cap desi ieri nu stiam ce sa scriu intr-un capitol macar :))
oricum, astept parerile celor care citesc ficul ;;)
Capitolul 5
Charlotte pov.
Nu-l iubesc si nu am sa o fac vreodata. Am stiut asta inca din prima clipa in care privirile noastre s-au intalnit. Dar imi place atat de mult sa-i vad reactile atat de evidente atunci cand din intamplare primeste ceva mai mult de la mine. Chipul lui care prinsese o nuanta de rosu atat de copilaroasa atunci cand trupurile noastre s-au unit pentru cateva secunde. Ii simteam atat de clar dorinta desi poate ca nici el nu-i realize adevarata amploare. Si zambetul de pe fata lui, ma simteam atat de bine sa stiu ca din cauza mea acesta va ramane prezent pe buzele lui macar cateva clipe.
Vreau sa-l vad fericit, desi inca nu inteleg motivul acestei nevoi atat de ciudate. As prefer apoate sa-l vad alaturi de altcineva, sa-l vad zambind la mana cu alta fata care sa stiu ca-l va face fericit in fiecare zi a vieti sale.
Nu pot sa le dau nici o noima acestor ganduri. Pentru ca nu stiu cum poti simti asa ceva pentru o persoana pe care abia ai vazut-o pentru o seara. De ce mi-as dori atat de mult sa-l vad fericit? Poate ca nici nu merita…
Sau poate ca Adam, care s-a dovedit a fi prieten bun cu el, mi-a transmis acest lucru. Pentru ca el cu siguranta il cunoaste mult mai bine decat mine si gesturile lui par ca au un rost destul de intemeiat in ochii lui.
Dar ce as putea eu sa fac? Cand simt ca singura mea putere asupra lui ii sa-l ranesc, simt ca-l pot distruge si totusi sunt la o distanta mult prea mare de a-l face fericit.
Pentru o clipa m-am gandit sa renunt la tot acest pariu. Dar asta ar insemna sa nu mai am dreptul sa stau in preajma lui, sa dispar pur si simplu din peisaj si poate ca Adam va gasi pe altcineva cu care sa faca acest pariu atat de absurd, o ‘ea’ care nu va da inapoi atat de usor ca si mine. Dar nu vreau asta, nu pot, desi inca nu inteleg ‘de ce?’.
Atunci ar trebui sa las totul in voia sorti. Pentru ca am avut intodeauna incredere in ea, astfel viata mea a fost mereu asa cum mi-am dorit. Dar daca nici macar eu nu stiu ce vreau, daca am ajuns in momentul incare totul e doar confuzie, aberatie…
Atunci nu are rost sa astept nimic, pot doar sa-i ofer lui elixirul fericiri? Dar nu, eu nu insemn fericirea lui. Inca am impresia ca nu am ce cauta in viata lui, inca sunt prea departe de el.
Imi las parul sa-mi acopere umeri peste materialul subtire al tricoului bleo marin si ies pe usa apartamentului atunci cand ii vad masina ajungand in fata blocului meu. Cobor scarile grabita, de parca m-ar astepta un dar mult asteptat la capatul lor si aproape dam ‘nas in nas’ cand ies in viteza pe usa blocului.
Nu-mi cer scuze si nici nu-l salut, doar ii zambesc lasandu-l de data asta sa-mi ghiceasca singur gandurile si intentile. Pentru ca simt ca poate vedea dincolo de mine, ca nu are nevoie de mai mult de o privire din partea mea ca sa inteleaga ce simt chiar mai mult decat mine, de parca ne-am cunoaste de ani ntregi. In urmatoarul moment el imi deschide portiere si pentru doua secunde sau poate mai mult, privirile noastre se intalnesc. Imi retrag privirea instantaneu si intru pe locul din dreapta soferului in scurt timp pornind cu masina din loc.
Amandoi stam tacuti, parca uitand pentru cateva minute de prezenta celuilalt. Probabil este prima data cand nu gasesc linistea apasatoare, cand nu simt ca tacerea ma va distruge. Cand sunt pur si simplu eu, pentru ca pentru un timp am avut impresia ca m-am indepartat atat de mult de mine insami. Riscand uneori sa ma pierd, uitand sa-mi ascult gandurile si sa le accept ca fiind ale mele.
Alte clipe s-au pierdut in continuare intr-o tacere care imi zbiera in fiecare molecula si uneori mi-am dorit sa-mi vorbeasca, apoi am realizat cat de placut e sa ascult linistea langa el. Pentru ca in scurt timp gandurile mele s-au calmat si au lasat doar un sentiment ciudat de melacolie sa puna stapanire pe mine.
Cezar pov.
Am simtit-o confuza, calma, disturbata si acum nostalgica. Un amalgam de stari pe care nu le inteleg. Sau poate ca doar eu sunt prea distrat astazi.
O privesc si ii zambesc, cred ca a zecea oara de cand ne-am intalnit desi nu cred ca ea a observat asta. Pentru ca desi toata acea dorinta pe care am simtit-o doar cu o seara in urma si-a pierdut din intensitate inca simt nevoia absurd de a zambi cand o am in preajma mea. Pentru cateva clipe m-am gandit ca seara trecuta a fost doar ceva de moment si le-am dat dreptate acelor ganduri.
Pana la urma mereu am fost asa, poate putin prea rational. Si mereu am dat vina pe ea pentru acest lucru. Desi, cu cateva ore in urma am realizat ca pe atunci ea fusese singura care m-a putut scoate din lantul acela de realitati de care ma agatasem si care ma distrugea fara mila. Si probabil ca Charlotte a devenit in ochii mei copia ei fidela. Si tot ceea ce se aprinsese in mine are o explicatie atat de clara incat ma dezgusta chiar si pe mine.
Poate chiar mi-am dorit pentru cateva clipe sa o iubesc, sa ma indragostesc nebuneste de ea. Sa uitam de noi, sa o am…
O privesc din nou ca o reactie la gandurile mele si zambesc din nou realizand cat de aberanta devenise mintea mea.
E doar o copila…
Ea are nevoie de protectie, de un parinte mai degraba. Nici macar nu ar trebui sa fie aici, langa mine…
E atat de firava iar pielea ei e mult prea fina ca sa o poti numi macar o adolescenta, e doar o copila. Cu siguranta nu a cunoscut suferinta, de aia pentru ea nu exista decat acela ‘happy end-uri’ atat in cartile cat si in gandurile ei.
Restul seri a trecut in aceiasi atmosfera. Nici unul dintre noi fiind cu adevarat prezent la aceasta intalnire. Nu ne-am dat seama cum au trecut orele, m-am dezmeticit putin doar in momentul in care ea a propus sa facem o plimbare impreuna sub pretextul ca inca nu ii e somn si se plictiseste singura acasa cum e intr-o pana de inspiratie.
Nu m-am straduit prea mult sa o inteleg dar i-am acceptat propunerea lasandu-ma convins poate prea usor. Asa am sfarsit plimbandu-ne pe ceva straduta pustie, luminata doar de lumina lunii si totusi cu un farmec aparte.
O privesc din nou. Nu stiu a cata oara, pentru ca deja am impresia ca a devenit un tic sa-mi intorc capul spre ea la perioade probabil regulate.
In suvitele ei rosi par ca se reflecta razele luni, sau poate doar visez eu. Se intoarce brusc spre mine arcuindu-si buzele intr-un zambet micut. Ochii ei par mai mari ca de obicei si intreaga ei fata pare cu mult mai expresiva in lumina obscura a unei seri tarzi de vara.
Imi scutur putin capul pentru ca iar am impresia ca incep sa o iau razna.
Aceleasi sentimente ca seara trecuta…
Simt un impuls prostesc de ai lua mana in a mea, parca incercand sa o protejez de ceva. Temandu-ma intr-un mod de-a dreptul idiot, pentru ea. Pana la urma ce ar putea sa i se intample?
Imi controlez impulsul si dupa ce mai mergem cativa pasi ii spun Charlottei ca sunt obosit. Prezenta ei ma epuizeaza intr-adevar desi nu inteleg de ce.
Ajungem in scurt timp in fata blocului ei si aceasta vrea sa iasa din masina. Simt din nou impulsul de a o lua de mana, de data asta acompaniat de o dorinta bizara de a o mai avea langa mine. Nu apuc sa ma controlez la timp si imediat mana mea puternica o prinde pe a ei nelasand-o sa se mai indeparteze de mine.
Charlotte doar se intoarce spre mine asteptand explicatia gesturilor mele.
- Miercuri, pe la sapte? Doar daca vrei, desigur.
Aceasta imi zambeste larg si aproba din cap eliberandu-si mana din a mea si iesind din masina.
- Ne vedem atunci. Noapte buna!
Ii aud vocea inceata dupa care intra in interiorul blocului in timp ce eu ii privesc fiecare miscare ca un obsedat dupa care pornesc cu viteza spre casa. Parca simt un fel de adrenalina in mine amestecata cu un pic de euforie, poate din cauza oboseli…
sper ca a fost ok :P
si scuze de greselile de tastatura, nu reusesc sa ma dezobisnuiesc de ele si nici prea multa rabdare nu am :|
